Hip-Hopa Mitică

• Martor şi tartor •

Bucureşti, frig, blocuri gri, staţie autobuz, aglomeraţie. Cam astea ar fi ingredientele de bază ale unei dimineţi aproape imperfecte în capitală. Ca mai tot omu’ şi în mai toate dimineţile, azi am servit şi eu iarăşi din acelaşi meniu. Ce să mai… Una călare peste alta, cu excepţia unor câteva cocârjate, toate bune şi frumoase.

Imediat ce autobuzul a oprit în staţie să mai devoreze nişte călători, m-am lăsat purtat de val şi în secunda doi m-am şi văzut înghiţit de el. Brusc, mi-a atras atenţia un individ cu nişte căşti fosforescente în urechi, care pendula de mama focului în colţul lui din mijlocul autobuzului, ca să zic aşa. Şi trei staţii cât am mers alătrui de el, omul a continuat să dea din cap constant de ar fi luat-o la fugă de ciudă orice metromom. După ce a început să smulgă din lăuntru-i şi o gamă variată de onomatopee, am constatat că toate acestea indicii sonore bateau spre un mare hit La Familia feat. demult fumata MariJuana. Atomic, frate! Coordonatele spaţiale corespundeau. Eram pă zonă. Sălăjaaaaaaaaaaaaan, Pantelimoooooooooon! După blocurile gri / Stă Vasile-Alecsandri. Omul părea însă uitat de timp în colţul lui din mijlocul autobuzului.

Apel către matale, Băsele

• Politica e un pornostar •

În urmă cu patru ani, marinarul Băsescu îşi arbora steagul portocaliu la Cotroceni. Vântul schimbării, ce bătea dinspre electorat şi care îi surescita şuviţa rebelă de ceva vreme, l-a călăuzit către destinaţia finală, aidoma unui personaj mitic care, aruncat de destin în gurile învolburate ale mărilor lumii, a tras la ţărm să se ancoreze în politică, pentru a ajunge în ultima parte a călătoriei sale iniţiatice, să-şi măsoare puterile în lupta împotriva caracatiţei PSD, în mlaştinile pline de monştri politici de pe malul Dâmboviţei. Şi cum îi şade bine unui erou, aventurierul Băselu a şi învins. Ce a urmat apoi, presa şi alegătorul din toate rândurile au avut grijă să puncteze.

Zile acestea însă, la patru ani după încheierea ultimului ciclu parlamentar, eroul nostru – căruia întotdeauna i-a plăcut să danseze cu pieptul dezgolit în bătaia puştii – e pe cale să ungă cu vaselină acelaşi sistem ticăloşit de care vorbea cu atâta înflăcărare acum patru ani, sistem pentru stârpirea căruia românii l-au investit prin voturile lor în funcţia de preşedinte. Nu se ştie câţi aşi mai are Băselu în mânecă, dar dacă va valida un guvern PD-L – PSD, trambulina care l-a propulsat în postura de câstigător al alegerilor prezidenţiale, trambulină care a fost armată de dorinţa majorităţii electoratului de a fi martoră la dezasamblarea sistemului ticăloşit, are şanse să se anchilozeze plină de rugină până anul viitor. Dar până una alta, ce alt saltimbanc politic ar fi în stare sa-l detroneze pe Băsescu? Păi cam nici unul deocamdată. Şi el ştie prea bine asta.

În acelaşi sens, cel al nevalidării unui guvern roşu-portocaliu, un grup de intelectuali i-au adresat lui Băsescu o scrisoare deschisă în care cer în mod expres preşedintelui să nu gireze o alianţă cu PSD-ul.

Ca un bun ascultător ce este, bănuiesc că, după ce a primit scrisoarea, deschisă pentru a doua oară de către sepepişti, şi a lăsat-o să aterizeze lin în unul din sertarele biroului din lemn de mahon, alături de scrisorile de amor ale Elenei şi de bileţelele cu mici favoruri ale unui fost bun prieten Călin, Băsescu a pus mâna pe telefon, a format numărul lui Boc şi, când piticul a răspus maşinal, a rostit răspicat: sună-l pe Mitrea şi zi-i să scoată şampania şi să-l pună pe Geoană la rece.

Update: Scrisoarea s-a dovedit a fi un fals. Mesajul ei, însă, rămâne. Şi totuşi, unde sunt intelectualii noştri?

Tare-n-fotbal-tenis

• Educaţie fizică •

Gazeta Sporturilor ne informează că la Campionatul Mondial de Fotbal-Tenis ce a avut loc în apropiere de Praga, între 20 şi 23 noiembrie, România a devenit campioană mondială la simplu, izbutind în acelaşi timp cucerirea altor două medalii, una de argint şi una de bronz, la complicat – respectiv la probele de dublu şi triplu. Vestea a făcut înconjurul globului de mai multe ori. Altfel nu se explică de ce această performanţa de admirat şi-a găsit loc în spaţiul virtual al publicaţiei abia astăzi.

Carevasăzivă, brazilianul se dezvoltă cu fotbalul la laba piciorului, elveţianul se naşte cu schiurile în clăpari şi cu clăparii în picioare, neozeelandezul începe să facă grămezi ordonate prin ogradă din fragedă pruncie, de ce să nu se evidenţieze şi românul cu ceva când e vorba de sport? De ce să nu proclamăm şi noi fotbal-tenisul primul sport naţional? Mai ales că avem şi foste mari valori, precum Gică Hagi-Ilie Năstase.

Acum, dacă stăm puţin să ne gândim, încununarea cu aur la fotbal-tenis este un lucru aproape firesc. Românul are aptitudini care-l avantajează net. Ştie să plaseze peste fileu aproape orice minge ce-l pune în dificultate, ştie să sară la cap când miroase a avantaj, cunoaşte tainele unei preluări discrete şi a învăţat subtil să pună adversarul pe picior greşit. Cam asta ar fi atuurile. Ah, şi ştiu şi de ce nu au luat primul loc la probele de dublu şi triplu. Cum de ce? Pentru că în drum spre titlu au început să se mănânce între ei.

Creierele Gri-Gri

• Idei fertile •

Cetatea este împărţită în două. Delimitarea acesteia pe o planşă a moravurilor continuă să conchidă ferm discutii şi să tranşeze arhetipuri. Transpunearea în „alb sau negru” este unul din primele impulsuri ale aversiunii faţă de cineva sau de ceva anume.

Întotdeauna există noi şi ei. Ăia bunii şi ăia răii. Sunt cei care fură şi cei care sunt cei mai cinstiti. Ăia nesimţiţii şi ăia cu obrazul prea fin. Sunt cei ce claxonează fără motiv în plină intersecţie blocată şi cei care nu folosesc claxonul din principiu. Ăia incultii şi ăia mai elevaţii. Sunt cei care ascultă manele si cei care văd roşu în faţa ochilor când le aud. Ăia serioşii şi ăia căscaţii. Sunt cei care duc apometrele la timp si cei care întrârzie cu săptămânile citirea lor.

Lista poate continua la nesfârşit. Dar până la nesfârţit, iată, senzaţional, revenim şi cu alte grupe de neaoşi ipochimeni:
– Sunt şi cei care o preferă pe Andreea Marin şi cei care o admiră pe Mihaela Rădulescu.
– Sunt cei care se uită la Mircea Badea şi cei care nu se uită în general la televizor.
– Sunt cei care stiu să facă nod la cravată şi cei care se trezesc mereu înainte cu o oră de sindrofie că nu posedă secretul.
– Sunt cei care flegmează pe trotuar şi cei care flegmează pe stradă.
– Sunt cei care ştiu ce e aceea o moştenire multiplă şi cei care ştiu să profite de pe urma ei.
– Sunt cei care au fost fani Michael Jackson şi cei mai puţin înaintaţi în vârstă.
– Sunt cei care respectă Statul şi cei care optează pentru mişcarea în aer liber.
– Sunt cei care se pricep la fotbal şi Cornel Dinu.
– Sunt cei care merg cu naşu’ şi cei cărora naşul nu le verifică biletul.
– Suntem noi şi ei.

Şamd.
Nesfârsit.

Camera cu gratii a deputaţilor

• Idei fertile •

Deşi era în arest sub acuzaţia de trafic de influenţă, alegerile proaspăt încheiate au facut posibil ca un candidat PNL din judeţul Cluj să se procopsească cu un mandat de parlamentar. Prima veste bună pe săptămâna asta. Oameni buni, avem în sfârşit un parlamentar în închisoare!

N-am idee care a fost pledoaria avocatului ce-l repreprezină pe noul nostru demnitar până mai săptămâna trecută, dar bănuiesc că la următoarea înfăţişare apărarea va invoca negreşit, cum e şi de aşteptat, încălcarea imunităţii parlamentare. Iar în cazul în care procesul va tergiversa, statul ar trebui să îi pună la dispoziţie demnitarului mijloace prin care acesta ar putea să-şi exercite atribuţiile de parlamentar, din biroul zăbrelit. Cel puţin până la următoarele alegeri parlamentare. Asta doar dacă nu va fi ales între timp de deţinuţi drept directorul închisorii.

Întâi decembrie, apoi mai vedem

• Frustrări din cartier •

Ieri a fost 1 Decembrie. Caledaristic vorbind, iarna a coborât printre noi. Andreea Esca a revenit la coafura gen Andreea Esca. Firesc. Ieri s-au împlinit 13 ani de ProTV. “Bună seara, România! Bună seara, Bucureşti!”. Bună seara. Se dă cu de stânga-n dreapta şi invers. Se numără voturile. Liderii principalelor partide politice îşi anuţă alternativ victoria. Geoană flutură intens steagul cu trei trandafiri în semn de victorie. În toiul numărătorii voturilor, din buchetul cu trei trandafiri se desprind doi şi ramâne unul. Un singur trandafir şi un singru procent avantaj. E rândul lui Boc să agite stindardul victoriei. PSD-ul e la o mustaţă, a lui Mitrea, de PD-L. Lui Tăriceanu i se fâlfâie. Băsescu înghite. Cine e pe tanc? Armata, armata română. Jubileu. Nouăzeci de ani de la Marea Unire. Nouăzeci de ani de la înfăptuirea României Mari. România Mare nu intră în graniţele Parlamentului. Vadim face apel la calm. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Băsescu împarte medalii şi aşteaptă rezultatul final. 1-0. Steaua a întrerupt seria de 13 meciuri fără victorie. Diavolul care l-a oprit pe aromânul Becali să trecă de pragul celor 5 la sută a fost înfrânt de devierea fortuită a unui grec. UDMR-ul îşi consolidează poziţia în Parlament. Alba Iulia este în straie de sărbătoare. Cenuşia capitală este în ceaţă.

Trenul de unde până unde?

• Martor şi tartor •

Ruta CFR Bucureşti – Brasov, tur-retur, nu mai are aproape niciun secret pentru mine. În ultimii zece ani am bătut-o cu toata gama de trenuri, de la personale împiedicate la cele mai fiţoase intercity-uri, în diverse stări, de la treaz sau rupt de somn, până la rupt în gură de beat sau mahmur, în diverse intervale de timp, de la cel optim până dincolo de zece ore, în diverse posturi, cu bilet întreg, redus sau, în special, fără bilet. Dacă s-ar înfiinţa o probă olimpică la mersul cu naşul, ruta asta ar fi specialitatea mea.

Sâmbăta trecută am fost în situaţia de a-mi pune din nou în practică cunoştinţele, deşi în ultima vreme mersul cu trenul a fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Aşadar…

8:15 – în aşteptarea rapidului de 8:30 către Braşov, amestecat cu puzderia de călători dornici să se bucure de zăpada muntelui, de uninominalul votului, de gratuitatea călătoriei sau pur şi simplu să profite de weekend-ul prelungit cu o zi naţională. Trenul întârzie să apară.
8:20 – forfota se înteţeşte, trenul lipseşte; răbdarea rezistă.
8:23 – cu şapte minute înainte de plecare, trenul e gata garat şi pregătit să fie luat cu asalt. Instant, la fiecare uşă, s-au format pâlnii de călători. Am ales să stau deoparte şi să vânez un vagon mai neînghesuit.
8:28 – naşul mă informează, la cerere, că un bilet până la Sinaia face 420 de lei vechi. Un bilet cu loc, evident. Dar care loc!? Un rânjet printre dinţi şi o hotărâre fulger. Iau acceleratul de fără un sfert!. Mulţimea de călători încă dădea pe afara din garniturile, cică, suplimentate.
8:30 – trenul pleacă ticsit cu călători. Eu îmi urmez resemnat paşii la linia vecină în aşteptarea acceleratului salvator de fără un sfert.

Ajuns pe peronul învecinat, o linişte suspectă îmi ridică un mare semn de întrebare în dreptul diblei. Niciun tren garat şi doar doi, trei ticuţi rătăciţi pe peron. Următorul pas: stânga împrejur pentru aprofundări. Ajuns faţă în faţă cu Plecările, am constatat indignat dar şi hlizit că, atunci când am căutat la repezeală pe mersul trenurilor o soluţie de backup în caz de avarie, ochii mi-au alunecat o ora în jos. Fără un sfertul ţinea de ora zece şi nu de ora nouă. Ueee, ueee, ueeeeeee… Revelion 2009.

După ce am tras de coadă timpul, hoinărind prin Gara de Nord timp de aproape o ora, m-am prezentat la acelaşi peron cu douăzeci de minute înainte, când, culmea, trenul tocmai gara. Păi aşa mai merge, nene. Să aibă timp omul să-şi suie şi el plasele de rafie fără să răstoarne murăturile. Şi cum toata lumea a apucat să se urce din timp, până şi fumătorii, care îşi stinseseră ţigările cu câteva minute înaintea orei de plecare a trenului, acceleratul a găsit să îşi urnească locomotiva cu două minute înaite chiar. Deci, mare grijă pentru întârziaţi: acceleratul de zece fără un sfert nu se lasă prins pe ultima sută de metri. Ce sa mai… dusul a fost o călătorie de 10 lei.

La întoarcere, în schimb, a fost la fel… acelaşi preţ.

E ceva deja firesc ca imediat ce se scutură cerul de câţiva fulgi, hop, apar şi întârzierile pe CFR. Şi din 25 de minute se fac 45, şi din 45 se face ora. Aşa se face că după o oră de joc de glezne în gara Sinaia, m-am urcat întru-un final în trenul întârziat, cu intenţia de a dovedi şi zecile de pagini ramase din cartea pe sfârsite. După ce m-am instalat într-un compartiment liber şi m-am cufundat în lectură, la mai puţin de cinci minute de la plecarea trenului din gară, brusc s-a făcut beznă. Criza mondială afectase într-un final şi garnitura de tren în care mă aflam şi care se grăbea domol spre capitală. La câteva minute, o lanternă atârnată de mâna unui nene, înainta către compartimentul în care mă confundam cu întunericul. Era naşul. Ajuns în dreptul meu, mi-a cerut legitimaţia de călătorie. I-am prezentat unul din biletele de zece RON pe care le-am primit rest la hârtia de 50. L-a compostat cu privirea, l-a bagat în buzunar şi a dat să plece. Dar staţi puţin am exclamat, ce facem cu lumina? Mi-a replicat un nu asta e problema, se rezolvă… continuându-şi drumul către celălalt capăt întunecat al vagonului. După alte câteva minute, întunericului i-a luat locul o lumină galbenă şi palidă. Intensitatea soluţiei găsite se dovedea una extrem de scăzută. Conformat, mi-a aruncat din nou ochii pe rândurile cărţii. După trei pagini citite simţeam deja o lipsă acută de fosfor în organism. Am renunţat. Mi-am vârât cartea în gentuţă şi m-am lăsat pradă acordurilor dure din căşti.

În apropiere de Ploieşti, un miros de sarmale materne îmi dădea târcoale nasului. Varză, frate! Panicat, mi-am deschis geanta şi am început să cercetez pungile cu bolul cu sarmale, ce nu l-am putut refuza, care şi-a făcut loc cu greu printre elementele de papetărie din interiorul ei. Dar totul era neatins. Nu se vărsaseră nimic. Nimic, nici măcar nervii. Cartea lui Liiceanu avea aceeaşi prospeţime; nu devenise o carte de bucate.

Mi-am luat catrafusele şi m-am mutat într-un alt vagon luminat, unde mi-am putut continua nestingherit lectura. Odată ajuns în Bucureşti am hotărât că, în ceea ce mă priveşte, contractul cu clandestinitatea pe CFR a fost prelungit pe termen nelimitat.

CFR Călători vă urmează drum bun!

Buy me with a coffee

• Politica e un pornostar •

Astăzi dimineaţă, când mă lansasem ca tractorul sovietic, grăbit să ajungă în câmpul muncii, mi-am pierdut demarajul chiar în prima intersecţie, unde o mulţime de oameni costumaţi în galben îşi dădau silinţa să semene încredere printre pietoni, împărţind zâmbete false şi pliante cu promisiuni electorale la pachet.

Ce mi-a atras atenţia a fost faptul că cerşetorii de voturi distribuiau în regim de pomană electorală cafea fierbinte. De ce tocmai cafea? Cred că deja baieţii au dat-o cu mesaje mai subtile. Dacă vor să inducă teme, care au circulat deja acum patru ani, în genul România, terezeşte-te!, nu mai ţine. La ce personaje ameninţă scena politică momentan e nevoie de multe minţi adormite să dea cu ştampila. Păi nu era mai fairplay din partea lor dacă întreaga acţiune de stimulare a conştiinţelor civice adormite s-ar fi desfăşurat pe fundalul piesei Buy me with a coffee a celor de la Urma? Dar nu, normal că nu s-a întâmplat aşa. A devenit deja un gest reflex ca politicienii să facă tot posibilul să-şi piardă urma, nu să o propună pentru audiţii în intersecţii.

Râdem, glumim, dar sunt şanse mari ca gruparea PNL-istă să părăsească incinta. Nu mă interesează cum îsi gestionează ei resursele interne de cafea, dar ar fi mult mai indicat pentru ei să îşi facă din timp rezerve şi cu alt tip de întăritoare. Asta dacă încă mai vor să-şi ţină săgeata de pe siglă erectă.

“Jegul”, în pericol să se cureţe

• Frustrări din cartier •

Şoc în lumea studenţilor beţivi electronişti şi nu numai – adică nu numai beţivi şi nu numai electronişti. Jegul, sau Expres Olimp cu numele din acte, cârciuma din campusul Leu, este în pericol de a fi închisă.

Aflarea veştii ăsteia m-a lovit direct în moalele capului. Şi sunt convins că nu numai pe mine. Trei ani de zile – intensiv – şi alţi doi – cu jumătaţi de măsură – mi-am investit marea parte a resurselor materiale la Jeg. Mă pot considera unul din acţionarii cu drepturi depline. Dacă aş fi adunat toate paharele goale de plastic rămase de la bere, aş fi ridicat un turn mai înalt decât cele 11 etaje ale căminului de vizavi.

În anii mei de studenţie, Jegul era spaţiul ideal unde mii şi mii de secunde se îngrămădeau să devină victime. Era eşafodul perfect unde puteai să-ţi omori timpul, nedând socoteală nimănui. Jegul era debuşeul viselor ieftine dar indispensabile, al aspiraţiilor imediate, ce vizau clipa urmatoare, vechină acumului de atunci. Acolo am învăţat să trăiesc clipa. Jegul era punctul de plecare şi punctul de oprire al majorităţii acţiunilor desfăşurate într-un campus în care ai fi putut rămâne închis cu săptămânile, fără ca timpul să întrebe de tine. Jegul dădea savoarea victoriilor şi alina, amorţind sau nu în alcool, înfrângerile din disputele cu balaurul numit facultate.

A închide Jegul studenţilor este ca şi cum ai desfiinţa cancelaria profesorilor. Este ca şi cum ai confisca punctul zero. Sau, e ca şi cum vreun mahăr din UPB ar vrea să facă nişte bani frumoşi de pe urma închiderii cârciumii.

Păi unde îşi vor mai copia “electroniştii” de mâine sau de poimâine temele, unde îşi vor mai bea berea de dimineaţă şi cafeaua de seara, unde îşi vor mai contempla înfrângerile şi unde îşi vor mai sărbători victoriile, examen după examen?

Campania “Facultatea de Electronică şi TC” nu poate fi susţinută fără o cârciumă fidelă cum a fost atâta vreme Jegul. Este ca şi cum te-ai arunca la lupta, direct în linia întâi, complet lucid.

Cine nu e de acord cu strămutarea Jegului are şansa să îşi exprime această optiune. Există deja o petiţie în sensul ăsta chiar aici.

Răfuială politică între benzi

• Politica e un pornostar •

Zilele trecute autocarul de campanie al PSD, în care se afla şi Mircea Geoană, a fost atacat cu o armă cu aer comprimat. Incidentul s-a produs în zona oraşului Otopeni în timp ce echipa de campanie – PSD Bucureşti se întorcea din deplasarea avută în judetul Prahova. Sursa: Mediafax.

Din fericire, nimeni nu a fost rănit, singurul şifonat fiind cel care îşi însuşea întru totul noţiunea de transparenţă, anume parbrizul autocarului.

Anchetatorii nu au gasit niciun indiciu referitor la cine ar putea fi artizanii acestui atac mârşav. Nu se cunoaşte încă dacă este vorba despre un act de răzbunare al unor foşti colegi de grădiniţă ai liderului pesedist sau dacă a fost un atac la mascotă pus la cale de o grupare politică rivală.

Indiferent de desfăşurarea anchetei, ce s-a întâmplat duminica trecută este un semnal evident că Mircea Geoană şi implicit PSD-ul sunt în mare primejdie.

Domnule Iliescu, sunaţi dumneavoastră un prieten?