Erecţii lirice

• Recenzia de carte •

Am recitit pentru a doua oară volumul de versuri Infernala comedie, semnat Emil Brumaru. O incursiune lirică ce-ţi răscoleşte în cap toate gândurile rătăcite îndelung prin pantaloni. Un lucru este cert: este un volum de versuri ce ar tura la maximum pudoarea majorităţii profelor de română.

Dincolo de termenii vulgari, dincolo de grotescul surprins sau de cadrele scabroase imaginate de autor, dincolo de însuşi caracterul lor pornografic, sonetele ce compun volumul stau la baza unor trăiri erotice pure şi intense. Oricine le poate regăsi relativ extrem de uşor, imediat după zidul ridicat din prejudecăţi şi inhibiţii, în grădina unde imaginaţia zburdă nestingherită.

Am păşit cu gândul, pe durata lecturării, prin raiul cel strâmt şi-adânc şi laic dintre fese al unui cur veşnic slăvit între cururi, atent să nu calc pe milioanele de pule şi infiniţii lindici ce împânzeau tabloul. Timpul curgea ca pişălăul, moale şi, cu cât înaintam mai mult în lubricul tărâm, versurile îmi scoteau în cale de la căcaturi aburind eterne şi pizde puturoase ca o scrumbie rea, până la buci crescute frumos cum cozonacii. Şi-apoi, m-am tot gândit… ce-ar fi mai sănătos? Să bei cafele virginale sau să te adapi cu roua alcoolică din zori?

Identitate raţională

• Martor şi tartor •

Apropo de imaginea României în afară şi demersurile pe care noi, locuitorii ei, ar trebui să le susţinem pentru promovarea unei cât mai neştirbite imagini a ţării în lumea largă, mi-am amintit zilele trecute de o frântură dintr-o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă în compania unei tinere de origine asiatică, ajunsă în Europa la studii.

Aşa s-a făcut că la auzul numelui ţării din care provin, mi-a zâmbit şi m-a întrebat politicos: Romania is famous for soccer, right? Mi-am zis că e mare lucru când cineva mai ştie câte ceva şi despre ţara ce-şi desfăşoară pe hartă graniţele în forma unui peşte, foarte alunecos aş adăuga, cu posteriorul înspre orient, gura înspre vest, ţinând în spinare pe mama Rusia şi ai săi pui. Ca să folosesc un clişeu: sportivii sunt într-adevăr nişte buni ambasadori ai ţării în lume.

Am schiţat un zâmbet amar şi am completat cu un ton resemnat: Oh yeah, Romania should be famous for suckers, indeed. A zâmbit uşor nedumerită, pentru ca mai apoi să-şi continue drumul, întâlnind noi şi noi oameni, vizitând noi şi noi locuri, descoperind noi şi noi culturi. Noi?!…

Mo(nu)ment celest

• Idei fertile •

Soarele şi Luna e ca creionu’ cu guma;
Lumea le socoteşte mereu împreună, da’ ele nu se înţelege niciodată.
Luna şi cu Soarele e ca capu’ cu picioarele;
E opuse, da’ face parte din acelaşi angrenaj,

Care e Universu’.

Cine-a trasOare?

• Martor şi tartor •

Pe 16 ale lunii ăsteia s-au stâns 31 de ani de când regele rock’n’roll-ului a fost găsit căzut de pe tron, în baie. Un lucru nu tocmai imbucurător.

Întâmplarea a făcut ca în seara ce s-a consumat în clar de juma’ de lună să mă aflu pentru ceva vreme în proximitatea grădinii de vară din parcul unde mă pitulez de obicei de caniculă, unde unul din nu puţinii artişti marca Elvis Presley întreţinea atmosfera deja fierbine cu un concert in memoriam. Acordurile sonore dădeau târcoale împrejurimilor, bruind ţipetele copiilor, mustrările mămicilor, bârfele bunicilor, galeria şahiştilor, pleoscăitul îndrăgostiţilor şamd. Orice s-ar zice, un zgomot ambiental de mii de ori mai agreabil decât orice simfonie a picamerelor sau orice manea polifonică.

Când deodată, în imediata apropiere a bancii pe care îmi odihneam başcheţii, s-au portit o suită de bubuituri. Cum au început, vigilenţa mi s-a împrăştiat în toate punctele cardinale. Ce-i aicea, unde-i aicea? S-au întors nemţii?! Se trage?! Se sare în aer?! Ne-au năpădit bombele sexy?! Dar nuuu… Erau artificii. Doar artificii. Da’ frumooooos. Foooarte frumos…

Devine uitător la cer cum majoritatea covârşitoare este distrasă de la orice activitate şi se lasă copleşită de spectacolul oferit de exploziile de lumini. Toate acţiunile se sistează, iar privirile sunt aţintite în sus, spre ploaia de culori. Bunici, mămici, tătici, copii, căţei, patroni, bugetari, corporatişti, vidanjori, electricieni, şomeri, studenţi, elevi, aproape toţi, se conectează cu gura căscată la eveniment.

De data asta, în timpul schimbului ăsta de focuri de artificii, eu unul m-am simţit ca într-un tuci plin cu popcorn. Nu mai era loc de refrene fredonate sau de proiecţii luminoase în mintea-mi; cuvintele ce se repetau sistematic erau următoarele: berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie; berbecii pe claie / florile să saie.

PS: Mă întreb cum de nu s-a făcut nici un fel de vâlvă la televizor, pentru că, după puţin timp ce spectacolul pirotehnic s-a gătat, mai mult de jumătate din Lună nici nu se mai vedea, fiind plină de umbre. Vă daţi seama câtă forţă?!

“Păcală în China”

• De-ale lu' Păcală •

Mi-am scrântit imaginaţia preţ de minute bune să găsesc un titlu mai inspirat decât cel dat de autorul articolului din Evenimentul Zilei ce face subiectul acestui post, însă cu insucces. Aşa că l-am dat cu citat.

Despre ce este vorba: marţi, la Beijing, un înotător român a ratat participarea la preliminariile probei de 200 de metri bras fiindcă n-a ştiut la ce oră e concursul.

Ce mi se pare mai ilar din toată întâmplarea asta de pomină şi mă umple de o oarecare compasiune, este că însuşi omul a recunoscut cu seninătate (după scrisele celor din EZ) că imediat ce i-a observat la televizor pe cei din seria sa gata să facă pleosc cu şlipii în bazin, îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Păi cum să nu-ţi vină să râzi, omule, când toată faza e demnă de Cascadorii Râsului. În zadar a fugit să ajungă la timp pentru intrarea în concurs, era deja prea târziu.

Parcă mi-l închipui pe săracul om negociind cu chinezii de la intrare în încercarea sa disperată de a intra în cursa deja începută: “Pliz, let mi pas. Ai em ă suimăr hiăr. Hai bă ţîţîiţilor, lăsaţi-mă dracului să trec că ăştia au deja un tur de bazin înainte!”. Presupunând că ar fi reuşit să treacă de pază, mă gândesc ce ar mai fi putut face în condiţiile alea? Să ceară organizatorilor să reînceapă cursa, imediat ce ar fi înotat şi el aceeaşi distanţă pe care o parcurseseră ceilalţi concurenţi, tocmai pentru a nu avea un plus de energie? Sau să sară în apă pe culoarul său la ultima întoarcere şi să înoate cei 50 de metri rămaşi?

Orice-ar fi, sportivul nostru ne-a demonstrat că există şi o altă modalitate de a pierde frumos, ba chiar relaxant aş spune. Să stai la masaj şi să urmăreşti în direct la teleu cursa în care, surprinzător, tu eşti absent. Mă gândesc dacă păţania în sine nu este o premieră în nataţia mondială. Parcă aud: sportivul român este primul înotător care a pierdut o cursă de nataţie la masa verde de masaj.

Bizar

• Idei fertile •

Sunt foarte obosit. Parcă îmi atârnă de pleoape întreaga greutate a zilei. Punctele de reper se aleargă ca bezmeticele în câmpul meu vizual. Mi s-au înceţoşat paralaxele, cum ar spune bătrânul roacher. Azi noapte iară m-am culcat la trei. Când m-am trezit de dimineaţă, plecaseră toate.

2 x JO

• Mondenării •

Nu, titlul nu are nici o legătură cu Jocurilor Olimpice. Nu bate nici la impresionanta desfăşurare de forţe din cadrul festivităţii de deschidere, cu care chinezii au reuşit să-i uimească şi să le stârnească invidia până şi maestrului Sergiu Nicolaescu şi personajelor istorice (de)jucate de el, şi nici la vreo performaţă atinsă de vreun participant la olimpiada în sine. Ce se întâmplă, de fapt…

După ce am avut pe cap întreg weekend-ul toată spuma evenimentelor de pe mapamond, am ajuns să-mi termin săptămâna clătindu-mi ochii cu niste pixeli grupaţi într-o formă foarte bună. Nu cunosc dacă fotograful i-a ţinut excesiv în cantonament, dar cert e că mie unul mi-au obosit pupilele tot alergând după ei.

De ce o tot lungesc atât? Păi o fac pentru Jojo, căci despre ea este vorba, care cică s-a lăsat trasă în poze nudă, în ipostaze cu totul şi cu totul diferite, anume în spaţii publice. Dovada ne face cu mâna chiar aici.

Am stat şi m-am gândit care ar fi fost cea mai inspirată şi cea mai la îndemână abordare pe care ar fi putut să o aibă un individ normal ce ar fi dat nas în nas cu Jojo cea dezbrăcată, la gura de ieşire a parcării din Băneasa Shopping City sau la urcarea în autobuzul aproape gol, în care blonda lua la fund toate scaunele, şi mi-am zis eu că un “nu te supăra, dacă am şi eu o cameră ai vrea să facem o poznă” ar fi cel mai potrivit. N-aş vrea să pătrund în sensuri cuvintele fierbinţi pe care le-a auzit atunci când făcea pe ia-o nene pe Autostrada Soarelui. La ce-ai putea să te gândeşti atunci când zăreşti pe marginea şoselei o domnişoară cu farurile aprinse, facând autostopul? La autobuze?

Tahicardie urbană

• Rătăciri lirice •

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…

Mircea, fă-te că boxezi!

• Brusturi media •

Plătesc abonamentul pe şase luni la cablu pentru cel care îmi spune care este meciul serii, disputat zi de zi la televizor. Staţi în gardă să vă dau câteva indicii la ureche: se joacă în ringul media şi se câştigă doar la puncte de audienţă. Să moară gongu’ dacă n-o ghiciţi din prima.

Doamnelor şi domnilor! În colţul din stââângaaa, gândacul de aParlament cu mai multe perechi de Antene, Daaan Voiculeeescuuu. În colţul din dreaptaaaa, vântul care a delapidat cu ştiinţă o mare de necunoscători fără să facă prea multe valuri şi apoi s-a ancorat în Realitate, Sorin Ovidiuuu Vântuuuu. Şi, în rolul lui Dan Diaconescu, cel care zdrobeşte şi apoi citeşte audienţele, marele lătrău Mirceaaaaaaaaaaaa Badeaaaaaa!

În ultimele săptămâni, bătrânul Mircea nu cred că a ţinut emisiune fără să aloce măcar un minut, două, numărării în special a punctelor de audienţă care dau Antenele deasupra celor de la Realitatea. La primele astfel de intervenţii am crezut că e vorba doar de ceva trecător, că iarăşi a avut un conflict cu vreun vecin de işi indulceşte cafeaua cu ştirile de pe Realitatea. Şi de… Când e vorba de concureţă, mai dau pe afară şi orgolii. Dar nu, omul perseverează plin de o satisfacţie isterică şi stoarce punct cu punct de audienţă din fruntea clasamentului, aidoma lui Dănuţ Diaconescu în serile lui de dizgraţie.

Mircică, stai liniştit, Voiculescu l-a executat deja pe Vântu în di(n)rect. Sunteţi în grafic. Da’ acuma serios: şpagatul am văzut că poţi să-l faci; ce zici, te ţin articulaţiile să-l faci şi pe Big Boss?

A venit apa şi l-a furat

• Brusturi media •

Am surprins într-una din dimineţile săptămânii trecute, înainte ca inundaţiile să poposească în Moldova, un crâmpei dintr-o ştire de pe Realitatea TV, în care un reporter de teren enumera în direct de la faţa locului pagubele provocate de o furtună iscată peste noapte undeva, într-o localitate, în judeţul Cluj. Am reţinut doar două aspecte. Primul aspect era că viitura avea aproximativ 45 de metri, iar cel de-al doilea, care mi s-a părtut mult mai suspect decât primul, anume că apele învolburate au furat mai multe din numerele de înmatriculare ale maşinilor parcate pe străzile afectate. Ca dovadă erau prezentate imagini cu mai multe tăbliţe de înmatriculare, care fuseseră recuperate inextremis din mâinile neconturate ale făptaşului.

Punctul 1: 45 de metri mi se pare sincer cam scump, chiar şi pentru o viitură în inima Ardealului. De la atâta apă presupun că s-au umflat şi cifrele. Ori o fi luat reporterul ceva la bord… cine ştie?! Nu-i bai, situaţii d-astea s-au mai văzut şi peste case mai mari.

Punctul 2: s-a dat dracului şi natura asta. Ce-o fi apucat-o pe viitură!? Adică, nu-i de ajuns că muşcă din baraje, că urneşte din loc sacii de nisip umpluţi cu sudoare, că înghite agoniseala de o viaţă a bătrâneilor, că umezeşte zestrea fetelor de măritat; acuma mai lasă fără numere şi caleştile cu volan ale flăcăilor. Şi nu le ia cu totul, încearcă doar să le confişte identitatea. Nu m-ar mira, ca la o investigaţie mai amănunţită, să se constate că au fost şterse şi seriile şasiurilor sau cele ale motoarelor. Să sesizeze cineva Poliţia Meteorologica. Să vină Agentul Termic! Nimeni n-a dat de nici o urmă a infractorului de parcă acesta a intrat în pământ.

Pe viitor mă aştept ca Realitatea TV să transmită în direct din noi locaţii, unde apele naturii dezlănţuite vor sustrage cheile maşinilor pentru a face o tură prin oraş, vor ascunde găurile cheilor de la băile fetelor sau vor fura hainele tinerilor ce se scaldă despuiaţi în râu.