Ţara Lalelelor vs Ţara Manelelor

• Educaţie fizică •

sau Franta-Italia, meciul propriu-zis al unei generatii.

Inainte de ultimul meci al grupelor, Romania se proptea de un neverosimil loc doi in clasament, cu sanse reale de calificare in faza urmatoare a turneului, in detrimentul unor echipe mult mai bine cotate, ca Franta sau Italia. Dupa prestatia tricolorilor din meciul impotriva campioanei mondiale en-titre, nu-mi ramanea sa exclam decat un strasnic “Jos palaria!”. Ala era jocul echipei Romaniei pe care am tanjit sa-l revad ani la rand. De vreo patru ani incoace uitasem sa mai si sper. Intalnirea cu italienii m-a strunit putin din amorteala.

E drept ca nu am mai avut demult prilejul sa facem un meci mare. E drept ca dupa 2000, am ratat doua campionate mondiale si unul european la mustata, poate pe nedrept chiar. Si totusi, raspunzatori pentru suita de insuccese sunt chiar jucatorii convocati la lot, caci nimeni altcineva n-a jucat pe teren in locul lor. Daca ar fi izbutit sa ajunga in sferturi, Chivu si ai lui nu doar ca ar fi repetat traseul generatiei lui Hagi la un campionat european, dar si-ar fi si insusit performanta de a iesi dintr-o grupa infernala prin simpla rezonanta a numelor echipelor ce o alcatuiau, daca nu a valorii lor efective. Si totul depindea de un singur meci.

Disputa cu Olanda se anunta o disputa, n-as putea spune usora, dar abordabila. Olandezii aveau asigurat primul loc in grupa, iar Van Basten isi aratase intentia, lucru si firesc, de a-i menaja pe unii dintre jucatori. In conditiile astea m-a strafulgerat un unic gand: daca nici acum nu vom izbuti sa invingem, chiar ca nu mai avem ce cauta la turneul european.

Si-a inceput si meciul… Prima echipa a Romaniei vs a doua echipa a Olandei, sau echipa de seniori a Romaniei vs echipa de juniori a Olandei, in care cei doi depasiti, Robben si Van Persie se distreaza, sau IX C-ul vs XII E-ul, sau reeditarea oricarui episod al neputintei noastre stramosesti. Toate cele nouazeci de minune parca am stat in expectativa, parca am asteptat sa ne pice din cer. O echipa decolorata. O echipa de desculti cu ghete in picioare. O echipa de creta, si atat. Refuz categoric sa cred ca jucatorii s-au speriat chiar de ideea ca sunt nesperat de aproape de realizarea unei mari performante. Cu totii sunt jucatori profesionisti si ar trebui sa cunoasca a gestiona astfel de momente.

Am avut naivitatea sa cred ca, odata intrati pe teren, nu vor juca decat la victorie. Dar nu, dragi romani, se pare ca nu s-a intamplat chiar asa. Strategul Pitzi iese cu o declaratie, imediat dupa fluierul final, afirmand ca baietii au fost demoralizati si de rezultatul din cealalta partida, unde Italia preluase conducerea inca de la inceput. De aici, furtuna: ce zici bă? Lua-ti-as toate schemele defensive la lovituri libere! Pai tu de ce i-ai trimis p-astia, bă, in teren? Cum poti sa rostesti o asemenea ineptie? Pai cine la mana cui statea in grupa asta, bă? Cum e cu putinta sa depinzi deliberat de alt meci decat cel al tau? Caca-m-as in pragmatismul tau, bă! Asta e prostie! Brusc, am simtit gust de sange in gura. Dintele care-l aveam impotriva marelui antrenor Piturca, inca de cand antrena in Ghencea, imi ţâşnise iarasi prin gingie.

Dureros nu este ca a nascocit Piturca o astfel de scuza patetica, dureros e ca asta a fost exact si impresia pe care a lasat-o jocul tricolorilor. La urma cozii, asta e. Previziunile majoritatii s-au adeverit: Romania, alaturi de o alta echipa din cele trei, vor merge acasa. Avem mari jucatori ca Mutu, Chivu sau Lobont. Avem jucatori care promit, precum Tamas, Rat sau Goian. Dar ne lipseste cu desavarsire echipa si, mai nou, si antrenorul.

Terminam grupa pe locul trei, cu capul (in) sus, dupa ce am lovit inca o data plafonul mediocritatii.

Cine-ar fi putut sa il Oprescu?

• Politica e un pornostar •

Capitala si-a desemnat duminica noul primar in persoana dom’ doctorului Sorin Oprescu. Cica democratia a triumfat inca o data, si uite asa ne-am pomenit si cu primul primar aparent independent.

Nu e rolul meu sa ma apuc acum sa descos care este gradul real de reprezentativitate al doctorului, care a fost doza de incredere injectata electoratului sau cum au perceput bucurestenii, activi sau inactivi civic, prima infrangere a dreptei dupa ‘89, in capitala. Nu ma intereseaza daca Oprescu se va intoarce, cu acte, intr-un viitor nedeterminat la familia PSD, la fel cum nu ma intereseaza daca Oprescu va fi lansat la urmatoarele alegeri prezidentiale impotriva crucisatorului Basescu. Si nici noul dus rece al primului marinar al tarii, care a cam intrat la apa, nu ma scapa de disconfortul unei veri rasfranta in betoane.

Rabdarea mea cu clasa politica s-a consumat de ceva vreme.

Si totusi, primul lucru bun petrecut imediat ce Blaga a fost anuntat perdant in fata lui Oprescu, a fost ca Ion Cristoiu a renuntat la geaca de blugi si a aparut la a cui sinteza? A zilei, purtand costum si papion. Banui ca domn’ Cristoiu a pierdut pariul cum ca candidatul, sssscuzatzi cacofonia, PD-L va castiga primaria. Ce mai jubila studioul ala… nţ, nţ, nţ… Bag de seama ca la televiziunile lui Voiculescu, dupa ce oamenii pariaza gresit, isi atarna cate ceva de gat. Si cand am conchis asta, a atarnat in afirmatie si cravata cu vacute care fac sex (parca vacute erau si parca sex faceau) a lui Badea, prezentata publicului larg, tot dupa un pariu pierdut. Inca mai astept rezultatul domnului Felix in pariul cu moralitatea.

Revenind, ma gandesc ca numirea domnului Oprescu ca primar general al capitalei o sa atraga de la sine o dispozitie a consiliului local conform careia controlorii RATB sa poarte halate medicale – astfel vor fi mai usor de recunoscut – sau ca asistentele de la Universitar sa aiba reducere la toate cinematografele si la toate saloanele de infrumusetare din Bucuresti. Ar mai putea comanda ca toate gunoaiele din zonele limitrofe ale capitalei sa fie tratate cu formol pentru a se conserva mai bine vara sau fiecarui bulevard principal sa i se alipeasca cate o noua banda, banda ce va actiona in sfera imobiliara vanand fiece metru patrat construibil.

Solutii ar fi. Sa vedem cum va reusi domnul doctor sa le coaguleze in proaspatul sau mandat la primarie.

Politica e un pornostar

• Brusturi media •

Am luat cunostinta in dimineata asta, rasfoind cu privirea randurile de silicoane de sub ţîţele unei tinere blonde si despuiate de pe prima pagina a celui mai citit cotidian din Romania, ca domnisoara vrea sa faca politica in Italia. Hmmm… Si eu imi doresc sa fiu primul om care va ilumina partea intunecata a Lunii sau primul comerciant care sa profite de pe urma vanzarii de bauturi alcoolice in timpul desfasurarii unei ceremonii a ceaiului. Cu tonţii mai avem si dorinte d-astea ascunse la limita mai putin alertanta a penibilului. Dar cine este totusi focoasa dezbracata de secrete si cu ce se ocupa?

Vastele cercetari ale jurnalistilor de la Libertatea au scos la lumina, di(n)rect din bezna dormitorului, ca actuala puliticiana are 19 ani, poarta numele – fara lenjerie pe dedesubt – de Cheri Manescu si este de profesie star, porno-star. Cica ea i-ar fi picat cu tronc, dar eu cred ca i-a picat si cu gura, unui notoriu politician din peninSula, care a devenit la randu-i cunoscut datorita activitatii sale in industria porno, acelasi individ fiind si promotorul Cicciolinei(n-am inteles daca in cadrul politicii sau in cadrul primului film pentru adulti). Deci, totul se leagana… ăăă pardon, se leaga. Nu-i de mirare ca opinia pudica din tara macaroanelor a luat foc cand s-a aflat ca din echipa politicianului, candidat si la fotoliul de primar al Romei, face parte o pornostara. Cireasa de pe sfîrc e ca Cheri, manata de o ambitie profunda, mai vrea sa ajunga si ministru in unul din viitoarele guverne din Italia. Un guvern de stanga, presupun, ca dreapta va fi ocupata cu alte activitati adiacente postului pe pornostar. Ma intreb daca un job de ministru al culturii nu i s-ar mula perfect pe aptitudini. Asa ar aprofunda noi si noi anale ale istoriei stramosilor nostri, ca de… ne tragem din ei sau cu ei, dupa caz.

Presupun ca printre masurile luate imediat ce se va da jos din pat si se va urca pe scaunul de ministru ar fi sa modifice programul cu publicul si sa primeasca audiente numai intre 1 si 2, ca in bancu’ ala (…), microfoanele din sala de conferinte sa fie proiectate in forma de dildo, sa introduca ţinută (de maini) obligatorie pentru a conferi un dram de agresivitate scenei politice si nu in ultimul rand, sa imbunatateasca relatiile cu orice tara in forma de geanta care s-ar asorta cu cizma Italiei.

Fără boabe

• Educaţie fizică •

Primul meci disputat dupa opt ani de absenta din compania selecta a turneelor finale s-a intamplat. Dupa ultimul fluier, ne-am ales atat cu un nesperat, dar mult ravnit punct, cat si cu eticheta de echipa practicanta de un fotbal prost (ca sa folosesc un eufemism). A fost un meci fad. Fara sare, fara piper, fara tacamuri, fara servetele, fara servicii, fara nimic. A, ba nu, gresesc! A avut dom’le ceva: a avut o mare incarcatura psihica. Cu exceptia a doua, trei faze ceva mai periculoase, trecute in contul Frantei, echipele au avut o prestatie lamentabila, de Divizia X. Cred ca nici Ilie Dobre, comutat pe modul de spectaculozitate maxima, nu ar fi fost in stare sa animeze schimburile de pase din teren. Am vazut pe la teveu ca lumea a iesit in strada sa sarbatoreasca egalul, echivalentul unei victorii. Ce sa sarbatoresti frate, ca eu n-am vazut nici macar o faza care macar sa-mi cauzeze o plapanda bagare de pula – scuzati-mi, va rog, formularea mai putin erecta. Pana si o partida de golf mi-ar fi produs mai multe emotii.

Nici cocosul galic si nici puii de la Avicola nu au fost deloc in foame de boabe.

Nu acelasi lucru se poate spune despre celalalt meci din cadrul grupei, care pana in momentul actual a fost pe departe cea mai la inaltime disputa. Dupa ce au dat trei goluri italienilor, eu unul inca ma mai minunez cum dracului am reusit sa ii batem pe olandezi?!

Exista o multitudine de premise ca dupa punctul castigat cu Franta sa mai luam inca doua pete. Prima pata va fi una galbena si calduta, asta dupa ce “motaneii” din Squadra Azzurra vor face pipi pe tricourile galbele ale puisorilor Bergenbier, pentru a-si mai spala din blazonul patat de portocala mecanica. A doua pata, rosiatica si cu gust amar, va fi aplicata, dupa aceeasi reteta ca in cazul campionilor mondiali en-titre, de catre Olanda, care cu siguranta simte nevoia sa razbune infrangerea de la Constanta. Victoria de pe malul marii a fost obtinuta de ai nostri, ce-i drept, si cu marele aport al ploii si al vantului. A fost parca o reeditare a unei lupte cu turcii, unde factorii climatici au avut un rol determinant. Ramanea ca inainte de confruntarea directa sa parjolim campiile, sa mituim ospatarii si sa otravim apele plate, sa scumpim preturile la hoteluri samd.

Situatia e cam oabla din perspectiva urmatoarelor doua partide. Mutule, spune ceva! Banele, fugi pe tusa ca atunci cand fugeai cu cocenii de porumb sub tricou! Goiane, foloseste-ti capul la cornere! Toate! Lobonte, ai mare grija ca stai in camp deschis… se trage, frate! Pitzi, stai linistit, ne-am indeplinit obiectivul. Am luat un punct.

În derivă

• Recenzie de-o şchioapă, Video •

Suntem construiti sa reactionam la stimuli externi. E o trasatura fara de care nicio vietate de pe planeta nu ar fi capabila sa supravietuiasca. Pana la un anumit punct, noi – oamenii – nu suntem decat niste animale care si-au diminuat din simturi. Dincolo de aceasta limita trasata imaginar, se proptesc de arborele evolutiei trasaturi noi, cum ar fi si capacitatile de a induce si de a (auto)sugestiona, care fac ca noi – aceeasi oameni – sa fim prizonieri ai propriilor noastre sentimente.

E uimitor uneori cum anumite stari se pot declansa, completa sau intretine numai cu concursul unor acorduri sonore. E uimitor si in egala masura de admirat cum cineva poate defula pe portativ partituri care au forta de a reproduce sau de a induce stari similare cu ale sale, cu ale autorului, persoanelor straine de acele trairi datatoare de viers. De altfel, un atribut desavarsit intalnit in orice manifestare a artei.

Drifting sunt cele 3:32 de minute marca Peter Green care imi dau inconjurul gandurilor de vreo trei zile. La auzul lor nu imi vine decat sa ma desfasor nepasator si conformat in fotoliu si sa ma cufund intr-o letargie recursiva. Trei minute si jumatate ascultate obsesiv, inlantuindu-se intr-un ciclu ce pune parca timpul in cui. Efectul e mereu acelasi si ma poarta in continuare, in deriva…

 

Haiducul lui şapte vieţi

• Idei fertile •

Cum laitmotivul saptamanii asteia a fost poza de mai jos, ma simt dator sa dau unele lamuriri visavis de cine este, si de ce este asa, protagonistul felin din imagine.

Frati motani si surori pisicute, personajul ce a nascut atatea controverse nu este o jivina cu privire hipnotica desprinsa din vreun desen animat japonez, nu este un motan de cartier ce are tatuati pitbuli pe antebrat si nicidecum nu e varul lui Rîsu’, supranumit si “violatorul de pantere”, de la gradina zoologica.

Pentru cei care nu il cunosc sau pentru cei care il stiu, dar nu l-au recunoscut gratie camuflajului impecabil, premiteti-mi sa vi-l prezint pe Mitzu, motanul meu.

Zilele trecute mi-a facut o propunere pe cat de curajoasa pe atat de tentanta. Mi-a propus sa jefuim toate petshop-urile din cartier pentru a pune laba pe toate conservele cu somon si curcan, spre a le da suratelor nevoiase din spatele blocului. Numai in felul asta isi va putea capata un renume si va putea reusi candva sa detina hegemonia peste Tărâmul Pisicilor. Un motan cu o orientare de stanga.

De ce are o punga pusa pe cap? Simplu. Cand e vorba de lucrat profesionist orice detaliu trebuie pus la punct din timp. In consecinta am convenit sa facem un exercitiu pentru a ne asigura ca totul va decurge conform planului. Asa ca si-a pus punga in cap pentru a nu-si lasa frau liber mustatilor si a actionat la depozitul cu crantzuri din debara. Operatiunea de simulare a fost un deplin succes si nu s-a soldat cu nici o victima in randul borcanelor cu muraturi. Ca mi-a cerut sa-i fac si o poza in postura asta de dur, pentru a putea impresiona mai usor mîţele vecinelor de scara, asta e treaba lui.

Asa ca daca veti vedea vreo vanzatoare de la petshop alergand panicata pe strazi, sa stiti ca sunt sanse mari ca noi sa fi trecut p-acolo. Asta in cazul in care Droopy nu a ajuns inainte.

PS: Vreau sa-i asigur pe cei de la protectia animalelor ca nu este vorba de un act abuziv. N-as vrea sa iasa vorbe cum ca “vezi Doamne, chinuie bietul animal”. Noi doi ne permitem multe glume unul cu celalalt. Si eu pot sa imi aduc aminte de fazele de rahat pe care mi le face el aproape zilnic, la ladita cu nisip.

AkaTrist

• Martor şi tartor •

In genere, modernitatea rupe puntile sinelui catre divinitate si toarna asfalt peste potecile ce inca mai razbat prin zumzetul urban in cate-o oaza de liniste spirituala. Este un compromis pe care omul l-a facut atunci cand si-a asumat evolutia. “Intalnirile” cu Dumnezeu, fie ca e al lor sau numai al tau, se consuma din ce in ce mai sporadic.

Nu stiu ce faceati voi duminica trecuta – 25 mai – la ora 15:00, dar eu imi dadui seama ca am dat un mare rateu. Nu, n-am ratat nici un concert in aer liber cu acorduri de rock electoral sau vreo lansare de carte cu cafea fara zahar si piscoturi moca. Si n-a fost nici o noua impleticire revolutionara de genunchi a lui Banica Jr. in vreun show tv pe care l-am ratat sau sa zic ca e vorba de biletul de la loto cu numere infrangatoare pe care l-am uitat in camasa proaspat apretata.

Motivul e cu totul altul. Motivul e ca nu am apucat sa-mi depun cererea de implinire si de fericire si de mantuire cu ocazia unui eveniment unic si anume “marea inaugurare a Catedralei Credintei”.

Pliantul, hartie ecleziastica de stergere a pacatelor, se desfasura pe patru pagini de o foarte buna calitate grafica si jongla, in esenta, cu cam acelasi tip de mesaj de care o parohie are nevoie cand vrea sa-si incrementeze numarul de enoriasi. Mie mi-a sarit in ochi, zguduindu-mi intreg echilibrul microcosmosului interior, doar formularul tip caruia i-am facut si-o poza de proasta calitate in ordinea bitilor de mai jos:

Unu la scris de mana: de ce nu are rubrica cu semnatura si data? De unde stie Domnul cine a intocmit cererea si daca aceasta este expirata sau nu. Doi la scris din tastatura: se pot completa astfel de formulare si on-line? Trei: cum se rezolva conflictele de genul: vecinul zice sa-i traiasca capra o suta de ani, iar eu zic sa-i moara exact capra aia cat mai curand posibil? Cine are intaietate? Cel care a scris primul sau cel care e mai persuasiv in cele scrise? Sau se ia dupa golaveraj?

Oricum, presupun ca daca nu contrabalansezi cererea cu o mica suma de bani, cu cat mai mare cu atat mai convingatoare, divinitatea nici nu se va sinchisi sa-ti citeasca doleantele. Toata desartaciunea mea s-a cristalizat in nari, motiv pentru care oaia ratacita din mine n-a gasit nici de data asta turma. Numai oameni rai, oameni buni!

Final

• Rătăciri lirice •

S-a mai scurs o saptamana… s-a risipit si primavara, s-a incheiat si primul tur al localelor ce m-au gasit pierdut departe acasa, s-a ispravit si ploaia, s-a voalat si increderea pe buletinul de vot, nu mai e paine, nu mai e nici soare, nu mai au sufragii la varsat, si nu mai sunt nici nori, a intrat in stop cardiac si inima de tigan, cutitul nu mai taie, s-a vandut tot carburantul de la benzinarie, n-am nici foc si nici paie, au mai ramas putine sperante pentru pantofar – nu mai e loc de atatea suturi in cur, becul s-a ars, gresia se opreste brusc in peretele dur, o petala isi ia adio – chiuveta o plange toata, au inchis toate magazinele pe dinafara, telefonul e mort, caldura e luata, caldura ma termina, reincepe…

S-a mai implinit o luna… exact patru saptamani si ceva cu tot cu momentele de absenta sau cu secundele de fericire fabricate. In dealul din bucatarie, cocotat pe-o denivelare a zidului, calendarul se pregateste sa intre in a doua jumatate.

Vara a inceput si m-a regasit ascuns intr-o casuta de mail pe marginea marii.

Sindromul VHS posttraumatic

• Idei fertile •

Raman cateodata fascinat si in aceasi masura surprins de anul din calendar. Este 2008. Astazi, ieri si tot anul asta. A fost si 2007, a fost si 2006…. aceleasi sentimente m-au incercat. Am strania senzatia ca sunt in viitor. De fapt, sunt momente cand tot ce inseamna an din mileniul trei imi da senzatia ca traiesc un scenariu science fiction. O fractiune de secunda, pana sa trec informatia prin filtrul ratiunii, sunt prezent in viitor.

Am impresia ca robotul de bucatarie se uita urat la mine sau ca o simpla strangere de mana se poate lasa cu urmari grave in ceea ce ma priveste pentru ca cel cu care ma salut are o mana bionica de ultima generatie cu o forta covarsitoare, captusita cu un material clonat din propria-i piele. Ma astept ca la metrou sa dau peste tuneluri stramte care duc catre tabara unor ultimi supravietuitori ai proaspat incheiatului razboi nuclear sau ma astept ca Baraganul sa mai pastreze doar verdele lacustelor, hectare intregi inecandu-se intr-o mare arida. Diminetile fara soare ma duc cu gandul dincolo de troposfera unde stratul de ozon este substituit de un strat protector artificial al carui efect este noaptea permanenta. Cursele pana la gara cu dacia 1300 a lu’ tata imi lasa impresia ca se vor incheia atarizand pe starportul unei colonii interstelare de pe Marte.

Cauza: prea multe filme SF pe video in perioada pubertatii coroborat cu identificarea viitorului apropiat, raportat la acel timp, cu prezentul in desfasurare.

Diagnostic: sindrom VHS posttraumatic.

PS: Ca tot suntem in tema am si eu o intrebare care imi coace in minte de la aparitia primelor cosuri: cum poate prietenul si in acelasi timp camaradul de lupta al liderului rezistentei umane din Terminator 1 sa se intoarca in trecut, s-o fecundeze pe mama amicului lui, respectiv exact liderul, si femeia, neavand ce face, sa-l nasca chiar pe acelasi respectiv lider? Voiaj in timp, voiaj in timp… da’ tot nu se leaga.

Mai jos am schitat o schema a problemei. Orice solutie e binevenita.

Dati-mi o arma si o sa salvez lumea!

Să iubim competiţia fără să ne întrecem cu gluma

• Educaţie fizică •

Euro 2008 e la o pasa scurta de noi. Pasa buna, pasa proasta… vom vedea.

Dupa ce sortii ne-au pus la grea incercare, periplul tricolorilor in Elvetia si Austria imi pare de fapt o excursie relaxanta dupa un sezon epuizant. Grupa mortii, grupa sortii, grupa Fortzei sau a oricui ar fi ea, a socotit-o pe Romania noastra drept a patra favorita si ultima in lupta pentru accederea in sferturi. Cu adversari de anvergura Italiei, Frantei sau chiar si Olandei s-a cam scuturat podiumul de noi. Parca am picat mai rau decat ar fi putut pica o echipa romaneasca in grupele Champions League. N-are legatura, dar cred ca are acelasi efect: necalificarea.

Un om de fotbal obscur a declarat pe sticla, nu stiu daca dupa o sticla sau doua, ca intr-un meci de fotbal exista trei posibilitati: sa castigi, sa faci egal sau sa pierzi. In baza acestei afirmatii si in baza ideii de fotbal si de competitie in sine, avem sanse. Daca Chivu pune umarul la bataie, iar Mutu, Marica si Lobont renunta la Pepsi, nu pentru Coca :D ci pentru sucuri naturale cu pulpa de portocala, nu de cantareata pop, atunci avem sanse.

Cand nu e nimic de pierdut, cand nu exista o miza palpabila, cand toti jucatorii joaca detasat si pun in practica pe teren sfaturile strategului Piti, cand pana si Banel poate pasa linistit la portar, atunci… cine stie, poate se infaptuieste minunea.

Dar de aici pana la a aspira la trofeul de campion european, cum au declarat unii dintre componentii lotului national, e cale lunga, flacai. Sa-i spuneti asta lu’ Mutu! Sa ne vedem lungul ghetei inainte sa sutam bombe d-astea in public.

Treaca-mearga ce-o fi, eu oricum o sa-mi fac rezervele de bere, alune si injuraturi cu nabadai pentru cele cel putin trei meciuri, sper cat mai intesate de goluri si ratari cu goluri in stomac.

Hai Romania! Hai porumbeii! Ne vedem la Universitate… la anticariat.