De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D

• Cronici de film şi teatru, Promo •

De ce să faci un film cu şi despre dansatori în proiecţie 3D? De ce să faci un film îngrozitor de prost cu şi despre dansatori, în proiecţie 3D? Nu există efecte speciale sau scene ce ar merita văzute într-un astfel de format. De fapt, în orice format ai vedea acest film ar părea la fel de ordinar.

Nu aveam nicio parere despre Step Up când am decis să accept invitaţia la film dar nu mă aşteptam să văd o ecranizare lipsită cu totul de suspans, haz, esenţă, talent sau orice altceva ar face un film măcar decent.

Povestea-i cam aşa: el recrutează dănţuitori pentru trupa lui. El, adică Master Luke, îl vede pe alt el, Moose, cum îi face de râs rivalul într-un campus. Master Luke îl salvează pe Moose de poliţiştii fără inimă care vroiau să îl arunce în închisoare pentru că a detonat nişte baloane cu heliu în timp ce dansa.

Luke îl integrează pe Moose în ’’familia’’ lui de dansatori şmecheri. Apoi o mai recrutează şi pe Ea, Natalie. Cu toţii vor să câştige o mare competiţie de dans, logic. Între timp, Luke şi Natalie se combină dar ea e o nenorocită care a venit să-i spioneze lui echipa, care nenorocită e sora rivalului de moarte a prea frumosului Luke. Când a venit secvenţa în care ea îl vinde fratelui nu mi-am putut abţine un comentariu ce a ieşit mai tare decât aş fi vrut: ridicând arătătorul în aer am ţipat CURVO, într-un moment în care normal că s-a făcut linişte. Jenant, ştiu. Trei rânduri de scaune s-au ţâţâit la mine.

După ce ea-l toarnă pe frumosul Luke fratelui diabolic, vine competiţia şi, în ciuda spionajelor,câştigă locul fruntaş. Gata. Cam asta e. Mai sunt vreo două faze jenant de groaznice, nici nu le pomenesc pentru că oricum am lungit-o mai mult decât era cazul.

Mai menţionez ceva despre Luke: din câte mi-am dat seama el nu e dansator profesionist în realitate. Se vrea a fi actor, cred, dar nu-i iese nici aşa. Dar când şi-a azvârlit supărat tricoul într-o fază, arătând un tors perfect, toată sala a tras aer zgomotos în piept. Apoi pe durata vizionării am aşteptat să mai ridice băiatul textila, gândind că nu ar mai fi o pierdere totală de timp şi atenţie. Nu s-a mai întâmplat.

Trebuie să recunosc că m-au surprins plăcut două lucruri totuşi: primul, dansatorii. Foarte talentaţi, sincer. Scheme, figuri profesioniste etc. Dar să pui nişte dansatori înzestraţi să facă şi actorie, în cazul de faţă,e ca şi cum ai pune un câine să toarcă. Da ştiu, nu mă pricep la comparaţii. Al doilea a fost că, în momentul în care am afirmat cu voce tare’’ Nu se poate mai rău de atât’’, firul epic m-a surprins alternând pe ecran faze jucate mult mai sec decât cele anterioare. Mi-am dorit la un moment dat să văd un film cu Eric Roberts, ştiind că nu poate fi mai stupid.

Ca şi experienţă recomand acest film, măcar pentru a avea un model de comparaţie de acum înainte. Este greu, ce-i drept să rezişi până la final, eu am rămas din cauza banilor cheltuiţi şi a fricii de bătaie. Cred că am deranjat destui fani ai genului cu comentarii maliţioase.

Diana

Viaţa de cub

• Aberația de intelect, Promo •

Ştiu, la final va ieşi un clişeu total dar asta nu mă împiedică să scriu. Citesc prin tot mai multe texte despre o categorie de oameni ce poartă stigmatul dat de o mână de semeni. Ei sunt Corporatiştii, ei sunt cei ce pleacă la serviciu la ora 08.00 şi termină la ora 18.00. Ei sunt cei care au acces în clădirile de birouri pe bază de cartele. Cei ce vin în masă către structurile de sticlă.

E un lucru ştiut: corporatiştii sunt huluiţi de toată lumea. Se huluie de fapt şi între ei. Nu vreau acum să găsesc motivele pentru care se întămplă. Şi pentru că tot sunt în săptămâna în care grupez orice, voi încerca să îmi categorisesc şi colegii de muncă.

Păi avem aşa:

Arienii – rasă superioară de corporaţie, de obicei expaţi, deţin puteri malefice de manipulare a maselor. Scopul lor este corporatizarea populaţiei şi subjugarea acesteia întru scopuri meschine de monopolizare. Şi să trosnească românce.

Acoliţii – clone imperfecte ale Arienilor, cei cărora le aleargă prin vene doar cafeaua băută până târziu la birou, cei care fericiţi urmăresc un raport in PowerPoint, proiectat pe pânză fină, în locul unui film bun, cei care chicotesc de bucurie de fiecare dată când sunt rugaţi să mai scoată vreo analiză cu douăj’ de coloane din jobenul dedicat total companiei. Ei sunt cei care sunt puşi să spele creierele celor proaspăt veniţi, sunt cei care vorbesc cu pasiunea unui îndrăgostit de beneficiile avute din urma relaţiei cu Împărăţia. Ei sunt cei care se trezesc dimineaţa cu un nou pivot în cap, mai trainic şi mai frumos ca cel din seara precedentă. Ei sunt cei ce au făcut fuziunea între viaţa personală şi cea de la lucru, prima existând doar pentru a doua. Ei şi-au vândut bucuroşi sufletul pentru statusul de Corporatişti.

Neofiţii – tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor sau încă în câmpul universitar, cei cu sufletul neatins de hidoşenia unui program de penitenciar, cei care cred că nu exisă un  microb de companie, cei care cred că visele cusute cu aţă medicinală şi împărtăşite machiavelic de Acoliţi sunt pure şi îndreptate către bunăstarea lor. Cei care încă mai au o viaţă personală dar sunt în mare pericol de a o pierde în favoarea subjugării totale rasei superioare.

Foştii trup şi suflet – cei ce au toate şansele de a ieşi la pensie din clădirea de sticlă, fostă arhitectură stil baroqe, transformată sub ochii lor de-a lungul timpului. Aceştia au crezut, au iubit de-a dreptul, au trăit pentru ca Împărăţia să prindă puteri şi să-şi mărească numărul de adepţi. Umbrele unor acoliţi de nădejde, sătui de bulshit-ul înghiţit ani buni.

Ateii infiltraţi sau transformaţi – cei care nu ( mai) rezonează cu visul companiei, cei care au ajuns acolo fără să-şi dea seama, cei care îşi duc treaba la bun sfâşit dar cu scuipat printre dinţi, cei care la ora 17.58 sunt cu mail-ul închis, cei care îşi respectă bruma de viaţă personală şi care nu se înduplecă să ofere niciun minut în plus cauzei Arienilor şi adepţilor săi. Cei care muncesc pentru a-şi satisface nevoile din afara programului: plimbări, concedii, beţivăneli, dezmăţeli de tot felul. Ei sunt cei ce au tupeul de a ajunge la ora 10.00 la birou, cu cafeaua în mână şi ochelarii de soare pe nas, rugând pe toată lumea să facă linişte, din respect pentru durerea de cap căpătată cu o seară înainte. Sunt cei care în team-buildinguri aduc bong-uri sau joint-uri şi îşi anturează colegii. Ei sunt cei care încă mai au prieteni din facultăţi, licee sau de oriunde din afara curţii regale.

Oricum ar fi şi oricare le sunt scopurile sunt oameni şi fac cu bună ştiinţă alegeri în viaţă, alegeri ce trebuie respectate de cei din jur. În orice categorie i-aş încadra, nu pot să le port pică, nu vreau de fapt. Şi nici nu am de ce, nu deranjează, nu put, nu vorbesc singuri şi în multe cazuri nici nu socializează. Tocmai d-aia nu înţeleg ura pornită asupra lor. Dar ei trebuie să existe.

Până la urmă ce ne-am face cu o ţară plină de meseriaşi, medici, reporteri, ziarişti, poliţişti, preoţi, boemi sau mineri?

Diana

Funky, my ass…

• Frustrări din cartier, Promo •

Ce activităţi out-door poţi presta duminica, frumos fiind afară? Poţi ieşi la o mică recreere, departe de pereţii casei sau ai cârciumilor, după caz. Aşa am făcut şi eu. Am ales parcul Herăstrău pentru o plimbare cu bicicleta / rolele. Eu pe bicicletă, o prietenă de-a mea pe role. Am ajuns în locul stabilit şi ne-am apucat de treabă. La un moment dat ne-am dat seama că viciul care ne complică vieţile începe să ţipe la noi. Vroiam să fumăm o ţigară dar niciuna nu îşi cumpărase înainte de intrarea în parc. Am început, bineînţeles, să căutăm terase sau tarabe ce au la vânzare tutun.

După câteva încercări eşuate am ajuns la o terasă de pe malul lacului, Funky Breeze, cred că se numea. Găsesc la bar exact mărcile de ţigarete consumate şi de mine şi de prietena mea şi cu bucuria unui dependent pus faţă în faţă cu drogul consumat cer două pachete.

Foarte drăguţ, băiatul de la bar refuză să-mi vândă produsele dorite pe motiv că vând ţigări doar clienţilor terasei.

……………  Aud greieri. La ora asta? Nu sunt de afară, sunt în capul meu.

După câteva secunde, în care încercam să-mi conving creierul că e real ce aud, spun cu zâmbetul încă pe buze:

’’Păi sunt client al terasei, vreau să cumpăr ţigări!’’ Răspunsul barmanului mă face să cred că nu a înţeles spusele mele, replica lui fiind ’’ Ok, la ce masă sunteţi?’’

Rânjetul începe să-mi piară în momentul în care încep să îmi dau seama că pofta mea de tutun ar putea fi pusă-n cui.

’’ La nicio masă, sunt în faţa d-voastră. Dacă vreau să cumpăr ceva de la d-voastră, înseamnă că sunt client al terasei. Cumpăr ţigări, pe bani, deci sunt client!’’

El se ţine tare: ’’Aaa, aşa nu. Nu pot să vă vând, sunt pentru clienţii barului’’. Normal că insist: ’’Păi vreau să fiu client, vreau să cumpăr ceva de la voi!!!’’ Dar şi el insistă refuzând să-mi vândă ceva.

Mi-am dat seama că nu am nicio şansă de izbândă, cu prostul nu te pui. Prost, să fie clar, nu îl fac pe amărâtul care urma nişte instrucţiuni clare, ci pe patronul care a decis că nu poate da o comandă pertinentă de pachete de ţigări, în aşa fel încât să acopere nevoile clienţilor barului dar şi a celor care se plimbă prin parc şi vor să le bage ceva bănuţi în buzunar fără a sta neapărat la masă.

Cu nervii cât suprafaţa Chinei, plec spre prietena mea. Şi pe faţa ei se vedea aceeaşi bucurie cu care intrasem şi eu pe zona de lucru a prostului. Mi-a părut rău de ea.

Explicându-i de ce nu m-am întors cu tutunul mult dorit, privirea ei dovedea un singur lucru: greierii din capul ei sunau la fel ca cei din al meu. După câteva secunde reuşeşte să scoată ceva pe gură: ’’Cum adică?’’

Funky Breeze indeed!

Diana

Horoscopul săptămânii 30 august-05 septembrie

• Câte-n lună și stele verzi, Promo •

   Aflat în continuare în vacanţă, Jean Horoscopizdul a angajat câţiva omuleţi verzi să caute în stele destinele omenirii, până la revenirea sa în cabinet. Aceştia s-au străduit cât au putut de mult să urmeze talentul master-ului lor în ale viziunii apoi au trimis pe adresa redacţiei rezultatul muncii. Luaţi de aici:

 

 

Vărsător. Tot cu ochii pe pereți și mintea-n nori. Degeaba visați la cai verzi pe pereți și câini cu covrigi în coadă, că ori vă sună amanta soțului, ori vă aruncă șefu hârțoagele-n cap ori ați mâncat stricat și o să vă câcați pe voi. Oricum pute.Realitatea e de căcat.

Pești. O să aveți rost de drum. Că doar a venit scadența ratelor. Dar se întrevede și o cunoștință nouă. Posibil polițistul care o să vă dea amendă că ați trecut pe roșu.

Berbec. Relația cu partenerul de viață merge de minune. Un iz de afumătură plutește în aer. Miroase a oaie la proțap. Apropos, unde e consoarța?

Taur. Cei mai norocoși în această săptămână. Vor păși pe pajiști liniștite la umbra pomilor primitori. Se vor deconecta cu ciripit de păsărele, zen, și raze de soare. Norocoși într-adevăr. Trăiască Prozacul și camerele fără clanță.

Gemeni. Unul plus unul fac unul. Va fi revelația acestei săptămâni. Sexul în trei poate fi revelator dacă nu implică doar degetele.

Rac. Țara e în criză, bălțile au secat, pescarii sunt beți morți. E timpul săpetreceți. Atenție însă cu excesele, știm că nu vă stă în fire să fiți manierați, dar nu vă mai mâncați biluțele din nas!

Leu. Regele junglei e la ghenă. Direct pe tub. Numai capul nu intră din cauza mahmurelii. Nu știți cum ați ajuns acolo. Noroc că nu sunteți singur. Aveți prieteni de nădejde. Ei borăsc pe ghenă un etaj mai sus.

Fecioară. Busuioc sub pernă, apă sfințită să iasă toți dracii. Nu ar strica să nu mai credeți în basme și să vă treziți la realitate.

Balanță. Ce e mai greu: un kil de pene sau unul de plumb? Ce e mai greu să tragi sau să împingi? Care e mai bună, o brună sau o blondă? Degeaba le punețiîn balanță că vă irosiți nervii. Ficatul oricum e praf, stomacul vă joacă feste așa că nu vă mai rămâne decât sexul. Care?

Scorpion. Plictiseala îşi spune cuvântul. Soluția nu e să spargeți bani sau căsnicii, după caz. Că e trecător. Vă rugăm să evitați speculațiile. Și să respirați.

Săgetător.  Știm cu toții cât de ipocrit sunteți, dar deja ați ajuns patetic. Dar aţi ajuns departe. Și asta pentru că cineva v-a dat papucii. Să-i purtați sănătoși.

Capricorn. Zi favorabilă studiului și al comunicării. Poate reușiți să finalizați de numărat firele de praf și să ne comunicați și nouă rezultatele. Dacă nu, vă sugerăm să începeți alte proiecte. Vă sugerăm să cântăriți prostia, să măsurați idioțenia sau să învățați limbajul euglenelor verzi.

 

 

Pinguinulfurios.

Juristu’ lu’ peşte. Cu jalba-n proţap

• Lege fără de lege, Promo •

Şi uite-aşa, cum stăteam eu într-o zi spărgând seminţe în gând, liniştit pe o margine de lume, singur, şi prin urmare neliniştit, primesc un e-mail al naibii de coerent formulat.

Cică aşa: “există vreo lege similara Ordonanţei 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor dar care să trateze cazul în care înaintezi o petiţie către o societate comercială?” Am clipit un pic bruiat, gândindu-mă că până acu’ nu m-am izbit de trăsnaia asta de text de lege, darămite să ştiu şi răspunsul la întrebarea paraşutată. Şi totuşi… ”Bre! Tu ştii că omul ăsta are dreptate? Chiar aşa, daca am o întrebare pe la vreun furnizor/prestator&co cam cât ciorilor aştept izbăvitorul lor răspuns?”

Intru tiptil în zăpăcenia asta de ordonanţa 27 şi văd că, într-adevăr, există un termen stipulat pentru un semn de viaţa (art. 8 – 30 zile) cu posibilitatea trimiterii în prelungiri “în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită” (art. 9 – un bonus de încă 15 zile pe lângă cele 30). DAR, aici se face vorbire doar de cazul în care jalba e adresată “autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.” Huuushhh… mama ei de enumerare, că am zis-o repede şi m-a lăsat fără aer! Aşa, unde rămăsesem? Deci: OK, am treabă cu autorităţile, am un termen de răspuns. Da’ dacă vreau să întreb de ce nu e ieftin halatu’, în cât timp tre’ să-mi răspundă un comerciant?

Un’ să mă uit, un’ să mă uit… Hai să vedem pe la protecţia consumatorului (ordonanţa 21/1992), deşi nu îmi amintesc să fi zărit aşa ceva p-acolo… Bănuind că n-o să găsesc nimic clar şi frumos reglementat, îmi setez neuronii pe modulul “globul de cristal” (a.k.a “ce mama dracului o fi vrut să spună aici legiuitoru’?”) şi mă dedau cu pasiune rumegării de rânduri. Nici nu apuc să dau bună ziua şi găsesc la art. 2, pct. 4, litera h (pentru cei care se duc des la cimitir, e uşor de urmărit trimiterile astea: cimitirul valea întristării, aleea 4, parcela b – e ca seamănă? -) Aşa… Deci găsesc o definiţie a producătorului care cică e unul şi-acelaşi cu “distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului”. Eteteee! Deci nu direct, da’ pe cale de interpretare, distribuitorul răspunde din cizmele producătorului dacă nu a răspuns corect la întrebarea consumatorului în 30 de zile! (iar, mă, 30 de zile??? ajungi să confrunţi răspunsul cu rezultatul autopsiei!). Bun şi asta… Dar nu e de-ajuns… Că e valabil doar pentru o singură întrebare.

Hai să vedem ce ciorilor mai găsim. Mmmm… Mmmm… Aha! Hai că am mai găsit ceva! Bine, tot cu globu’ de cristal. Prin urmare: la art. 9 indice 3, litera k, cică “furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”. E bine că e termenul mai scurt, dar nu e vorba de orice comerciant ci doar de “furnizorul de servicii financiare”.

Buuunn! Purcedem mai departe… Stai aşa! Hai că ăsta e mai general… Uite, la art. 13, punctu’ 1 s-au gândit ei să zică după cum urmează: “Art. 13 – (1) Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termen de maximum 15 zile din momentul când operatorul economic a luat la cunoştinţă de deficienţele respective.” E? Hai că asta pare de-a dreptul rezonabil. Dacă n-ar trebui să se aplice în România.

Mă… şi cam atât… Am mai zgâlţâit un pic şi forumurile, da’ mai mult de-atât n-am reuşit să mai găsesc ceva relevant.
În concluzie: dacă nu e vorba de-o belea în care tanti societatea să fie silită să dreagă ceva, poţi să scrii matale literatura precum marii clasici – cu multe descrieri de peisaje şi cu o pasiune acerbă pentru detalii (de exemplu accentul lung şi apăsat pe vocale al reprezentantului firmei atunci când te înjură de mamă, în totală contradicţie cu predilecţia ta pentru consoane în momentul în care încercai să îi explici că e prost), că e cam degeaba şi dăunător. Adică dacă ţi s-a părut că ai fost călcat pe bătături şi, de exemplu, te apuci să urli la altă poartă, urli mult şi bine, că nu iese nimeni la poarta să-ţi explice că tre’ să-ţi schimbi atât direcţia joaselor cât şi a înaltelor spre altă adresă.

Şi cam acestea i le-am explicat bietului om care avusese această stranie curiozitate. A, şi i-am mai făcut o recomandare: să scrie el în adresă că aşteaptă răspuns într-un termen de [x] zile sau, în cazul în care acest termen nu poate fi respectat, să i se comunice cam care ar fi acest termen.

No, şi după toata tărăşenia asta, acu’ stau şi mă întreb: o fi avut omu’ vreo belea sau doar a vrut să ştie?

Dunăre

Marţi, trei pubele rele

• Frustrări din cartier, Promo •

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. În plus, ai bonus o grămadă de evenimente (spectacole de stradă) cu acces gratuit.


De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, bineînţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau erau prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.


Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.


Era marţi. Marţea se colectează gunoiul; un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 de grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt, bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură, în voma unui elefant consumator de prea multă saworma sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.


Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?


De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o maşină cu apă, când ştii ce se întâmplă, şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală (mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.


Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Diana

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. Şi ai bonus o grămadă de evenimente, cu spectacole de stradă, cu acces gratuit.
De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, binenţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau sunt prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.

Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.
Azi e marţi. Marţea se colectează gunoiul, un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură sau în voma unui elefant, consumator de prea multă saworma, sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.
Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?
De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o masină cu apă când ştii ce se întâmplă şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală(mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.

Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România ! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Cu capul gol

• Mondenării, Promo •

Am citit în Libertatea un articol despre prea subit dispăruta de pe micile ecrane Nikita.  Probabil, pentru a reveni în atenţia consumatorilor de circ, „divei” i-a trăznit prin minte să se radă în cap. Nu o mai băgase nimeni în seamă de ceva vreme, în continuare nu avea nimic de prezentat publicului larg sau fanilor şi a trosnit-o p-asta. Bun, vrea să se radă în cap. Chelie să fie, dom’le!

Unul din motivele ei m-a făcut să încordez sănătos abdomenul într-un râs nu prea normal: s-a săturat să meargă la coafor, să-i trateze părul cu tot felul de substanţe, să o ’’îmbrobodească ăştia’’ că e zână, să plătească bani frumoşi pe acest ritual şi când ajunge acasă ’’să crape oglinda’’. Martor mi-e ziarul că aşa a zis.

Păi, chiar nu-i normal. Lăsând răutăţile la o parte chiar are dreptate, de ce o tot îmbrobodesc oamenii ăia? De ce îi tot spun ce frizură fercheşă are? Ea crede că vor doar să-i ia banii şi când colo săracii, de frica fiarei, ar spune orice numa’ să scape de chinurile posibile.

Şi cine ar avea curaj să-i spună că nu sunt cei de la saloane aşa mari pungaşi, că nu te seacă de bani prin vorbe frumoase? Cine să-i spună că nu ei au nici o vină  că are faţa taman bună de crăpat oglinzi, că de fapt nici cu păr, nici fără păr nu ar scăpa întreg vreun ciob în care îşi bagă muia? Nu ştie că se poate muri de râs cu astfel de afirmaţii. Cornele, să nu citeşti asta!

Mai mult, speră că acestă mişcare îi va aduce mai multă linişte spunând: ’’ Aşa nu o să mai vină oricine să mă întrebe de sănătate în timp ce mă plimb cu copilul pe stradă. ‘’

De sănătate sigur nu o va mai întreba nimeni, cel puţin nu de cea fizică. În schimb va fi iar la modă pozatul cu maimuţa sau cu ciudaţi ai naturii. Fiind, pentru mine cel puţin, incerte veniturile ei cred că îi vor prinde bine şi banii obţinuţi din fotografiat şi faima de care se va bucura în rândul populaţiei amatoare de poze în ipostaze horror.

Daca stăm bine şi ne gândim mai rău de atât nu are cum să fie aşa că, dragă Nikita, te rugăm să ne faci vieţile mai vesele şi scapă de singurul accesoriu ce mai dă de înţeles că ai fi femeie.

Semnat Naomi, sufletul tău dragostea ta…

Diana

În Tabără de vară

• Mondenării, Promo •

Cristian Tabără a molestat, sau nu, o minoră. Culmea, minora este chiar fata celei cu care acesta şi-a împărţit şase ani din viaţă. Adevăr sau nu, organele (in)competente vor decide.

Când vine vorba de un scandal de proporţii în care e implicată acţiunea unei vedete apar tot felul de teorii care vin să scuze comportamentul acestora. Boli, posedări, pierderi de memorie, conspiraţii, extratereştrii şi te mai miri ce alte forţe care să le influenţeze purtarea. Oricum, trebuie să faci parte din sfere înalte sau foarte înalte pentru a beneficia de astfel de teorii. Clar nu se poate întâmpla asta unuia din pătura socială defavorizată. La fel şi cu Dom’ Tabără, e implicat într-un scandal de molestare minori şi hop, apar oamenii cu studii care afirmă te miri ce pentru a-l scoate basma curată.

Scuza la el a venit cum nu se poate mai bine: se pare că ar suferi de sindromul Cushing, boală foarte rară şi la modă, probabil, de când Dr. House ne-a ţinut companie în serile TV cu tematică medicală. Boala, cică, s-ar manifesta prin tulburări de comportament (prezente la Dl. Tabără, dacă se dovedeşte a fi real scandalul), obezitate (convenabil, nu?), probleme ale funcţiei erectile (perfect, tocmai a declarat fosta consoartă că nu mai făceau sex în ultimul an de relaţie), hipertensiune, diabet zaharat şi slăbiciune la nivelul muşchilor (l-ar putea avea şi pe ăsta, nu e prea greu să împingi un deget într-un vagin fraged).

Mai fain e că declaraţia vine din partea unor foşti colegi de armată. Armată? Hmm… ceva nu se pupă. Adică, poţi face armata cu aşa o boală rară, greu de determinat chiar şi în zilele noastre? Adică medicii români au nimerit un astfel de diagnostic, cu aparatura din dotarea policlinicilor sau a spitalelor ceauşiste, acum douăzeci şi ceva de ani? Hai să zicem că au fost în stare să pună diagnosticul  dar ce mai căuta în armată? O halim şi pe asta dar totuşi, ce boală perversă mai e şi asta? Nu s-a manifestat în atâta timp de când îl ştim noi pe nefericit (sunt precisă că ar fi respirat ceva prin presă) şi s-a găsit păcătoasa să reapară sub forma tulburării de comportament în prezenţa unei fetiţe de doişpe ani. Şi nu oricum, nu cu bătaie, nu cu înjurături, nu cu crize de nervi în direct, ci fix cu o degeţică la onoarea fetii. Cum a apărut boala, cum nu, asta-i treabă serioasă. Grea misiune pe capul investigatorilor.

Şi uite aşa încă o poveste banală: un copil marcat probabil pe viaţă de această experienţă, o mamă distrusă de o asemenea întâmplare şi o reală victimă, reprezentată de un amărât care nu merita aşa ceva, nici o astfel de boală şi nici o astfel de reputaţie.

O fi adevărat, o fi fals, scandalurile nu izbucnesc din nimic. Dar dacă nu e adevărat, de ce s-a ieşit în presă cu scuza acestei boli care l-ar putea scoate nevinovat în cazul în care se dovedeşte a fi reala toată tărăşenia? Na, e doar părerea mea de om umil şi fan Dr.House.

Diana.

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

• Lege fără de lege, Promo •

   Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu,  mai conservator şi recalcitrant.

   Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

   La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

   Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

 

   Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

 

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

 

   Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

 

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

 

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

 

   Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

 

Dunăre.

Una bucată Centru Vechi

• Frustrări din cartier, Promo •

   Avem una bucată centru vechi. Al Bucureștilor, al bucureștenilor. Nu voi vorbi despre terasele haotice, despre perdeluțe, canapeluțe și prețurile de fiţe. Voi vorbi de străzile bombardate, de clădirile răpciugoase, de noroaie și jeg.

   Acum câțiva ani, în frenezia reabilitărilor, a fost cuprins și Centrul Istoric. Nu degeaba îi spune așa. Și nu mare ne-a fost surprinderea  când au descoperit că acele străduțe adăpostesc adevărate comori. Cel mai important vestigiu e considerat  Hanul Greci,  acoperit în mare parte de actuala clădire a BCR de pe Lipscani. Pe Smârdan, Lipscani, strada Franceză s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Şerban Vodă”, Greci şi „Constantin Vodă”. Spre intersecţia cu strada Smârdan a fost scos la lumină cel mai mare han din Bucureşti, „Şerban Cantacuzino”, construit în perioada 1683-1685.  Pentru prima dată s-a putut vedea cum era Uliţa Mare, graţie descoperirii celor două hanuri faţă în faţă iar arhitecţii primăriei s-au mirat că ea nu era aşa de mare, având opt-zece metri lăţime, explică Gheorghe Adamesteanu, şeful Secţiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucureşti. Cea mai valoroasă s-a dovedit a fi o magazie cu marfă a unui negustor, în Hanul Greci, care păstra încă intacte recipiente din porţelan şi faianţă englezească sau sticle, lucru rar în arheologie, după cum susţine Adamesteanu.

   Cu toate acestea, orice proiect de conservare cu sticlă a acestor vestigii nu s-a concretizat “pentru că ar fi şi prea scump, şi nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o maşină de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea faţadelor mai târziu”, explică arhitectul primăriei, care spune că toate descoperirile de până acum vor fi îngropate la loc şi semnalate ca şi contururi, în viitoarele pavaje ale străzilor refăcute.

   Trei ani mai târziu, adică pe la începutul anului 2009, timp în care nu s-a mișcat o lopată, nea Oprescu, ajuns între timp de la stetoscop la primărie, mai cere câteva milioane de euro pentru reabilitarea celor 14 străzi pe motivul că au fost lucrări neprinse în contract. Tot atunci justițiarul din el pune la treaba Juriştii municipalităţii şi avocaţii Sedesa pentru a analiza modul în care s-au efectuat leneşele lucrări de reabilitare în Centrul Istoric, nivelul plăţilor şi facturile emise de antreprenor, având în vedere că, până în 2009, dintr-un total de 14 străzi care trebuiau refăcute potrivit contractului, s-a reuşit finalizarea lucrărilor pe patru străzi.

   La începutul anului 2010 nea primaru’ anunţă că după ce “lucrările au fost oprite în urma rezilierii contractului cu firma Sedesa, în septembrie 2009, reabilitarea Centrului Istoric va fi preluata de firma Apolodor, după ce aceasta a câştigat licitaţia privind punerea în siguranţă a lucrărilor”.  Între timp tot nu am văzut lopeți și cazmale, doar Statuia Lupoaicei mutată pompos, ca nuca-n perete, în fața fostului magazin București, ajuns o ruină.  Piaţa de la la intrarea pe strada Lipscani, unde e amplasată celebra „Lupoaică”, se va numi Piaţa Roma. Piață înseamnă 4 mp de gresie și bănci luminate.

   Suntem la mijlocul anului 2010. Acum câteva zile, nea primaru’ a prezentat în cadrul bilanţului activităţii sale din ultimii doi ani, un plan de bătaie pentru reabilitarea şi revitalizarea Centrului Vechi al Capitalei, “pentru ca acesta să poată să fie cu adevărat o atracţie a oraşului, un simbol, o inimă.”

Şase luni! Atât promite Oprescu că mai e nevoie pentru finalizarea lucrărilor. S-a mai înființat un consiliu de coordonare a reabilitarii si revitalizarii Centrului Istoric, se mai elaborează reguli de administrare, regulamente urbanistice, se mai freacă niște mentă, se mai toacă niște bani că și așa nu sunt.

   Între timp, de patru ani, fentăm gropile, întindem terase pe podețe de lemn și ne rupem gâtlejurile de bețivi prin cratere. Ne picură în cap zoaiele rufelor atârnate la uscat, ne cad bucăți de tencuială în bere și ne înghiontesc băștinașii zonei. Cât despre clădiri, “se va avea în vedere în acest sens proiectarea şi execuţia lucrărilor la faţadele de clădiri, amenajarea Pieţei Sfântului Anton şi construirea unei parcări în zona Splaiul Independenţei-Strada Franceză de care să beneficieze în principal vizitatorii Centrului Istoric.” susține Oprescu.

   Au trecut 4 ani și 4 străduțe amărâte refăcute. Mai sunt 10 străzi și clădirile aferente de recondiționat. Aplicăm regula de trei simplă… în cât timp vor fi gata restul de străzi? Dar nu ne grăbim. E un Centru Vechi și la propriu și la figurat.

Pinguinulfurios.