Panikon, albumul de debut Grimus

Finalul de Octombrie al lui 2008 aducea ascultătorului român de rock un album nou, parfumat cu idei şi perspective pline de speranţă. Panikon, aflat sub semnătura trupei clujene Grimus, a fost declarat imediat cea mai bună apariţie discografică a anului, îndemnând criticii să-i acorde note bune şi foarte bune. Parcursul formaţiei de atunci şi până în prezent a confirmat faptul că viitorul poate suna cel puţin la fel de bine.

Prima dată când am ascultat Panikon am fost atât de confuz încât a trebuit să reascult piesele încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată…Era clar că pătrunsesem pe un tărâm diferit de cel cu care am fost obişnuit până atunci şi fiecare scenetă de pe portativ redesena decorul, amestecând sentimente şi priviri. Privit în ansamblu, albumul reprezintă drumul sinuos, încărcat cu trăiri gri şi albastre, de la starea confuză a primei întâlniri şi până la fericitul epilog, plin de emoţii. Confused duce, în acest caz, către Time To Be Good Friends, un final în care fiecare ascultător îşi poate oglindi starea de spirit rezultată. Panikon poate fi ascultat într-o zi ploioasă de toamnă, într-o seară de vară liniştită şi înmiresmată, la început de primăvară sau în mijlocul unui câmp alb, acoperit de haina rece a iernii. Panikon poate fi ascultat oricând, oriunde şi în orice împrejurare pentru că poate schimba privirea şi starea de moment.

Explorând influenţe multiple, începând cu acorduri simple de chitară şi culminând cu sound-uri electrice reci, Panikon are forma unui produs omogen, aliniat noilor tendinţe muzicale, meşterit curajos cu fiecare instrument participant la creaţie şi cu versuri exclusiv în engleză. Personal, nu condamn neabordarea limbii neaoşe, mai ales dacă ne gândim că planurile de viitor ale băieţilor includ inevitabil şi un parcurs internaţional. Şi dacă adăugăm compusului un vocal de excepţie, atât semnatic cât şi muzical, cu atât mai bine.

Făcând o trecere în revistă a versurilor, am remarcat, în principal, tema socială abordată, cu monştrii şi zânele ei, dezvoltată pe larg în fiecare melodie dar construind de fiecare dată un alt scenariu mizerabil sau trist. Fascinant mi se pare faptul că, lăsând la o parte liricul, ascultătorul îşi poate imagina la fiecare piesă o lume a sa neagră, cu stări depresive şi gânduri mizere sau, paradoxal, cu orizonturi clare şi dezvelite de nori. Dacă asculţi Panikon îţi poţi aşterne pe hârtie gândurile ascunse în suflet, fără să ai un moment de pauză. Cel puţin asta mi s-a întâmplat mie.

Discul conţine 12 piese, prelucrate excelent, începând de la partea lirică şi compoziţională şi terminând cu aspectul tehnic. O trecere în revistă a acestora se poate face pe site-ul oficial al trupei, www.grimus.ro . Se vede imediat faptul că investiţia în studio a fost una mai rar întâlnită pe la noi dar având şi suport creativ pe măsură. Cei de la Grimus au avut, se pare, un debut de succes, rock-ul alternativ al acestora făcând o bună impresie, inclusiv în concerte. Lucru care îi obligă la un următor album în care să se vadă clar evoluţia reală a trupei. Cel puţin aşa îşi doreşte unul din fanii lor, respectiv subsemnatul.

Mike Godoroja&Blue Spirit în Hard Rock Cafe

Luni, 26 Octombrie, de la ora 20.30, Mike Godoroja&Blue Spirit vor susține o reprezentație de excepție în Hard Rock Cafe.

Așa cum spune comunicatul de presă, „va fi o seară de neuitat! O chemare către blues-ul de natura arhaică, îmbinându-se estetic la nivelul relației artistice dintre cei doi cunoscuți artiști, Mike Godoroja și Dan Mircea Cipariu, la care se vor adăuga intervențiile unor artiști extrem de speciali: Analia Selis și Ansamblul Trei Parale. Stări de conflict sau bună înțelegere, momente de improvizație la limita bunului ghid artistic care este autoironia sau instant composing, iată doar câteva repere ale unui show pe care îl anticipăm ca fiind de neuitat.”. Tot din comunicatul de presă, aflăm câteva repere ale celor trei invitați speciali prezenți în seara de 26 Octombrie:

Dan Mircea Cipariu (poet)

-membru al Uniunii Scriitorilor din România, președintele secției POEZIE–Asociația Scriitorilor București, câștigător al unor premii importate în poezie, autor al volumului de poeme Tsunami, primind premiul Asociației Scriitoriilor din București, în anul 2006. A inițiat și organizat în Iulie 2009 prima ediție a Maratonului de
Poezie și Jazz.

Analia Selis (Argentina)

-Analia Selis este o tânără de 27 ani, originară din Argentina. Absolventă a Facultății de Arte Muzicale din San Miguel, Argentina, Analia are un trecut muzical impresionant, atât în ceea ce privește performanțele obținute (diploma în educația muzicală și diploma pentru perfomanțe vocale), cât și în ceea ce privește reușitele artistice. Inspirația sa pentru compunerea pieselor provine din cultura și
tradițiile Argentinei, din situația social-politică a țării sale.
Ansamblul Trei Parale (Muzică Tradițională Românească)

-Grupează tineri orășeni atrași de muzicile vechi specifice spațiului carpatic, alăturând muzicilor tradiționale românești și pe cele ale altor etnii ce trăiesc aici (evrei, maghiari, țigani). Principalul rol în concepția și direcționarea activității formației îl are Florin Iordan (fluiere, cobză), etnomuzicolog la Muzeul Țăranului Român.

Lansare album Byron

Pe 23 Octombrie, începând cu orele 22.00,  formaţia Byron îşi aşteaptă fanii pentru lansarea noului album, A Kind of Alchemy, în cadrul unui show live de excepţie. În deschiderea concertului Byron vor cânta Cvartetul A Quattro, Persona și Marius Florea Vizante. Pe lângă concertul de lansare, turneul de promovare a albumului (Noiembrie-Decembrie 2009) va cuprinde 10 oraşe: Piteşti, Sibiu, Cluj, Constanţa, Iaşi, Târgu Mureş, Braşov, Timişoara, Craiova.

Componența trupei Byron, pentru cei care nu o cunosc, este următoarea: Dan Byron-voce, chitară acustică, flaut, 6fingers-clape, voce, chitară acustică, Vlady Sateanu-bas, Costin Oprea-chitară electrică, Cristi Mateşan-tobe.

Dan Byron spune că albumul A Kind of Alchemy este alcătuit din răspunsuri la întrebarile unui interviu imaginar, de-a lungul unei nopţi ploioase, reporter fiind însuşi ascultătorul. Subiectele abordate sunt creaţia, mass-media, ispita facilului, alienarea societăţii moderne, etc.

6fingers: „Albumul aş zice că e în general despre creaţie/condiţia artistului, deşi nu e unul conceptual, doar tematic e oarecum uniform; industria muzicala nu apare explicit decât într-o piesă, cel mult ca un impediment, o sirenă. N-aş vrea să se înţeleagă că e încă un album manifest de tip noi înotăm contra curentului şi ce iconoclaşti suntem noi şi nu avem nevoie de industria muzicală. E un clişeu des întâlnit la trupe care nu scot niciodată capul din underground. Faptul că o faci nu înseamnă că trebuie să şi faci paradă. Dimpotrivă, aş zice că e un album mai comercial/prietenos decât primul, care riscă să ne aducă fani pe care nu i-am fi câştigat cu primul album.”.

Titlul A Kind of Alchemy se leagă direct de una din piesele de pe album, The Alchemist, în care personajul principal, alchimistul (compozitorul), transformă oamenii în cântece.

Piesele de pe noul album sunt:

1. The Night

2. Zeitgeist

3. Diggin’ a Hole

4. War

5. A Little Bit Deranged

6. I Don’t Want to Entertain You

7. A Poem without an End

8. King of Clowns

9. The Song that Never Was

10. Sirens

11. Vitruvian Man

12. The Alchemist

13. Blinded by Sunshine

14. A Peaceful Mind

Înregistrarile s-au realizat în studioul Real Sound&Vision, producţia, sunetul, mixajul şi masterizarea fiind asigurate de Victor Panfilov. Albumul va fi distribuit în reţeaua librăriilor Cărtureşti din toată ţara şi pe www.charitygift.ro, magazinul online în cadrul căruia toate produsele conţin o donaţie către o cauză socială.

byron

Încă un ACT muzical

trupa ActA fost o vreme când roacherii erau roacheri, aveau plete, purtau blugii rupți și erau priviți ca niște ciudați. A fost o vreme când erau mândri pentru că erau diferiți. Restul muritorilor trebuiau să lase privirea în jos pentru că erau toți la fel. Spiritul riff-ului electric, al ritmului și al versului furios a marcat destule tinereți dar a luminat frunți și suflete. Astăzi, imaginile sunt un pic diferite. A rămas, în schimb, flacăra aceea, suficientă pentru a continua un drum început cu zeci de ani în urmă de niște băieți sclipitori.

Fiecare părticică din istoria complexă a muzicii rock merită atenția sa. Întocmai ca un puzzle gigantic, fiecare piesă își are rolul său, cu bune și rele, cu sclipiri și nori negri. Anul 1997 a mai pus o piesă a acestui puzzle în imaginea de ansamblu. Se năștea atunci formația Act, avându-i la instrumente pe George Costinescu (bass, voce), George Pătrănoiu (chitară, voce), Gusti Costinescu (tobe) și Costică Sandu (voce). Urmează un parcurs rapid, începând cu repetițiile din sala pusă la dispoziție de Electrecord și culminând cu cele zece piese proprii definitivate în numai șase luni de activitate în formula Act. Cu sprijinul lui Niki Constantinescu, de la Electrecord, cei patru încep seria de concerte în București și prin țară, impresionând publicul amator de gen. Piesele Strigă! și Să le facem felu’!, de pe demo-ul Strigă! își fac loc printre undele radiourilor iar Petre Magdin decide să le dedice o întreagă emisiune la tv.

Dar, încep vremurile unui declin muzical în România. Comercialul pune din ce în ce mai tare amprenta pe orice activități de studio iar acest lucru duce inevitabil la întreruperea traseului formației Act, după numai un an de activitate…Până în 2006. Reuniți și mai hotărâți ca oricând, cei patru muzicieni se pun din nou pe treabă, primul pas reprezentându-l demo-ul Oamenii-nisip. În cele din urmă, după emoții și multă muncă, la finalul lui 2008 iese la lumină primul album, Exact. Discul conține 12 piese, este lucrat destul de bine în studio și reprezintă esența celor patru artiști, aflați  la un nou început. Evident, urmează concertele de susținere a albumului, apariții la radio și tv. Orice drum este presărat, însă, și cu denivelări. Astfel, în septembrie 2009, chitaristul George Pătrănoiu părăsește trupa, locul său fiind luat de Vlad Văcărescu. De bun augur, până la urmă, deoarece pregătirile pentru noul album sunt în toi…

Am dorit și noi să aflăm câteva chestiuni muzicale și de viață de la cei patru domni, componenți ai formației Act. Răspunsurile sunt de jos pălăria! Iată-le:

RevistaCioburi: Când a început primul act al piesei ACT?

George Costinescu: Undeva în negura timpurilor, în anul de graţie 1997. Ne ştiam cu toţii din diferite trupe şi, cum ne cam plăceam, muzicaliceşte desigur, am zis că trebuie să facem noi ceva împreună. Fiecare avea ceva idei, care nu prea puteau fi puse în practică în trupele unde activam şi, cum fiecare dintre noi e un pic cam foarte pasionat de rock-ul adevărat, am zis că trebuie să spunem ce avem pe suflet.

R.C.: Care a fost ideea startului de drum?

Gusti Costinescu: Îţi vine să crezi sau nu, ideea startului de drum n-a fost aşa o chestie foarte programată, cu nişte paşi foarte bine stabiliţi, cu evaluarea tuturor aspectelor şi posibilităţilor de reuşită, etc. Deşi eram „bătrâni” muzical, la suflet eram şi suntem la fel de tineri ca un puşti de doişpe ani, care are o chitară, ştie trei piese şi vrea să îşi facă o trupă, cu care să intre în istorie. În mare, cam asta a fost ideea, simplu, să facem cea mai bestială trupă din România şi să ne distrăm alături de fanii noştri în fiecare zi.

R.C.: A venit o pauză destul de rapidă după primul an, v-a luat prin surprindere?

George Costinescu: Vezi tu, dacă în loc să te duci la serviciu te gândeşti că vrei să cânţi într-o trupă de rock, ar fi bine să te obişnuieşti cu a fi foarte surprins, zi de zi, ceas de ceas. Ceea ce nu e rău, pentru că în felul ăsta nu te plictiseşti niciodată (râde). În perioada în care se forma ACT, rock-ul românesc era într-o pasă bună, chiar foarte bună. Vedeam noi că încep să scoată capul tot felul de formaţii „de geniu”, care de care mai dance şi mai electro, însă asta ar fi trebuit să fie un semn de normalitate. Şi afară se întâmpla asta. Însă, afară, Spice Girls coexistau şi împărţeau topurile cu Metallica. Cine şi-ar fi închipuit că dacă apar Andrelele trebuie să cadă rock-ul? Şi că dacă nu cânţi pop, nu poţi fi muzician în România? S-a întâmplat o anomalie, ca multe altele ce aveau să vină. Urmăream şi noi sideraţi, ca şi voi, ce se poate întâmpla în patria noastră.

R.C.: Ce v-a motivat să reveniţi în peisaj?

Costică Sandu: Dar noi n-am iesit deloc din peisaj, peisajul a cam iesit din noi in formula asta (rade). Am mai facut noi tot felul de nebunii cu MS – niste discuri chiar grele. Am avut tot felul de colaborari, fiecare dintre noi. Insa cu ACT am revenit pentru ca pur si simplu ramasesera niste lucruri nespuse. Niste lucruri atat de adevarate incat s-au pastrat fresh timp de zece ani. In plus, George si Ballance Production erau hotarati sa produca materialul. Lucrurile pareau ca se schimba, tot felul de trupe mari de afara veneau si cantau la noi, cu sala plina. Totul parea ca indica in directia revigorarii apetitului publicului pentru rock greu.

R.C.: Vedeţi altfel lucrurile acum, faţă de începuturi?

Gusti Costinescu:  Ar fi puţin anormal să vedem lucrurile la fel. Ar însemna că nu suntem capabili să evoluăm iar asta înseamnă moarte lentă pentru orice om cu ceva minte. Sunt unele lucruri la care ţinem la fel de mult, dacă nu mai mult ca la început, cum ar fi faptul că, indiferent ce spune oricine, vom face genul ăsta de muzică.  Sunt unele lucruri care s-au schimbat, cum ar fi experienţa profesională a fiecăruia dintre noi şi legăturile interpersonale între membrii trupei.  La început, poate, vedeam ACT ca pe un fel de experienţă bizară în peisajul muzical autohton, un fel de copil teribil. Acum însă ACT este o a doua familie pentru fiecare dintre noi iar muzica pe care o facem este viaţa noastră.

R.C.: Cât de hotărâţi sunteţi în a ridica proiectul pe o scenă mai înaltă?

George Costinescu: Vezi tu, ACT nu este doar un album. Pentru ca o persoană să prindă întreg spiritul trupei, ar trebui să vină neapărat la un show ACT. Asta e o trupă, o spun fără nici cea mai mică urmă de aroganţă, care poate susţine un show intens, de vreo trei ore, în care se cântă piesele albumului dar şi alte piese, astfel încât atmosfera devine un fel de foarte frumos balamuc rock. În condiţiile astea, produsul total numit ACT, album plus show live, poate cânta pe orice scenă, oricât de înaltă sau joasă ar fi ea (râde). Dorim însă ca următorul album ACT să fie, evident, la un nivel superior primului album. Însă n-aş vrea să dezvălui foarte multe aici. Pot spune doar că va fi un produs mai mult decât competitiv.

R.C.: Ce vă inspiră cel mai mult?

Vlad Văcărescu: Inspiraţia vine din cele mai neaşteptate cotloane. În general cred că fiecare dintre noi are un bagaj destul de mare de muzici ascultate şi cântate, astfel încât să putem spune că ne-am format deja un stil propriu de interpretare. Iar acest stil este capabil să dezvolte o idee de la stadiul brut la cel de piesă cap-coadă. Uneori ne inspiră o formulă pe care unul dintre noi o aduce la sală. Alteori o discuţie aprinsă de la repetiţii se poate transforma în ceva total nou dar bun. Inspiraţia poate veni din studiu individual, poate veni din improvizaţii cu trupa. Poate veni de la un zgomot de motor sau de la mesajul unei poezii. Poate veni de la o glumă sau de la o ştire. Poate veni din lucruri care ni se întâmplă în fiecare zi. Poate veni de la o bere sau de la un pahar de vin. Sau poate veni de nicăieri, aşa, fără rost (râde). În general suntem cu toţii mai tot timpul într-o stare fecundă, în expectativă, astfel încât încercăm mai mereu să trecem până şi cele mai banale lucruri prin prisma unei piese ACT. E un fel de reflex care se formează după o vreme.

R.C.: Sunt lucruri frumoase pentru care merită să cânţi?

George Costinescu: O pereche reuşită de sâni este întotdeauna un lucru frumos pentru care merită să cânţi (râde). Fără glumă însă, cred că răspunsul fanilor noştri este acela care merită osteneala. Ne-a spus cineva, venind la un concert  ACT în Bucureşti, că „ăştia au fost cei mai tari 300 de km pe care i-am bătut în viaţa mea”. Replici de genul ăsta te urmăresc şi îţi dau convingerea că nimic din ceea ce faci nu este în zadar, chiar dacă, uneori, lucrurile nu sunt atât de uşoare.

R.C.: Versul direct este mai pătrunzător decât cel subtil?

Vlad Văcărescu: Cred că versul direct poate fi la fel de pătrunzător pe cât de pătrunzător este versul subtil. Uneori nici noi, nici ascultătorii nu avem timp de metafore. Lucrurile se întâmplă acum, aici şi trebuie spuse aşa cum sunt. Nu prea e loc de metafore în momentul în care cineva îţi dovedeşte continuu că îşi bate joc de tine. E loc de luat o bâtă şi spart un cap – cred că fiecare dintre noi simte asta din când în când. Albumul Exact este însă plin de momente şi metafore reuşite. Am ajuns la concluzia că un dozaj bun al celor două maniere face un disc reuşit, undeva între discul total arid şi discul cu poveşti de adormit copiii.

R.C.: Este greu să promovezi muzica rock?

George Costinescu: Cred că asta ar trebui să ne spui tu, nu?(râde). Ceea ce aş vrea să spun totuşi este că rezultatele promovării se văd în activitatea formaţiei. Am sesizat la noi în ţară tendinţa de a nu asocia o trupă rock cu un produs supus regulilor pieţei. Există însă, în unele cazuri, impresia că dacă tu stai şi cânţi în beci, genial fiind, toată lumea va remarca asta. Numai că nu este aşa. Formaţia ACT beneficiază de ajutorul unui manager, unui PR şi al unui tehnic, care ne fac viaţa mai uşoară. Rezultatele muncii lor de promovare se văd în numărul de oameni care vin la concerte, în albumele vândute, în numărul apariţiilor în media. Aşadar, nu contează dacă este greu sau uşor, promovarea muzicii rock trebuie făcută şi trebuie făcută de oameni profi.

R.C.: Cum ar arăta concertul ideal?

Costică Sandu: Concertul ideal ar arăta foarte bine pe un stadion plin ochi şi cu biletele epuizate cu o lună înainte. Până una alta însă, ar fi minunat dacă am avea parte de condiţii tehnice bune, de sonorizare bună şi de un public cât mai numeros care să se bucure de toate astea, împreună cu noi. Concertul ideal, indiferent de cât de bune sunt condiţiile, ar fi acela în care fiecare om venit să asculte formaţia, pleacă de acolo super încântat şi cu o mare dorinţă de a veni şi la următorul concert. Ne străduim de fiecare dată să le oferim acest lucru fanilor noştri.

R.C.: Când o să vă vedem la un festival important?

George Costinescu:  Există festivaluri, poate nu de mare anvergură, dar care sunt importante pentru noi prin tradiţia lor şi prin calitatea oamenilor care participă la acestea. Top T Buzău, spre exemplu, este unul dintre cele mai longevive manifestări de gen iar membrii ACT au fost mereu prezenţi de-a lungul timpului. Întâlnirile cluburilor de motociclişti sau realizările Promusic Production sunt de asemenea festivaluri cu tradiţie, unde trupa este invitată. Mai nou, comunitatea tatuatorilor din România, în frunte cu Ovidiu Popartan de la Transilvania Tattoo, a arătat interes în muzica trupei. Dacă te referi la festivaluri importante, de genul celor care au apărut acum câţiva ani şi aduc tot felul de formaţii de afară, ei bine, cred că ar trebui să aflaţi mai multe despre ce înseamnă participarea unei trupe româneşti la o astfel de adunare. Nu este un lucru despre care se vorbeşte deschis, de aceea cred că va fi un material foarte frumos. Neplăcut de frumos.

R.C.: V-aţi propus ca, la un moment dat, să trăiţi din muzică?

George Costinescu: Nu cred că există vreun individ care să se apuce de muzică cu gândul ca va avea un job, altul decât ăsta. A fi muzician profesionist e un job în sine şi, mai mult decât atât, un mod de viaţă. Mulţi talentaţi ai rock-ului sunt obligaţi să renunţe la asta pentru că, pur şi simplu, a fi parte dintr-o formaţie rock, care face şi spune ce gândeşte, nu îţi asigură plata facturilor. Nu îţi asigură investiţia în instrumente şi „consumabile”.  Cei mai mulţi dintre noi sunt constrânşi astfel să îşi găsească joburi mai mult sau mai puţin full time dar, oricum, job-uri care le permit o anumită flexibilitate, pentru a putea onora concertele şi evenimentele la care suntem invitaţi şi pentru a putea susţine continuitatea formaţiei. În general persistă o existenţă oarecum dublă şi de uzură. Trebuie să îţi placă foarte mult treaba asta cu muzica pentru a te înhăma la un asemenea efort. Dorim să facem muzică şi nimic mai mult, însă trebuie să facem ce avem de făcut pentru a merge mai departe.

R.C.: Ce v-aţi propus pentru următorul an?

Costică Sandu: Următorul an va aduce surprize. Pregătim un nou material, de care suntem foarte încântaţi. Încă nu e finalizat dar atmosfera pe care o simţim e una foarte bună. Sunt o gramadă de influenţe din zona dur, rapid, melodic, progresiv, de care ne simţim foarte ataşaţi şi care se regăsesc în multe din temele la care lucrăm. Dorim un album de-a dreptul revoluţionar. Şi dorim să îl putem duce către absolut pentru toţi fanii noştri, indiferent în ce colţişor al ţării se vor afla. Ne dorim, de asemenea, şansa noastră la scena mare despre care vorbeai dar în condiţii umane. Şi, în general, ne dorim, mai mult poate decât orice, ca fanii noştri să fie cu adevărat mulţumiţi şi încântaţi de ceea ce le vom propune. Chiar credem cu tărie în acest lucru.

R.C.: Fanii trebuie să fie exigenţi?

Gusti Costinescu: Noi suntem nişte fani exigenţi. Nu văd de ce fanii noştri ar trebui să fie altfel. Toate părerile, comentariile, mai mult sau mai puţin ortodoxe, mai mult sau mai puţin argumentate, sunt nişte mesaje care ajung la noi şi de care ţinem seama. Totuşi, să nu uităm, nici voi, nici noi, de ce suntem aici. Suntem aici ca să facem the heaviest rock’n’roll party on the planet, de care să ne putem bucura împreună. Suntem aici ca să spunem că fiecare dintre noi trebuie să-şi urmărească visul, cu orice preţ. Suntem aici pentru că luptăm pentru ceva mai bun, fiecare după puterile lui. Suntem aici pentru a urma o pasiune, o nebunie, oricare ar fi timpurile în care trăim. Iar cine contrazice asta, nu-şi are locul la un concert ACT.

R.C.: Cum e viaţa în România?

Vlad Văcărescu: Cred că ar fi o idee interesantă să lăsăm un loc gol în locul răspunsului meu şi fiecare cititor să poată adăuga un comment. Nu crezi? Atunci s-ar putea naşte un răspuns complet. În ceea ce mă priveşte, viaţa în RO nu e nici grea, nici uşoară. E dezamăgitoare şi, tocmai de aceea, victoriile sunt cu atât mai dulci. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să facă exact ce vrea să facă şi atunci am avea o grămadă de indivizi care ştiu ce vor. Ştii cum e când ai o mare decepţie, o mare neîmplinire şi, după o vreme, deşi totul pare negru, îţi vine oarecum să râzi? Cam aşa simţim şi noi. Ce poate fi mai rău decât a fost? Nu putem decât să fim optimişti.

R.C.: Societatea progresează sau regresează?

George Costinescu: Societatea e un termen luat dintr-o carte. Societatea este cea care mă arata cu degetul într-un anumit moment, prin Decembrie, sau este cea care mă lua în braţe într-un alt moment, de după Decembrie? Societatea este cea care îmi spune să fiu civilizat sau cea care mă calcă în picioare in R.A.T.B.? Societatea este cea care îmi spune că există cele zece porunci sau cea care se grăbeşte să le încalce? Societatea este cea care se vrea atotştiutoare sau cea care nu ştie absolut nimic? Răspunsurile sunt fireşti. Tocmai de aceea te întreb, vă întreb şi mă întreb constant, TU progresezi sau eşti în regres?

R.C.: Vă duceţi la vot?

Gusti Costinescu: Întrebare: nişte oameni care au scris Să fie anarhie şi au mai făcut şi un clip cu asta, se duc sau nu la vot? How bizarre… Total mister… A alege răul cel mai mic nu e oare tot un rău ales?!

R.C.: Când aţi băut ultima bere în Leu, la Express Olimp?

George Costinescu: Eu din 2003 parcă…de pe vremea când cântam cu Quartz…Gusti, însă, şi ceva mai recent…

R.C.: Ce recomandaţi celor care vă ascultă?

George Costinescu:  Nu le recomandăm nimic, pentru că nu suntem nişte chelneri care „vorbeşte” despre „meniul serii”.  Vrem însă să ştie că nu sunt singuri. Vrem să ştie că tot ce facem în materie de muzică li se adresează. Vrem să ştie că, oricât de greu poate fi uneori, în toată morişca asta bezmetică a industriei muzicale româneşti, rămânem sinceri cu noi, pentru a putea fi sinceri cu ei, cu voi, cu oricine. Şi încercăm să vă transmitem aceste lucruri de câte ori urcăm pe scenă. Este plăcerea şi onoarea noastră să vă întâlnim la următoarea cântare. Până atunci…..stay heavy!!!!!!!!

Pentru  a vă face o idee mai bună despre muzica celor de la trupa Act, vizitați și pagina lor de myspace, www.myspace.com/trupaact . Dar, în primul rând, susțineți-i la concerte!

Meci de uzură

Săptămâna trecută a  început încă un meci între reprezentativa Cotroceniului şi cea a partidelor din opoziţie, sub privirile pierdute şi reci ale spectatorilor români, aflaţi în tribuna din ce în ce mai goală a poporului votant. Antrenorii Băsescu, respectiv cuplul de tehnicieni Geoană-Antonescu-alte naționalități au aliniat la start cele două echipe trimiţând în teren atacanţii cei mai buni pe care, chipurile, îi au la dispoziţie. Astfel, s-au trezit faţă în faţă neamţul naturalizat-în-toate-cele-român Klaus Johannis şi românul get-beget Croitoru Lucian, doi jucători cu experienţă, aflaţi însă la prima selecţie în cele două echipe. Meciul, început deja, se prezintă în cel mai clar stil carpatin, cu pase în adâncime, tot timpul pe lângă jucători, cu lovituri la boaşe şi cu teatrale căzături pentru a trage de timp cât mai mult. Fiecare echipă cu strategia ei, după cum se vede. Rezultatul final îl vom afla la un moment dat, ce ştim sigur este că spectatorii vor rămâne doar cu aceeaşi captare de fluide în gură. Iar fluidele ştiţi ale cui sunt.

Presa de scandal va fi geană pe această partidă pentru că, nu-i aşa, gâlceava trage la gâlceavă. La final de meci, fiţuicile de metrou vor abuza de titluri din cele mai captivante pentru cititorii inteligenţi, dojenind sau înţepând, aşa cum numai scriitorii de acolo ştiu, toate plusurile şi minusurile ieşite în evidenţă de-a lungul jocului. Pentru început, în avangardă, ne vom delecta cu întrebări şi îndemnuri de genul: „Băsescule, ce prim-ministru ţi-ai tras!”, „Ce-ţi mai plac nemţii, Antonescule!”, „Geoană, îl laşi pe amantul fiicei lui Isărescu să-ţi râdă în nas?”, „Klaus, surprins spălându-se pe mâini cu săpun românesc deşi poartă costum nemţesc!”, „Croitorule, ce făceai cu blonda lângă bancomat?”. Apoi, în timp ce meciul este în plină desfăşurare, finii observatori politici ai tabloidelor vor găsi fel şi fel de chichiţe ale sistemului de joc gândit de antrenori: „Croitoru a fot un elev mediocru! Nu ştia să numere banii dacă avea mai mult de 50 de lei! Interviu cu paznicul de noapte de la şcoala unde a învăţat acesta.”, „Johannis nu este neamț! Adevărul în exclusivitate aici!”, „Crin, de ce minți de îngheață apele? Ce vârstă ai, de fapt?”, „Exclusiv! Colegii de școală ai lui Geoană îl numeau pe acesta prostănac!”, etc.

Finalul disputei va sosi, cu siguranță. Ar fi bine ca el să se producă fără niciun spectator în tribune și cu stadionul pregătit pentru demolare. Cu echipele în interior.

Impresii după Grimus

   Vineri, 16 Octombrie, s-a petrecut concertul Grimus în club Fabrica, avându-i în deschidere pe cei de la Vive la Noiz. Un eveniment care, în mod normal, ar fi trebuit să adune ceva lume, mai ales dintre cei care cunosc fenomenul. Iar capitala oferă un public larg pentru a gusta din muzică.

   Ora de începere a fost 21.00. Cel puţin aşa au scris organizatorii pe afiş. La ora 21.45 eram încă în Fabrica Pub, aşteptând palizi deschiderea clubului unde urma să se petreacă tărăşenia. Alături de noi se adunase un public firav ca număr, probabil obişnuit cu întârzierile nefireşti ale concertelor din cluburi. Sau, poate, o trupă românească participantă la SZIN-ul din 2009, din Ungaria,  nu se ridica la nivelul ascultătorului bucureştean…

   Una peste alta, s-au deschis porţile, am intrat în club Fabrica, cu speranţa că vom scăpa de frigul şi atmosfera forţat industrială a pub-ului. Nu. Nu o să înţeleg niciodată trend-ul acesta de a decora zonele cu muzică alternativ-electro-psihedelic-rock-metal-bla-bla-bla în elemente industriale, cu pereţi neterminaţi, zgâriaţi, reci, murdari. Pentru a forţa creierul să ceară alcool probabil. Şi fum. De orice fel. Mai bine vorbim de muzică.

   Dovedind un respect deosebit faţă de cele scrise pe afiş, trupele au început cântările după ora 22.30. Respectul, probabil, a fost insuflat de organizatori. Vive la Noiz a dat startul. Timp de aproximativ jumătate de oră, cei patru ardeleni au cântat frumos, liniştitor, alert, simplu de plăcut. Vocea Adelei, senzaţională, mi-a dezmorţit neuronii ameţiţi de apă plată şi fumul de ţigară al altora. Sonorizarea, oarecum împotriva muzicanţilor, nu i-a încurcat prea tare iar cei patru membri Vive la Noiz au dat la instrumente în propriul amestec de rock’n’roll, funk, alternativ şi sentiment pierdut în ochii publicului. Potenţial există cu siguranţă. Din păcate, şi-au stabilit singuri o limită, cerând audienţei să se încălzească pentru Grimus. Fără supărare şi cu o mare apreciere pentru munca lor, însă limita s-a văzut.

   Şi iată cum, în jurul orei 23.00, clujenii de la Grimus încep să-şi facă simţită prezenţa pe scenă. Şi nu oricum, ci unul câte unul, aşa cum au văzut ei pe afară. Fără nicio ironie. Recitalul nu putea începe altfel decât prezentând ultimul videoclip al lor, regizat de Tudor Giurgiu (aflat „întâmplător” pe acolo), la piesa In a Glimpse. Proiecţia acestuia a fost făcută pe spatele scenei, loc unde tot timpul concertului a fost câte ceva asortat muzicii. Deja, după primele acorduri, lumea a ieşit brusc din amorţeală, aplauzele au devenit aplauze iar strigătele strigăte. Au curs melodii, Vali Rauca a schimbat chitara dar a păstrat talentul (demonstrat şi la tobe la un moment dat), Mezofi nu s-a sfiit să facă abuz de vocea sa impecabilă, Cristi s-a jucat cu acordurile şi riff-urile, ridicându-mi substanţial firele de păr de pe mâini, tobarul a mers ceas, întocmai ca bass-ul şi clapele (decorate cu un ţipător girofar). Aşadar, începutul nu a fost deloc Confused, aşa cum au încercat băieţii să ni-l strecoare pe urechi, ci mai degrabă Insanity, judecând după ţipetele şi aplauzele spectatorilor. Am avut onoarea să parcurg live aproape tot Panikon-ul şi, deşi Time to Be Good Friends a lipsit, am simţit o mare apropiere a celor de la Grimus de publicul lor dar, în mod special, de acea îmbinare între ei şi instrumente. Personal, am rămas cu privirea ţintuită în gol, alergând pe câmpuri de nori la auzul piesei Political Animals, încercând să-mi explic de unde poate să iasă un asemenea act muzical. Nu vreau să par exagerat dar, în acest moment, nu cred că există cinci trupe rock în România care să poată susţine un concert în stilul celor de la Grimus, cu prezenţă scenică, cu vocal excepţional (inclusiv cu o limbă engleză pe măsură), cu instrumentişti care ştiu foarte bine ce au de făcut şi cu o legătură indisolubilă între sentimente şi acorduri. Am ascultat piese vechi şi piese noi, în premieră, jonglerii cu sunete, tendinţe de calm şi de alert, am admirat şase artişti care fac muzică.

   După cele mai mult de două ore petrecute la concertul de vineri, mă încearcă şi acum un sentiment de tristeţe pentru faptul că în România trupele de acest gen nu reuşesc să impresioneze media dar mai ales pentru faptul că publicul este destul de ignorant când vine vorba de informare şi de apreciere a muncii artiştilor. Cât despre organizatori, tehnică şi suportul celor care ar trebui să susţină mişcarea românească de calitate  (indiferent de tipul de artă) nu are rost să vorbim aici. Ar fi o pată neagră într-un ocean de argintiu.

 

P.S. : Săptămâna aceasta vom da drumul recenziilor la albumele trupelor româneşti, în principal din sfera rock. Panikon de la Grimus este primul vizat. Eventualele sugestii, atât de albume cât şi de impresii aşternute deja pe hârtie, sunt binevenite.

Tulburător! Anunţ 100% adevărat!

Ai fost martorul propriei mutilări? Ai văzut o scenă care ar bate la fund ideile lui Hitchcock? Ai încercat un sentiment criminal în faţa unui ghişeu? Ai fost cu jumătatea la un film şi vrei să povesteşti despre asta? Ai chef să pierzi fluide în faţa ştirilor politice? Îţi sare din buzunar presa de scandal? Ai fumat prea multă iarbă şi te-au năpădit cuvintele? Îţi place tastatura mai mult decât pixul? Păi, în acest caz, e timpul să faci ceva cu existenţa mizeră în care te scalzi! Bagă un articol, nici prea lung, nici prea scurt, arată-ne că poţi să legi câteva cuvinte corect gramatical (cu diacritice, să înţelegem) şi trimite mail către redacţia@revistacioburi.ro . Urmăreşte mai apoi Revista Cioburi şi vezi dacă ai fost sau nu publicat.

P.S.: Subiectul poate fi oricare. România poate confirma acest lucru.

Persona revine în Bucureşti

   Trupa timişoreană Persona revine pe scena underground din Bucureşti, în această toamnă, începând cu 22 Octombrie.  Seria de concerte va conţine trei apariţii, după următorul program:

 

22 Octombrie în club Control

23 Octombrie în club The Silver Curch (în deschiderea trupei Byron)

24 Octombrie în Lăptăria lui Enache

 

Despre trupa Persona puteţi (re)citi interviul de aici.  Noi o să revenim cu detalii după concerte.

 

Concert văduvaBOB

   Halloween-ul este o sărbătoare de import.  Nu o împărtăşesc. Orice manifestare artistică aflată sub amprenta acestui eveniment consider că are în spate oameni care urmăresc doar bani, fără să înţeleagă ceea ce fac. Dar, asta nu are nicio legătură cu muzica bună.

   Ca atare, pe 29 Octombrie se va produce concert văduvaBOB. De la ora 21.00, în club Control. Având în deschidere The Bad Days Will End. Halloween-ul nu are nicio treabă cu asta. Muzica, da.

 

afis_final_control

Să fii fericit!

Ce bine este să tragi o linie… Uneori. Nu contează unde, pe hârtie sau doar în față.  Linia tot trasă rămâne. Și mai bine este faptul că, după aceea, încep să apară în fața pupilelor omuleții purtători de căciuli în forma semnului de întrebare. Care scot din buzunare, fiecare, câte o întrebare. Logic. Și apoi așteaptă răspuns, clipind enervant din ochișorii ăia ai lor plini de verde și de neștiință. Ce-or vrea să audă? Dacă sunt fericit? Nu, nu sunt.

Dă-o naibii de linie. Și de omuleți. Și de semne de întrebare. Prietenul meu, îl știu eu, amator de balsam de rufe și iubitor de soție frumoasă, îmi răspunde de fiecare dată același lucru. La aceeași întrebare. Iar el nu trage linii. El face liste. Căci așa i-a zis lui psihologul. Un șarlatan, părerea mea, numai că lui nu i-am dezvăluit asta. Îl văd luminat când face listele și nu vreau să-i înfrâng plăcerea. Păcat, totuși. La finalul fiecărei liste este trist. Odată, mi-a spus că nu are timp. Adică are dar nu pentru ce ar vrea el. În fiecare zi se trezește cu o desagă de timp dar fie îl consumă la serviciu, fie îl pierde pe drum. Iar apoi, când zărește soarele căscând pe cer a somnic, se uită în desagă și găsește doar resturi. Cioburi. Resturi de timp. Și nu știe cum să le închege. Deși mă întreabă de fiecare dată cum să facă asta, nu am avut bunul simț să mă interesez și eu pe la cineva de tehnica în cauză. Un indolent, ce mai…

Îl întreb din nou. Iar el îmi răspunde același lucru. Mi-a spus altă dată că cineva i-a făcut o vrajă. „Ce vrajă?”. „Între soare și lună găsesc același drum. Am încercat să-l iau pe ocolite, cu spatele, cu mașina, pe jos, îmbrăcat, dezbrăcat, bolnav, sănătos, cum vrei tu…Drumul este același. Chiar am încercat de multe ori să las pe jos firimituri de pâine, ca la întoarcere să-mi pară o schimbare…Au dispărut! Ufff!”. Ce om stresat, prietenul ăsta al meu. I-am zis să aibă grijă că stresul îi crește colesterolul. Treaba lui. Nu-l interesează. Indolent, ca și mine. Îmi tot repetă că el o să moară fie de cancer, fie de inimă. Nesănătos, ce mai…

Deci, eu trag linii iar prietenul meu face liste. Eu sunt nefericit. El îmi dă același răspuns la aceeași întrebare a mea. Se plânge de timp, de drum, de soare, de lună, de orizont, nu vede că e stresat, se întâlnește cu psihologul și mă tot întreabă cum să închege resturile de timp. Apoi vorbește de inimă și boala aia năprasnică. Căcat. Îmi crește colesterolul din cauza lui. Iar eu la șarlatani nu mă duc. Apoi plânge. Se plânge că a încercat să facă odată un proiect și nu i-a ieșit. Proiect. Ce cuvinte pompoase folosește prietenul meu! Se vede, e scriitor. Scrie poezii și citește în stele, pentru a-și face fond de cuvinte luminoase. Dar mereu îmi răspunde același lucru. La aceeași întrebare. Nu-l înțeleg eu sau…?

„Ești fericit?”

„NU”.