-Hai că m-ai recunoscut acum. Vroiam să fac mişto de tine. Oricum fac, hă, hă!
-Da, da…Adică în ce sens?
-În ce sens, să trăiţi, băh! Aşa se spune! În sensul acelor de ceasornic, băh, Boc!
-Da, să trăiţi!
-Băh, Boc, ce dracu’ faci, măh?
-Păi, bine…
-Băh, mă refer ce faci la guvern! Crezi că mi se rupe catargul dece faci tu acasă? Oricum ştiu, băh, ce faci acasă, hă, hă, hă!
-Da, la guvern. Păi, fac ce mi-aţi zis…
-Boc, vezi ce vorbeşti! Eu nu ţi-am zis nimic!
-Păi, cum…
-Ne aud ăştia, măh, eşti prost?
-Da, mă scuzaţi…Adică nu, nu sunt, pardon…
-Hă, hă, hă! Băh, Boc, da’ ce mă amuzi tu pe mine! Cum pui tu botu’ la toate vorbele mele, băh! Eşti simpatic, băh. Hai că mâine le zic în presă că nu te schimb cât sunt preşedinte.
-Mulţumesc, mulţumesc, hi, hi…
-Boc, ce-i panarama aia la guvern? Îi dai motive lu’ Geoană să vorbească?
-Păi, eu fac ce mi-aţi zis…
-Taci, măh! Nu faci nimic, băh. O freci aiurea. Păi îl laşi pe Blaga să fie peste tine? La cât de pitic eşti, ăla te face varză a la Cluj, hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele mele, Boc!
-Da, şi mie, hi, hi, să trăiţi.
-Gata, Boc! Vezi că mâine vin la şedinţă. Mă iau de voi, Boc. Să-mi faci discursul, că eşti bun la scris, măh. A-propos, să bagi şi două baterii la minibarul din sală.
-Păi, e în priză, merge fără baterii…
-Prost eşti, băh! Două baterii de Fetească albă, Boc! Cu apă Dorna la un litru jumate.
-A, mă iertaţi, sunt năuc.Da, sigur, se rezolvă. Doriţi şi un mic, ceva?
-Unde, măh, Boc? În sală? Îi faci, tu, băh? Hă, hă, hă! Parcă văd cum stau eu cu şpriţu şi urlu la vaca de Androneasca iar Boc e pe fundal, într-un nor de fum! Hă, hă, hă! Băh, Vanghelie doi care eşti…Simpatic eşti, măh…
-Mulţumesc…Deci fără mici, da?
-Văd eu. Să-ţi faci temele, Boc! Că mâine am chef de scandal. Şi să nu uiţi de baterii!
-Da, da.
-Hai, te pup, băh! Simpatic mai eşti…
Clanc!
Din nou avem circ pe scena politică. Enervaţi-vă aici, aici şi aici.
Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.
Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantulLa Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.
Laurmătorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?
La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotatăcu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.
Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.
Era odată un sătean care era mai mândru decât ceilalţi. Avea casa mai văruită, porumbul mai verde şi găinile mai grase. Şi îi plăcea lui foarte mult să se fălească, mai ales când trecea pe uliţă în căruţa lui cu doi cai frumoşi, vorba filmului. Era cu nasul pe sus, cum spuneau bătrânii din sat. Se spărgea în băşini, aşa cum ziceau babele. Dar lui nu-i păsa. Dimpotrivă, simţea o deosebită plăcere să treacă prin faţa căminului cultural sau a poştei, legănându-se în căruţa lui unsă proaspăt, trăgând cu ochii la gură-cască de pe margine, invidioşi pe avuţia lui. Omul semănase oftică. Nimănui nu-i plăcea norul de băşini din capul său.
Zilele treceau şi sătenii începuseră discuţiile de la crâşmă avându-l subiect principal pe cel care le scotea zi de zi la suprafaţă sentimentele de invidie.Că de ce este omul aşa de arogant, că de ce îi place să se fălească aşa, în faţa tuturor, că de ce numai pe el l-a lovit norocul, că ei niciodată n-or să fie aşa atunci când vor ajunge bogaţi. Una peste alta, toată lumea căzuse de acord asupra unui fapt: băşinile din capul săteanului fălos nu erau dorite în sat. Nimeni nu le plăcea şi trebuia, în acest caz, să fie eliminate. Oamenii începuseră deja să se gândească la un plan…
Într-o zi, însă, bogatul sătean se trezi cu mulţi galbeni în plus, mai ales că anul îi oferise o recoltă bogată, găini multe, oi cornute (ştiţi povestea). Şi atunci, îşi propuse să dea o parte din bogăţia sa câtorva săteni cu care se învecina, ştiindu-le sărăcia. Toate bune, frumoase şi la locul lor. Vecinii fură încântaţi şi mulţumiră omului. Ce se schimbă în poveste? După nicio săptămână, pe uliţa principală se plimbau mai multe căruţe, aranjate, proaspăt lăcuite. Cu hăţurile în mână erau vecinii săteanului nostru, cu priviri falnice şi arogante. Satul se vedea altfel de sus iar băşinile pe care nu le suportau cu trei zile în urmă erau acum la rang de parfum. Discuţiile de la crâşmă se orientau către dotările căruţei si către dărnicia bogatului sătean. Planul de ucidere al băşinilor eşuase.
Oricât de mult ne-ar displace băşinile din capul celorlalţi ne dorim, în acelaşi timp, să avem ocazia de a le afişa pe ale noastre. Ne simţim ofticaţi cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că nu avem cu ce ne făli. Pentru că indiferent de ce am spune, ne place să ne fălim. Unii cu materialul, alţii cu mentalul. Dar ruperea în figuri este parte din noi. Băşinile sunt parte din noi. Puturoase cum sunt, ne oferă şansa să ne arate frumoşi. Cel puţin, aşa credem noi.
Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.
În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, TheAlchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.
În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:
Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:
RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?
Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.
Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.
R.C.: Avatar şi mai cum?
Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.
R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?
Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.
Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.
R.C.: De ce rock?
Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.
Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!
R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?
Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?
Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!
R.C.: Va este scârba de societate?
Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.
Scurtu: Depinde care societate 🙂
R.C.: A mers Avatar la vot?
Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.
Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.
R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?
Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.
R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…
Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.
Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:
R.C.: Cum stă munca la următorul album?
Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.
Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.
R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?
Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J
Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.
R.C.: Până unde vreti să ajungeti?
Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.
Scurtu: Măcar până la etajul 1.
R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?
Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.
Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J
R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?
Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.
Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.
R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?
Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.
Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.
R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?
Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.
R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…
Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!
Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!
Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.
Gata, s-a terminat circul. Măcar pentru o perioadă, scena fotbalistică din România va fi acoperită de cortina jerpelită a vacanţei intersezonale. În Europa, Ronaldo pleacă la Real Madrid pentru 93 milioane de euro. Campioana României, Unirea Urziceni, l-a concediat pe Mara pentru că avea salariul prea mare (în jur de trei sute de mii pe an). Dan Petrescu a făcut din rahat, bici, umblă vorba prin târg iar Chelsea rămâne în preferinţele sale, de data asta ca adversară. Dinamo, ca de obicei, a fost umilită de patroni şi de jucători. Steaua merge în Europa, alături de patronul europarlamentar. Porumboiu, pe lângă puiul dat la export, îşi trimite şi echipa peste hotare, în Europa League. Braşovul încheie sezonul cu un 1-0 având aceeaşi semnătură din meciul România-Lituania. Penescu şi câţiva arbitri sunt la pârnaie, Sandu este în continuare Naşu’ iar Mitică deţine în continuare o ligă.
Anul acesta avem iar şapte echipe în cupele europene, deci încă şapte şanse de a ne face de căcat. Timişoara şi-a recuperat de la TAS cele şase puncte pe care le dăduse în campionat unor echipe. Acum se vede mai clar căror echipe. Steluţa retrogradează, văzându-se astfel efectul crizei în buzunarele ciobănaşului roş-albastru. Farul s-a stins şi el, acum în plin sezon turistic. Gazul de la Mediaş a fost tăiat şi el, ajungând în subteran. Acolo unde, de fapt, lucrurile sunt la fel. La suprafaţă se schimbă doar decorurile.
În sezonul viitor, poate vom vedea Unirea ieşită din grupele Champions League. Sau poate că Dinamo va câştiga campionatul, deşi va fi prea târziu pentru intrare direct în grupele Ligii. Şi poate că nu vor mai fi aranjamente, arbitri cu motiv de arestare, corupţie. Jucătorii, poate, vor juca fotbal şi nu miuţa iar conducătorii vor fi serioşi. În sezonul următor poate pleacă Mitică şi cei ca el acolo unde le este locul. Şi, în fine, poate vom avea handbal mai mult decât fotbal pe canalele media. Din păcate, nu.
Colaboratorul nostru pe parte muzicală ne-a băgat pe ţeavă un scurt comentariu la adresa celor de la 311. Noi, sufletişti cum suntem, vi-l oferim şi vouă. Voila:
<< Continuăm seria punerii sub lumina reflectoarelor a trupelor care ne marchează într-un mod plăcut auzul. Voi încerca să fiu cât mai subiectiv posibil, înfrângându-mi astfel temerea de mic de a îmi exprima gândurile şi ideile în scris. Lăsându-mi la o parte, aşadar, frustrările voi începe cu o formaţie pe care o ştiu de mic copil, Fire Club cutreieram, 311 pe numele său (sau pe cifrele sale). Deşi niciodată nu am fost fan al punk-raggae-pop-ska-ului, acest gen de rock de vară, de plajă, după cum inspirat îl denumea un bun amic, m-a atras prin seninătatea şi simplitatea mesajului muzical, întotdeana binedispunându-mă. Puţine lucruri pot fi mai frumoase ca o plimbare prin oraşul însorit, la pas cu şlapii în picioare, pantalonii 3/4, un tricou/cămaşă vesel/ă, cu ochelarii de soare şi cu căştile de la player acoperind civilizaţia brutală înconjurătoare, transpunându-te direct pe o plajă din L.A..
De câteva zile am pus mâna (sau mouse-ul) pe ultimul album 311, numit UPLIFTER, album apărut pe 2 iunie, fiind al nouălea album de studio şi venit după o pauză de trei ani a celor cinci magnifici dinOmaha, L.A.. A-propos, în ordinea numerelor de pe şorturi, aceştia sunt:
* Chad Sexton – Drums, Programming, Percussion (1989 – prezent)
Albumul a fost produs de Bob Rock, multpreacunoscutul producător care a stat la baza succeselor multor formaţii şi artişti de renume universal, cum ar fi Metallica (Black Album, Load, ReLoad, Garange Inc, St.Anger), Motley Crue (Dr Feelgood), Bon Jovi (Slippery When Wet, Keep the Faith), Skid Row(Subhuman Race), The Cult (Beyond Good and Evil), Lostprophets ( Liberation Transmission) şi (cam) multe altele.
După cum şi titlul sugerează, UPLIFTER-ul este un înălţător amestec de colecţie rock cu raggae, hip-hop, dance-hall, funk, în stilul deja brand-uit 311. Raggae-ul este accentuat pe „Mix It Up„,tonurile aşa-zise de marimba aduc „Myheart sings” pe aceeaşi linie cu romanticul universal „Amber„, în „GoldenSunlight” Tim “rupe” tonalităţile orientale. Chitara se simte cel mai bine pe „IndiaInk„, probabil următorul lor single. Primul single ieşit la lumină, posibil considerat cea mai bună piesă de pe album, este „Hey You„, unde se vede cel mai bine „injecţia” administrată de Bob Rock:
Bineînţeles, se văd şi unele lacune: multe cântece au fost scrise pentru o audienţă mai juvenilă şi trimiţând neîncetat un mesaj pozitiv, versurile nu sunt întotdeauna cele mai deştepte sau cele mai şlefuite şi nu mereu “miros” a poezie. Dar până la urmă, cât de importante sunt versurile în acest gen muzical, mai ales dacăeşti contemporan cu PokerFace sau cu Akon?
Ediţia de lux a albumului include şi un DVD documentar, „The Road to 311Day„, regizat de Wayne Price. Documentarul, incluzând interviuri, scene inedite din backstage cât şi nişte filmări luate din live-uri, urmăreşte trupa cât şi fanii în săptămâna premergătoare concertului 311 din New Orleans, din 2008.
Finalul acestui succint comentariu muzical cuprinde mai jos piesele ce se pot găsi pe acest album:
1.Daisy Cutter
2. Get Down
3. Golden Sunlight
4. Hey You
5. I Like The Way
6. India Ink
7. It’s Alright
8. Jackpot
9. Mix It Up
10. My Heart Sings
11. Never Ending Summer
12. Something Out Of Nothing
13. Too Much Too Fast
14. Two Drops In The Ocean
Nu credeam vreodată că o să pot zice că îmi place 311 sau că o să recomand cuiva să asculte măcar unul dintre albumele lor. Dar iată, o fac acum, când vremea e propice muzicii!…Exact cum mi-a fost “prezis” de curând de către o amică: „Păi, Mircio, evoluţie se numeşte”! Ceea ce vă doresc şi vouă! 🙂 >>
Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).
Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.
Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).
Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!
Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.
Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.
Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?
-Bă, Boc, bă…Iar eşti la apă! Ha, ha, ha! Ce glume am…Elena mea, bă!
-Păi, nu înţeleg, nu-i şi a dvs.?
-Boc, dormi??
-Aaa, aia mică..Pardon, fiica dvs., mă scuzaţi…Da, da, o primim.
-Ha, ha, ha, auzi..Pai, nu aşa ne fu vorba? Nu tu o primeşti, bă, Boc. Partidul o primeşte. Hai, scoală!
-Da, acum…
-V-a făcut, bă. Vezi, când vine pe scări, să râzi..Ştii tu, cum râzi, aşa, ca prostu’. Şi s-o pupi. Da’ să fi bărbierit, c-o zgârii.
-Da, normal. Tot timpul sunt bărbierit la tv.
-Hai, bă, lasă vrăjeala…Vezi să nu întârzii.
-Nu, acum plec. Da’ de la ce televiziuni vin? Cu cine aţi vorbit?
-Hai, bă, că nu e treaba ta. Cu Vântu am vorbit, cu cine oi vrea?
-Da, normal, hi, hi…
-Şi vezi, când îi dai foaia de adeziune, să-i dai şi Parkerul ăla de ţi l-am dat eu când am plecat, să semneze. Şi să nu o întrebi multe, că-i obosită săraca. Ştii tu, campania…
-Da, şefu, normal. Dacă vreţi, îmi puteţi spune ce întrebări să întreb…
-Bă, da’ varză eşti, hă, hă. Ea o să te întrebe prima, bă, Boc. Şi tu trebuie să zici da.
-Pot să-i spun „bine ai revenit acasă”?
-Da, bă, Boc, poţi. Că oricum n-a plecat niciodată. Hai, vezi cum te prezinţi. Ce mişto fac iar de prostănac, hă, hă!
-Da, hi, hi..
-Boc!
-Da…
-Bă, să nu faci circ! Că anul ăsta am nevoie de linişte. Hai, că te aşteaptă lumea. Sunt cu ochii cruciş pe tine! Ha, ha, ce jocuri de cuvinte fac, bă, Boc..
-Da, să trăiţi. Am plecat.
-Pa, bă.
Ca de obicei, se întâmplă circ, bufoni, vrăjeală. Unt rânced pe pâine mucegăită. Încă o dată, mi-am întărit convingerea de a nu vota. Este o formă de atitudine, până la urmă. Ce are, nu e bună?
