Direcția de Protecție Socială din Mureș dorește să cumpere 25 000 pachete de țigări pentru persoanele aflate în grija centrelor sociale din județ.
Cu siguranță, fumatul este singura plăcere a asistaților. Recomandăm și achiziționarea câtorva mii litri de bere, pentru a fi plăcerea deplină.
O navă militară rusă a tras din greșeală asupra unei localități din zona Sankt Petersburg, în timpul unui exercițiu militar de rutină.
Ce înseamnă și rutina asta, dom’le… Votcă zi de zi, normal că o mai ia omul razna…
Corespondentul nostru special pe teme de război ne-a trimis de pe frontul underground ultimele vești referitoare la bătălia dintre curentul subteran muzical românesc și armata comercială a impresarilor. Informațiile au fost trimise cu greutate din zona de conflict, trimisul redacției fiind implicat la un moment dat într-un schimb de focuri direct cu una din trupele de gherilă combatante. Mircha, corespondentul nostru, a trimis o rafală de întrebări către gruparea PISTOL CU CAPSE, speriat de ambuscada în care a fost prins. Reacția a fost una pe măsură:
RevistaCioburi: Nu-i mai bun un pistol adevărat?
Dan: În unele cazuri da, în cazul nostru sperăm că nu.
Vlad: Nu, NICIODATĂ!!!
Adi: Ce vrei să spui, că nu suntem adevărați? Așa puteai să ne întrebi din prima de ce suntem așa praf… A nu, că praf era la altă formație…în ochi.
R.C.: Cine sunteți voi?
D: Patru tineri cu aspirații înalte.
V: Suntem niște băieți de București, respectiv Titan, Berceni, Dristor și…Baia Mare și mai suntem și o mare formație…
A: Un mic grup de entuziaști care au luat-o pe un drum greșit și fără nicio ieșire.
R.C.: De ce ne răniți urechile?
D: E simplu. Pentru că vă expuneți zgomotelor făcute de noi.
V: De ce îmi rănești tu ochii cu întrebări d-astea? Rănim urechile într-un mod plăcut, cum s’zic…tre’ să terminăm cu răutăcismele astea care nu aduc nimic și să o luăm de la capăt ca suntem ființe umane cu lacrimi și tre’ să dăm totu’, nu?
A: Ca să vă doară, să plângeți, să vă umpleți de sânge și să fiți « tru ».
R.C.: Aveți mai mult de o mie de fani?
D: Avem o mie de fani doar pe messenger.
V: Mă faci să râd…BINEÎNȚELES…că nuuuuu!
A: Nu cred dar avem mai mulți fani decât cântece și asta e ceea ce contează…Pe lângă următorul meci.
R.C.: Vă « împușcați » înainte de concerte?
D: Eu personal nu.
V: Vai, vai, vai, cum să zic, destul de rar…
A: Da dar nu așteptăm întotdeauna concertelele. Ne mai împușcăm și în timpul liber.
R.C.: Ce roacher s-a reîncarnat în fiecare?
D: Hmmm…În cazul meu nu știu, cam toți pe care îi admir sunt în viață deci ar fi imposibil.
V: Hmmm, eu tot îl aștept pe Bon Jovi…să se reîncarneze.
A: Nu știu cine s-a reîncarnat în mine dar nu cred că era mare om, oricum…Și bassist cu atât mai puțin.
R.C.: Credeți în Chuck Norris?
D: Am să cred atunci când va ști să cânte la chitară.
V: Cred în Chucky așa cum cred că va juca Dinamo vreodată în “șampion lig”, așa cum zice Giovanni!
A: Nu. Cred doar în ăia care au mâncat bataie de la el. Aia înseamnă curaj!
R.C: La ce intrumente v-ar fi plăcut să experimentați dacă ar fi să renuntați la cele prezente?
D: Clape sau tobe.
V: Mi-ar plăcea să știu să cânt la chitară și la voce…
A: La mistrie. Așa mi-aș da și eu glet nou în toată casa.
R.C.: M-ați pune la zid dacă vă zic o poantă cu voi și EMIL?
D: Nu. Te-ar pune steliștii. 🙂
V: Te-aș pune să dansezi legat la ochi, cu spatele la ZID.
A: N-are sens să te chinui…Te punem la zid oricum. Pistoale avem, chiar dacă nu suntem EMIL.
R.C.: V-a alergat Poliția?
D: Nu încă.
V: Pe mine unul, da.
A: Nu are de ce să mă alerge. Sunt prea lent, oricum, și mi-e lene să fug. Mă predau, dacă e.
R.C.: Vlad nu are încă Mercedesu’, după organizarea meciurilor de fotbal și sala de repetiții?
D: Vlad are ARO-ul în parcare, care așteaptă să fie condus.
V: Încă nu, mai trebuie să plătească CRIZE sala două luni și aia e…
A: Nu, Mercedesu’ e problemă. Trebuia să dea o raită prin Pitești când încă mai mergea combinația cu carnetele date pe nașpa.
R.C.: Ați trage în politicieni?
D: Nu în toți.
V: Am trage da’ cu CAPSE.
A: Nu aș trage. Cre’ că cel mai bine ar fi să-i închizi într-un buncăr, fără mâncare, fără nimic. Pe urmă faci broadcast pe net de acolo și-i privești cum ajung să se mănânce unul pe altul…Ăsta ar fi un show adevărat!
R.C.: Ce țară ați prefera să ne invadeze?
D: Moldova, altfel nu avem șanse să ne unim cu ei.
V: Țară, țară vrem ostași! Nu știu, probabil Armenia sau ăia deja ne-au invadat cu frații Karamian Halagian Vozganian Dartanian.
A: Nu știu…Unii care să-l urască pe Armani și pe copilu’ minune.
R.C.: De ce nu vă lăsați?
D: Încă nu am dat tot ce avem de dat.
V: De ce nu te-mpuști ? Cu un pistol cu capse, bineînțeles.
A: De muzică.
R.C.: Dați o rafală pentru cititori…
D: Cruncckkkkkkkkkkkk, smackkkkkkkkkkkkkkkk, jap jap.
V: Dau rafale după rafale pentru cine nu mă cunoaște. Doare, pentru cine mă cunoaște și știe ce-mi poate pielea. Să aștepte urmatoru’ album cu capse sau s-o ia de mână pe Cruela.
A: Îți dau ție o rafală dacă mai pui întrebări d-astea. Pe cititori doar i-aș sfătui: învățați să citiți printre rânduri, renunțați la ideea că există adevăr absolut sau muzică absolută. Faceți distincție drastică doar între ce se cântă pe chitări, bass, tobe și restul. A, și fiți optimiști și pozitivi. Noi așa suntem și uite ce bine ne merge. Dăm interviuri unui „crizat”.
Într-un final, identitatea combatanților a fost descoperită. Aceștia sunt : Vlad-voce, chitară, Adi-bass, Dan-chitară, Andrei-tobe. Mircha a mai aflat că aceștia activează din 2003, în București, și utilizează ca armă pincipală punk-rock-ul. Prima lor intervenție serioasă pe scena underground a fost pe 15 noiembrie 2008, odată cu lansarea albumului de debut, « Pistol cu capse ». Au bifat în palmares destule concerte și apariții la festivaluri de profil astfel încât să fie considerați un aliat de temut în lupta contra curentului de suprafață. Analizând și noi situația la rece, ne-am decis să le susținem cauza. Ca atare, luați de-aici :
Căderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…
În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…
Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.
Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.
Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.
Prefectul de Argeş a semnat ordinul de suspendare al permisului de conducere al primarului din sectorul 4 Bucureşti, eminenţa sa burtoasă, Piedone.
Sugerăm autorităţilor să-i suspende şi permisul de conducere al sectorului.
În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.
Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.
Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.
Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea.
“Bună ziuea şi bine aţi venit la ştire pozitivă! Nu a fost multe evenimente emportante dar merită să le precizeze şi astea care este bune. A început campanea electorală, oraşul s-au umplut de afişuri, care mai de care mai veoi colorate. Aşa, oraşul arată mai mişto. Gradele Celsius a urcat în termometre, ceea ce este bine pentru natură. Ca atare, earba a crescut în parcuri şi aşadar căţeii poate să ascunde mai bine căcuţ şi pişu. Elevii a început bacaloriatul. Din greşeală, profesorii a greşit subiectul la istorie dar s-a anunţat la timp.Veştile bune vine una dupe alta. Antrenorul Mircea Lucescu a luat cupa UEFA, unul din puţinele succese ale României în lume, alături de Nadea Comăneci şi Ilie Năstase, care a reuşit să apară pe carduri la bancă. Patronul Băncii Naţionale a României a anunţat că gata cu criză şi că din toamnă începe să curge banii din nou iar lumea va putea să cumpere iar de la hypermarket. Alte ştiri bune vă aşteptăm la ora următoare.
A, să nu uităm, ultima oră: s-a eftinit gazele! Acum puteţi să o ardeţi mai bine.
Vă mulţumim!”
În Israel a fost descoperită de curând o plantă care se udă singură. Aceasta are capacitatea de a stoca de 16 ori mai multă apă decât alte plante, redirecționând-o direct către rădăcina principală.
Românii se chinuie de ceva vreme să descopere o altă plantă miraculoasă, și anume menta deja frecată…
Se pare că subiectul de la teza unică de istorie de astăzi a avut o greșeală, întocmai ca la subiectul de la limba și literatura română.
Indubitabil, istoria se repetă!
Se pare că la Mamaia va fi construit un hotel care va fi o copie a celebrului Burj Al Arab din Dubai dar la o scară mult mai mică.
Oricum, România tinde să devină o copie mai mică a întregului Orient Mijlociu. E o chestiune de culoare.