Mircea Lucescu a câștigat aseară Cupa UEFA, împreună cu echipa sa, Șahtior Donețk, în urma unui meci lipsit, totuși, de spectaculozitate.
Nu am înțeles de ce, vizionând imaginile de la TV, Raț luase trofeul în brațe și se îndrepta în fugă către vestiare. O fi vrut să-l ducă la Slatina?
Un accident muzical teribil, ale cărui efecte domină de ani buni creierii ascultătorului român de muzică bună, a dat naştere stării des întâlnite în cazuri de acest gen: COMA. Stare de inconştienţă, în care indivizii sunt încă în viaţă, procesele interne continuând să funcţioneze dar nefiind în stare să răspundă în mod conştient la stimulii mediului înconjurător. Aceasta este definiţia medicală. Transpusă în termeni muzicali, fenomenul în sine reprezintă o trecere către o dimensiune paralelă, a celor puţini, cu sunete şi vorbe ingenios legate, cu vise colorate şi urlete cristaline. O reacţie la rănile cotidiene, acutizate odată cu trecerea timpului, COMA reprezintă ideea apărută în 1999 şi ajunsă până în 2009. Până când?
Cei şase membri ai trupei, vocalii CĂTĂLIN şi DAN, ghitaristul CĂLIN, bassistul SORIN, tobarul RĂZVAN şi dj HEFE, au pornit proiectul personal de transcendere, într-un fel, către noua faţă a rock-ului românesc, inexistentă în cultura undergound locală. Debutul a luat forma unui deget pe rana deschisă a sufletului muzical românesc, o parodie a scenei de atunci. A venit şi primul album în 2001-“Somn”, o gură de oxigen menită să ambiţioneze şi mai mult tratamentul iniţiat de cei şase băieţi. În paralel, vitaminizarea s-a făcut prin concertele din cluburi, dozele cele mai puternice fiind date în deschiderile de la Sepultura, Soulfly sau Deftones. Din punct de vedere al celor care reacţionau pozitiv la soluţiile muzicale ale trupei, drumul trebuia continuat cu siguranţă. Sound-ul care îmbina liniile plăcut melodice cu riff-urile şi strigătele unor versuri bine alese începuse să adune un nucleu solid, capabil să-i motiveze pentru viitor.
În 2006 apare “Nerostitele”, al doilea album şi produs 100% din surse proprii. Nesperat dar inspirat, procesul a beneficiat de intervenţia delicată a bassistului Bill Gould, practicant permanent la FAITH NO MORE. Au urmat, firesc, efectele secundare-videoclipuri, având şi aportul lui Marian Crişan, câştigător Palme d’Or pentru scurt-metraj. Mult mai complex dar mergând pe aceeaşi linie melodică şi emoţională, acest al doilea album stabileşte trupa COMA ca un nume de neocolit pe scena underground. Produsul 2008-„Light” înseamnă perioada de convalescenţă pentru albumul al treilea, rămas deocamdată ascuns în mintea celor șase mebri ai formaţiei.
Personal, am urmărit trupa de la debutul său, căutând, de fiecare dată când am avut ocazia, semnale muzicale din partea lor. Şi cum proiectul nostru online este unul fraged, având nevoie de infuzie de vitamine, am cerut o reţetă din partea doctorului redacţiei, reţetă pe care am prezentat-o spre examinare celor şase specialişti COMA. Iată observaţiile:
RevistaCioburi: De unde şi până când Coma?
Călin: Din pasiune şi până când o să ne plictisim.
Cătălin : De la zero şi cât ne-o fi dat să o mai ducem. Dacă nu i se întâmplă ceva între timp vreunuia, sper să fie cât mai mult.
Dan: Frate…Coma…Cam de prin 2000 din gura lui Hefe şi cred că pentru totdeauna. Sper! 😀
R.C.: Dacă aţi apărea în manualul de istorie, ce ar trebui scris?
Călin: Nu ştim în manualul de istorie, dar în manualul de limba română vom apărea cu siguranţă, la curentul literar numit post-alternative-metal sau poemcore. În special datorită lui Cătă. La bac se va da din Chelemen.
Cătălin: Ceva de care copiii mei să fie mândri. Dar mai întâi trebuie să facem copiii să vrea să citească acest manual, că dacă nu…degeaba se va mai scrie ceva.
Dan: Simplu: „COMA… CE BĂIEŢI!!!”
R.C.: Tupeu sau plăcere?
Călin : Se exclud reciproc? Plăcerea tupeului de a face ceva singur.
Cătălin: Tupeu şi plăcere…Primul, din păcate, nu în doză suficientă…încă.
Dan: Plăcereeeee. Obţinută cu puţin tupeu.
R.C.: De ce voi si nu alţii?
Călin : Care alţii?
Cătălin: Dacă ne întrebam asta, nu mai făceam nimic. Ar trebui să dea un răspuns cei care ne ascultă.
Dan: Păi, pentru că suntem toţi într-unul: unu’ gras, unu’ slab, unu’ chel, unu’ pitic, unu’ cool, şi unu’ frumos. Deci…perfect!
R.C.: Dacă v-aţi întoarce în timp, în ce trupe aţi vrea să fiţi?
Călin: Eu într-o trupă de arcaşi călare.
Cătălin : Nu cred că pot înlocui pe cineva dintre cei care m-au inspirat.
Dan: Păi, în timp, mai demult, aş fi vrut să fim Led Zeppelin sau Black Sabbath…
R.C.: Fire-ul a murit ?
Călin: Niciodată! Fire-ul e o stare de spirit, OOOooo!
Cătălin: Niciodată!!!
Dan: Păi, e ca rocku’…Nu a murit, dar se predă în mod elegant (nu e vorba mea asta dar îmi place cum sună).
R.C.: De ce nu vă ascultă mulţi?
Călin: Nu vrem să ne asculte cei mulţi. E mai mişto să ne asculte cei puţini.
Cătălin: Cine ştie…Nu am urmărit reţete de succes…Am urmărit să fim sinceri cu noi înşine. De aici şi până „la mulţi” pentru noi intervine soarta. În orice caz, cei „puţini” au fost în ultimii ani cât toţi ceilalţi laolaltă şi pentru noi a contat foarte mult.
Dan: …Ne ascultă suficienţi.
R.C.: Cum ar fi un concert cu care să vă lăudaţi?
Călin: Ca cele din ultimul an.
Cătălin: Ca cele de până acum.
Dan: Frate, habar nu am…Nu am trăit aşa ceva până acum…Hai, frateeeeee, cum nu !? Cu toate ne lăudam. În ultimul timp au fost PERFECTEEEE!
R.C.: Nu vă ajung albumele scoase?
Călin: De anul ăsta nu ne mai ajung, aşa că lucrăm la al treilea. ”Light”-ul nu se pune ca album.
Cătălin: :))))) …NU!
Dan: Deocamdată, nu.
R.C.: Vreţi să vă prindă pensia cu carte de muncă?
Călin: Da. Ce ar fi mişto, ar fi să nu depindem de ea. De pensie.
Cătălin: Nici acum nu aş vrea să fie nevoie. Vremurile se mai schimbă, însă…Poate până atunci va fi cum vrem.
Dan: Vrem, nu vrem, oricum nu ne apucă…Păi, nu vine sfârşitul lumii?!?
R.C.: Daţi cu cineva de pământ…
Călin: Păi, n-am cu cine. Că cine e ok nu merită iar cine nu e ok nu merită efortul.
Cătălin: Deocamdată, nu. Dar nu suntem nici orbi şi nici surzi. Mai vedem…
Dan: …m-aş lua la tăvăleală puţin cu Scufiţa Roşie.
R.C.: Pe cine nu aţi înjura?
Călin: Pe nimeni dar câteodată îţi mai scapă. Niciodată pe cei apropiati. Bine, pe cei din trupă, în glumă doar.
Cătălin: Pe cine nu merită.
Dan: Pe mama.
R.C.: Când beţi sunteţi aroganţi?
Călin: Când bem, râdem mult. Şi când nu bem, râdem la fel de mult.
Cătălin: :)))) Unele persoane şi-ar dori…Din păcate nu se întâmplă.
Dan: Nu vreau să vorbesc în numele formaţiei…Cât despre mine, am observat că de multe ori mă cam dezbrac.
R.C.: Are rost să comunicaţi cu fanii?
Călin: În general sunt acelaşi gen de oameni ca şi noi. Cu majoritatea, probabil, am putea fi foarte buni prieteni, aşa că nu am simţit-o niciodată ca o comunicare cu fanii. Pur şi simplu am vorbit cu nişte oameni cu care avem pasiuni comune.
Cătălin: Ei ne fac să vorbim. De ce nu le-am răspunde? Nu îmi place să fiu tratat cu preţiozitate de oamenii pe care îi apreciez. De ce aş face la fel?
Dan : Dap!
Iar ca supliment medicamentos, am primit dozele de mai jos :
Recomandăm COMA pentru orice afecţiune cotidiană, cauzată de fauna dăunătoare socială, profesională sau muzicală.
Mulţumiri, Mircea!
Fac pe această cale un apel către Costel. Nu știu cine este Costel și a făcut dumnealui, știu doar că tatăl unei fete, prietena lui Costel, vrea ca acest individ să vină cu fiica lui acasă. Să treacă peste trecut, peste greșeli și să vină acasă. Eventual, cu o litră de pileală, să discute perspectivele relației lor.
Finalul unei zile de muncă te lasă, de obicei, cu mintea destul de șifonată și cu rare idei despre orice activitate extra-profesională. Puținele imagini care te îndrumă către cuibul personal conțin, de obicei, una din combinațiile bere+somn, bere+sex, mâncare+somn, bere+mâncare sau orice altceva+orice altceva. Orice eveniment ieșit din comun și care tulbură matricea anterioară, fie te scutură un pic, fie te lasă la fel de rece precum gheața care te așteaptă în frigider. În acest peisaj monoton m-a vizitat un apel telefonic în această seară.
„-Alo, da!
-…da!
-V-ascult, cine e la telefon?
-Tu ești?
-Da, eu sunt cu siguranță, dar pe mine mă căutați?
-Costel, tu ești băiatule?
-Îmi pare rău, ați format greșit numărul. Vă rog să verificați.
-Costel, tu ești?
-Nu și nu mai insistați.”
Privesc pe geamul mașinii și mă gândesc la praful de pe drum. Orașul își scutură ultimele picături de căldură peste valul metalic din trafic. Sună telefonul.
„-Alo, da!”
-Costel, de ce ai închis?
-Nu înțelegeți, ați greșit numărul…
-Costel, ce faci tată?
-Nu, nu sunt Costel…
-Mă băiete…Veniți, mă, acasă! Haideți acasă…
-Îmi pare rău, ați greșit numărul. Vă rog, o să închid.
-Ce să fac, mă, eu fac bine. Da’ voi de ce nu mai treceți pe la mine? Vino, mă, că vreau să-mi văd fata. Adu-mi puiul acasă.
-Domnule, ați greșit.”
Mă gândeam că omul fusese sfătuit de neuronii săi ce mestecau alcool să-și ia inima în dinți și să facă un apel către Costel. Ce puteam să fac? Nici de râs nu-mi venea. Claxoanele din jurul meu m-au făcut să tresar. O rază cărămizie mângâia un coș de gunoi vărsat pe trotuar. Sună telefonul.
„-Alo, tot dumneavoastră?
-Costel, de ce închizi, mă?
-Domnule, nu sunt Costel!
-Haideți, mă acasă, că vă aștept. Haideți…
-Cine sunteți?
-Hai, mă, veniți să stăm de vorbă.
-Unde să venim?
-În Larga, mă, la căşile voastre.
-Domnule, vă rog…”
Nici nu mi-am dat seama că se făcu seară de-a binelea. Mi s-a descărcat bateria. Afară, s-a mai răcorit un pic.
Costel, du-te, măi, acasă! Fă un om fericit!
Dialogul este real, cuvintele nu sunt reproduse cu exactitate. Povestirea, însă, este neschimbată.
Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă. Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?
Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…
Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?
Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?
Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?
Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?
Elena Gheorghe va reprezenta România în finala Eurovision de la Moscova, în această seară, cu melodia „The balkan girls”.
Dacă nu va reuși să câștige ceva, o rugăm să încerce să aducă Tezaurul, măcar.
Mai tot timpul mi s-a părut interesant de cercetat tărâmul muzical rusesc, mai ales sfera rock, gen muzical intens exploatat de marele prieten de la răsărit. Lăsând la o parte trupele care sunt considerate părinții genului în mama Rusie, precum și ceea ce a urmat după, găsim un portativ de mâncat și în noul val apărut pe lângă timpanele ascultătorilor dedicați.
Una din trupele la care m-am oprit un pic este TheSlot (folosind alfabetul latin). Trupa a luat ființă în 2002, la Moscova, având în componență cinci membri. Sunt doi vocali, un nene și o tanti, aceasta din urmă răcnind cât o țin puterile, reușind astfel să omogenizeze sound-ul fiecărei melodii. Și-au denumit stilul ca fiind muzica noii libertăți, fiind încă în căutarea unui sound unic. Între timp, se compară ca zgomot cu cei de la Linkin Park, Korn, Guano Apes, Limp Bizkit, Orgy, Lacuna Coil. Fiind întrebați ce influențe au, răspunsul a venit sec: „viața”.
Primul album-„SLOT1” a fost lansat în 2003, creionând din start linia melodică pe care o păstrează și în prezent. Primul videoclip, realizat pentru piesa „Odni” a rezistat pe MTV, și pe alte televiziuni mari de profil, mai mult de șase luni iar albumul în sine a fost vândut și în afara țării. Toamna lui 2005 le aduce prima nominalizare la RAMP, pentru cea mai buna voce a anului. Concertele vin unul după altul, participarea la soundtrack-uri de filme, compilații. KORN este primul nume consacrat alături de care trupa rusească a concertat.
În a doua parte a anului 2006, apare al doilea album al trupei, „2 Warz”. Succesul este mai mare, comparativ cu cel anterior, fapt ce le oferă o popularitate și mai mare la televiziunile de profil și la concertele ivite din ce în ce mai des. Inevitabil, premiile RAMP le aduc patru nominalizări la categoriile din concurs și premiul la cel mai bun hit al anului. Soundul acestui de-al doilea album rămâne neschimbat, un pic mai elaborat poate.
Toamna lui 2007 este ocazia lansării lui „TRINITY”, a treia realizare a trupei. Pe scena muzicală rusească trupa este deja consacrată, drumul internațional începând să fie din ce în ce mai clar, în special în Europa. Concertele alături de KORN, SAMAEL sau Clawfinger rămân în spate, formația aducând zecii de mii de fani în turnee singulare.
Nu-mi rămâne decât să inserez patru clipuri ale trupei, lăsându-vă să trageți singuri concluziile. Hai, no-rock!
29 aprilie 2009:
-Alo!
-Da,da!
-Domnul Marean?…De la Depeche Mode vă sunăm. Suntem cu organizarea.
-Da, da. Cine?
-Depeche Mode, ştiţi, cu concertul din parcul Izvor. Rămăsese să vă mai sunăm noi, să ştim când ne apucăm de treabă.
-Ce treabă? Cine eşti dumneata?
-Păi, să montăm scaunele, scena…Ştiţi, cum e la concerte…
-Ce concerte, dom’le? E campanie, avem concerte. Vine unu mai, nu înţeleg ce vreţi. Aveţi autorizaţie, cine v-a dat?
-Păi, de aia am sunat, să vedem de autorizaţie. Că aşa ne-aţi spus…
-Când v-am spus, ce v-am spus? Lăsaţi-mă, dom’le, în pace! De la ce partid sunteţi? Credeţi că nu mă prind? E Boc cu Băsescu, ştiu eu!
-Domnule, nu, noi organizăm concertul Depeche Mode, nu e niciun partid…
-Vrăjeală! Nu ştiu cine sunteţi şi nu vă dau nicio autorizaţie, na! Vă bag şi în consiliu!
-Păi, s-au vândut biletele, trebuie să cântăm.
-Bilete? Ha! Fraierilor, io fac evenimente cu intrare liberă! Ha, ha! Mă, voi sunteţi de la PNŢCD? Ha, ha, ha!
-Nu suntem de la niciun partid, n-auziţi? Noi trebuie să cântăm în turneu. Mergem la greci, la bulgari, la turci…
-Bă! Aveţi bani de turism? De-aia le mai luaţi bani şi alegătorilor? Mafioţi, nu vă pasă de ţară! Să vedeţi ce vă spargem la alegeri, vă dau în gât pe toţi!…Marinelo, vino încoa’, cheamă presa!
Clanc!
2 mai 2009:
-Alo, da!
-Bună ziua! Domnul Marean?
-Da, da. Cine-i acolo?
-Ne scuzaţi că deranjăm dar trebuie să montăm scena şi tribunele…
-Iar voi, mă? Vă dau în gât, hoţilor, mafioţilor!
-Staţi un pic, noi suntem cu organizarea la Depeche Mode…
-Cine?
-Ştiţi, concertul Depeche Mode, pentru tineri, au plătit biletele…
-Şi ce, mă, aveţi bani acum? Păi voi ştitţi cât vă costă o autorizaţie la sector cinci, cel mai frumos sector din capitală? Hă? Şiţi?
-Păi, nu…Dar costă? Adică…
-Bă, n-aveţi voi bani de autorizaţii, proştilor!
-Vă rog frumos, nu vorbiţi aşa. Este un eveniment pentru tineri, este o trupă mare…
-Nu mă interesează. Ăştia votează?
-Păi, nu ştim noi asta. Probabil, nu este o chestiune…
-Bă, nu votează, nu contează! Ha,ha! Hai, gata, banu’ sau nu cântă nimeni.
-Păi, nu putem, vreţi să anulăm concertul, nu se poate…
-Anulaţi-l!
Clanc!
11 mai 2009:
-Alo, da!
-Bună ziua, domnul Marean!
-Da, da, bună ziua! Cine-i acolo?
-Îmi cer scuze, cu Depeche Mode, concertul, autorizaţia…
-Pfuaaai, bă nu v-am spus să mă lasaţi în pace? Pardon, aveţi ceva pentru mine?
-Da, avem o rugăminte: ne spuneţi dacă ne daţi autorizaţie?
-Aşa, aşa…Atât?
-Păi, da, este de ajuns autorizaţia. De restul ne-am ocupat. Mai trebuie doar să construim scena şi tribunele, că mai e doar o săptămână…
-Dom’le, nu fă pe prostu’ cu mine. Ce mă interesează pe mine autorizaţie?
-Pe noi, nu pe dumneavoastră…
-Bă! Ai căzut ca scroafa din copac? Ai banu’?
-Ce ban, dom’le, că m-ai căpiat?! Noi organizăm concertul Depeche Mode de la Bucureşti şi ne trebuie autorizaţie să montăm scena şi tibunele în Parcul Izvor! Eşti prost, ce nu înţelegi?
-Marineloooo! Marinelooo! Ăştia m-a făcut prost! Pe cine faci prost, măi incultule? Măi, îmi sare andrenalina în sus, fir-ai al dracu’ de nesmiţit! Ieşiţi afară! Afară, nu vă dau nimic!
-Alo, eu sunt la telefon, pe cine dai afară?
-Gata! Gata! Faci mişto? Mă f#t în voi, bă! Nu pupaţi nicio autorizaţie! Marinelooo! Să-i f#t în gură de ciobani…
Una peste alta, s-a anulat concertul Depeche Mode de pe data de 16 mai 2009, Bucureşti. Dar chiar gastroenterită? Bre, nea Dave, las-o mai moale cu îngurgitatul…
Un exerciţiu militar de mare amploare, la care iau parte 1800 de militari britanici, are loc în aceste zile. Exerciţiul simulează invadarea Cehiei de către Marea Britanie.
Eu încă aştept invadarea României de către Germania. Nu, mulţumesc, nu vreau o simulare.
Se pare că filmul X-Men Origins Wolverine a ajuns deja pe locul doi în box-office-ul american. Unul din fanii filmului şi-a confecţionat un dispozitiv asemănător cu cel al personajului Wolverine, distrugând cu drag şi spor chestii din jurul său.
Şi eu mi-am făcut un costum ca al lui Batman. Nu înţeleg de ce nu mă bagă în seamă Nicole Kidman…
O turmă de aproximativ 250 000 de gazele mongoleze a fost văzută de biologi, în stepa asiatică din Mongolia. Oamenii de știință au fost uimiți de fenomen, spunând că este unul foarte rar.
Pe această cale, îi invităm să vină în România, în perioada aprilie-octombrie din fiecare an, pentru a observa mult mai multe căprioare, gazele și iepe autohtone.