CFR a deraiat prin capitală

   O parte din angajații CFR a ieșit în stradă pentru proteste. Se huiduie, se fluieră, se revendică diverse chestiuni, televiziunile au și ele o pâine de mâncat cu această ocazie. Mulțimea bântuie pe la Gara de Nord, pe la Ministerul Transporturilor, manifestându-și nemulțumirea față de proasta gestiune a Căilor Ferate Române.

   Una peste alta, este bine că modalitatea de protest a angajaților CFR nu a fost similară cu cea a taximetriștilor, de exemplu, care s-au folosit de mașinile lor pentru a atrage atenția. Ar fi fost interesant de văzut o capitală blocată de locomotive și vagoane, în drum spre Guvern sau minister. Să fi dat nas în nas, în Parcul Titan, cu personalul de Oltenița. Sau, mai interesant, cu călătorii acestui personal, invadând orașul.

Oi avem dar porci…

 

porc_0

   După ce s-a înfruptat din plin cu pulpe superioare și piept de pui la grătar, virusul gripei a prins acum gustul cărnii de porc. În consecință, humanoizii au decis să nu se bage peste poftele nătăflețului și s-au hotărât să zică pas pentru o perioadă consumului de bunătăți derivate din șuncile patrupedului a cărui problemă existențială este dacă există viață după Crăciun. Specialiștii în ale virusologiei, epidemiologiei și alte domenii legate strâns de eprubetă, împreună cu autorități și lideri de nații, și-au pus pofta în cui și halatele pe umeri pentru a preveni extinderea mâncăciosului cel mic.

   Doza de paranoia și suspiciune mă întreabă care este substratul adevărat al acestei povești cu gripa porcină în rol principal. Vom urmări în continuare ce se întâmplă, ștergându-ne de pe bot urmele de ciolan afumat.

Mult zgomot pentru nimicuri

images

Țârrrr!

-Alo, da?

-Bă, te-ai trezit?

-Da,da…Pe cine interesează?

-Mișcă, bă, și nu mai comenta atât! Hai că trebuie să plecăm!

-Da…Domnu’ președinte?

-Da, bă, Boc, cine crezi că e? Geoană? Hă, hă, hă!

-Nu, nu…Mă scuzați…Acum mă spăl pe dinți și mă îmbrac.

-Lasă, bă spălatul! Ai fost la șpriț aseară? Hă, hă,hă! Hai că trimit mașina să te ia. Ne așteaptă bozgorii la congres.

-Da, da…Mulțumesc. Îs gata cât ați zice boc!

-Hai că ești simpatic. Lasă vrăjeala și treci în șoșoni! Să vezi ce boc-boc îți dau eu dacă nu ești gata la timp!

-Am înteles…

-Auzi, bă, Boc, stai așa…Tu știi ungurește?

-Nu…

-Păi și cine îmi traduce discursul?

-Nu este în română?

-Mi l-a făcut boul de Eckstein Kovacs! L-a scris în ungurește.

-Aha…Nu știu dar dacă doriți vi-l traduc eu cumva.

-Bă, Boc, ești prost? Dacă nu știi ungurește cum mi-l traduci??

-Păi…

-Bă, găozar ești. Nu știi nimic, bă. De ce te-oi mai ține?

-Domnu’ președinte, vă rog eu, mă revanșez…

-Bă, Boc, bă, te-ai speriat? Hă, hă, hă! Hai, bă, c-am glumit! E în română discursul. Crezi că mă facea ungurul? Hă, hă!

-Hi, hi…Mă gândeam eu…

-Ce te gândeai, bă? Hai, nu ești gata? Mișcă și puneți costumul pe tine!

-Am înțeles, gata…

-Hai, că nu vreau să ajungă fudulul de Antonescu înaintea noastră!

-Am înțeles…

-Hai, pa! Hă, hă, ce te-ai speriat, bă!

Clanc!

Azi este multă pălăvrăgeală la congresul UDMR de la Cluj. Ca de obicei, degeaba. Degeaba pentru ăia mulți. Mai multe, aici și aici.

Chiar atât de senzațional?

   Revenim cu un mesaj trimis din galaxia vecină cu spațiul gol din capetele unora:

img_0631

 

  

  

   Doamna Nikita, clorul se folosește la albitul hainelor. Să înțelegem că tăria dumneavoastră de caracter doboară cea mai puternică băutură alcoolică?  Nu-i nimic acum, încercați și cu clor, omul din greșeli învață. Deci omul, da?

Senzațional?

   Iată că OTV a proiectat viața Nikitei la zid. Cine este nevinovat să arunce primul cu piatra! Așadar, după ce a dat-o în gură altora, delicata blondă s-a decis să și-o dea și ei. Oare vom intra cu votul și în turul doi?

img_0630

Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J

 

Ziua Pământului de sub picioare

   Astăzi, 22 aprilie, se sărbătoreşte la nivelul întregii planete ziua Pământului. Majoritatea ţărilor normale organizează diverse acţiuni care să bifeze acest eveniment. Germanii şi filipinezii vor merge pe biciclete, spaniolii vor purta şepci albe, mă rog, fiecare cu ce poate.

   România, nefiind o ţară cu un popor normal, nu organizează nimic. Nici măcar un concert cu Sistem, Loredana sau Viorica din Clejani, asezonaţi cu mici şi bere. Normal, de unde ziua Pământului la noi? Nu aţi auzit că piaţa imobiliară este îngheţată? Cine mai cumpără pământ acum?

Trecut a fost, prezent se uită

 

   De-a lungul istoriei, așa cum ne spun manualele și documentele mărturie în timp, românii și-au dorit la un moment dat unirea sub un singur simbol. Indiferent de mișcările politice, istorice sau sociale, este cert faptul că, cel puțin în ultimul secol, dorința de abordare a unui singur drapel în toate provinciile majoritar populate de români a fost una sinceră și izvorâtă din suflet. Exista pe atunci patriotismul pur, afișat cu mândrie și dus până în mijlocul războaielor. Au existat eroi cu adevărat, a existat și recunoștința față de sacrificiul suprem al acestora. Valorile erau prețuite altfel, imaginea lor era alta. Spiritul care ține un popor legat și îl îndrumă către progres este mânat tocmai de crezul în valorile proprii.

   România se află astăzi într-un impas ideologic și nu numai. Se află la o răscruce de drumuri, niciunul pavat cu soare. Ruptura de trecut este din ce în ce mai acută. Din păcate, îngropăm și trecutul glorios, împreună cu personajele care au pus umărul la construcția acestuia. Anii crânceni ai comunismului au rescris sistemul de valori al nației iar cei douăzeci de ani de prost-înțeleasa libertate au fărâmat orice bulgăre de respect pentru eroii din trecut. Ceea ce nu ne miră, urmărind personajele din jur. Trist este faptul că fenomenul se acutizează și nu de multe ori îmi pun întrebarea dacă efortul de reîntregire a granițelor a meritat, indiferent de contextul timpurilor trecute. Iar generațiile care vin se vor raporta doar la clovnii prezentului, cei care își asumă rolul de protectori de neam.

   Zilele trecute am (re)descoperit câteva omagii aduse sufletelor jertfite pentru un țel nobil. Urmele vremii, cu bune și cu rele, sunt impregnate de către ploi și vânturi. Vom avea o șansă în momentul în care oricare dintre români va vărsa o lacrimă privindu-le. Personal, nu cred că acest lucru se va mai întâmpla.

Banul Craiovei se udă

Primarul Solomon al Craiovei bagă o parte din banii primăriei în construcția unui parc de distracții în Lunca Jiului. Printre altele, investiția va cuprinde un parc acvatic și o fântână arteziană în stilul „solomonian”. Banii cheltuiți se spune că sunt destul de mulți, mai ales pentru o perioadă de criză.

Eu nu înțeleg de ce se revoltă unii. Păi, având în vedere deșertificarea ce-i paște pe olteni, nu este normal să existe și niște rezerve de apă? Iar primarul îmbină utilul cu plăcutul: liber la distracție , la nevoie irigație!