Ionuț Lupescu a declarat că, în sfârșit, s-a ajuns la un acord cu Victor Pițurcă, acesta fiind de acord cu rezilierea contractului cu Federația Română de Fotbal în schimbul sumei de 300 000 euro.
Mi se pare normal: câte 30 000 euro pentru fiecare gol încasat de tricolori. Nașule, zi merci!
Gigi Becali (ne scuzați pentru informație) tocmai s-a prezentat la Poliția Ilfov pentru a i se înmâna programul de „vizite”. Printre altele, acesta a declarat că nu îi este comod să se prezinte de două ori pe săptămână la secție. În acest sens, îi sugerăm să rămână acolo, astfel încât să scape de povara deplasării până acasă și înapoi.
Gata, s-a terminat perioada de acalmie, a reînceput agitaţia din centrele comerciale. Unii îi spun febra cumpărăturilor ca şi cum, brusc, au rămas fără nicio sursă de hrană iar acum sunt în criză de timp sau orice altceva pentru a-şi umple frigiderele. Magazinele sunt înţesate de figuri disperate în a prinde un cărucior gol, un loc de parcare, o ofertă senzaţională, o cumpărătură de ultim moment şi inutilă. După un post îndelung şi la modă, se pare, a venit momentul să reintroducem în circuitul natural mieii, ouăle, cozonacii, raţele, verzele, salatele, vinurile, peturile, pungile, majoritatea sub formă de căcat excesiv. Şi nu vă îngrijoraţi, mâncaţi cât puteţi, bubuiţi-vă pielea, înroşiţi-vă ficatul, există remedii! La TV, perioada este propice pentru reclame la medicamente digestive, mesajele acestora fiind în ton cu pofta grobiană de mâncare a poporului. Studiourile tv se vor muta în secţiile de urgenţă ale spitalelor, organizând concursuri de vomitat, indigestie şi alte bombe culinare. La plăcinte, înainte!
“Lăcusta este una dintre cele mai lacome insecte, devorând zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea sa. Lăcusta vânează în timpul nopţii greierii care dorm. Printre lăcuste există unele specii care se autodevoră. Insensibile la durere, ele încep prin a-şi mânca picioarele din faţă, apoi partea posterioară a corpului. Acest lucru nu-l fac din lipsă de hrană.
Lăcustele călătoare, duse de vânturile dominante, pot zbura fără întrerupere 2000 km, cu o viteză de 40 km/h, ceea ce le oferă o suprafaţă de devastare considerabilă. Nicio altă insectă nu este atât de rezistentă.”
Aseară, pe Realitatea TV, am urmărit o ştire de excepţie, cu ghilimelele de rigoare. Un nene din Arad, supărat pe faptul că a primit un bonus de 30 mc de apă la întreţinere, s-a hotărât să plătească suma aferentă facturii în mărunţiş de 10 şi 50 de bani. Câteva întrebări mi-au ţâşnit brusc din creierul pregătit de culcare. De ce crede omul că plătind astfel va trage o palmă peste obrazul sistemului? În fond, el a plătit suma de pe factura încărcată abuziv, nu? Apoi, cum a ajuns televiziunea acolo, făcând caz naţional din necazul omului? Au intrat evenimentele importante în vacanţă şi trebuia umplută grila cu ceva? O fi singurul caz de acest gen din România şi au vrut reporterii exclusivitate? O fi vreun departament special care urmăreşte abuzurile făcute de administratori (sau cine le-o face) şi le prezintă instant? Punctele de rating au început să fie invers proporţionale cu banalitatea subiectelor?
Nu contest faptul că omul, poate, chair trăieşte o dramă a lui. Este aberant, însă, ca formatorii de opinie să facă din ţânţar armăsar în loc să-şi construiască o imagine de seriozitate. Până la urmă, ce semeni, aia culegi…
Aseară am fost martorul unui fenomen ciudat. Eram între Piaţa Unirii şi Casa Poporului şi m-am întâlnit cu viitorul. Sub diferite forme şi culori, acesta trecea valuri, valuri peste mine, făcându-mă să mă întreb ce nuanţă va avea orizontul. Regăseam în mijlocul său, adunate haotic, generaţii de medici, oameni de ştiinţă, profesori de literatură, chimişti…Cred că am văzut şi doi astronauţi, cel puţin aşa a remarcat un prieten care mă însoţea. Nu mai contau cerceii diamant, şuviţele blonde, culoarea pielii, muzica din telefoane, cojile de seminţe ce zburau din gură, paietele, mămicile de 14 ani, înjurăturile şi dezacordurile, nu mai conta nimic. Important este că viitorul există şi este sau va fi calificat. Suntem asiguraţi.
Vântul bătea puternic, aducându-mi la urechi ritmuri lăutăreşti. Floriile au fost sărbătorite cu viitorul alături. În Piaţa Constituţiei, muzica celor discriminaţi adunase generaţiile amintite mai sus. Tăcuţi, ne-am îndreptat spre cârciumă. Viitorul ne-a mai dat o palmă iar nouă, oricum, nu ne pasă.
Se lasă frig, apare un nor,
Mă tot intreb: cum să omor
Lumina ce mă înconjoară,
Într-o secundă, să nu doară ?
Nu plouă dar e ceață acum,
Mă tot întreb: cum să fac scrum
Pădurea, iarba, chiar și luna ?
(”într-o clipită!”, șopti lumea).
Se lasă frig, apare-o stea,
Mă tot întreb: de ce-s pe ea
Înconjurat de flori și sânge ?
Mă uit în jos: doar mama plânge.
De cele mai multe ori nu reuşim să observăm că suntem norocoşi. Indiferent de valorile care ne călăuzesc paşii în tumultul cotidian, lăsăm tot timpul în umbră lucrurile care ne fac să zâmbim. De vină sunt, poate, demonii care ne macină sufletul sau, poate, invidia şi nepăsarea celor din jur. De cele mai multe ori, din păcate, este necesară o palmă puternică pentru a pune în valoare culorile care au fost alături de noi mai tot drumul. Uneori, însă, durerea altora ne scoate la liman. Şi pentru unii din noi, lumina atunci străluceşte mai puternic, învăţându-ne să distingem noaptea de zi.
Am avut ocazia zilele trecute să cunosc o familie amărâtă, ocolită de norocul pe care mulţi dintre noi îl avem. I-am întâlnit în oraşul Victoria, din judeţul Braşov, la o ceremonie religioasă. Erau trei copilaşi, nepăsători în aparenţă faţă de soarta nu tocmai prietenoasă dar cu licărul speranţei în privire. Cel mai mare este clasa a patra. Locuiesc doar cu mama lor, în cătunul Sumerna, aflat la aproape 5-6 kilometri de oraş. Din când în când, sunt prezenţi la slujbele oficiate de unul din preoţii din oraş, care îi mai îndrumă aşa cum poate dumnealui sau enoriaşii din parohie. Sunt săraci și trăiesc în mare parte din mila celorlați. Băiatul este convins că-și va putea lua revanșa la un moment dat.
„Cum veniţi voi, măi copii, până la şcoală?”, fuse una din cele câteva întrebări puse cu jenă, parcă, privindu-le nevinovăţia din ochi. Mă gândeam, involuntar, că la serviciu ne-au îngheţat salariile.
„Păi, cum să venim, pe jos…Facem vreo oră.”, îmi întrerupse gândurile băiatul.
„Şi iarna?”
„Păi, ce, iarna nu se face şcoală?”. Am simţit că munţii din spatele meu mă trag de perciuni pentru impertineţă. Normal, şi iarna este şcoală…
„Păi, şi dimineaţa, veniţi pe întuneric, pe zăpadă?”, am spus un pic intimidat.
„Da, venim. Trebuie. E greu, e foarte greu…”, răspunse durerea din copil. Orice cuvânt mi s-a părut de prisos.
Maică-sa lucrează pe unde apucă. Copiii încearcă, aşa cum le permite copilăria lor, să descopere lucrurile frumoase din drum. Nu sunt multe iar acest fapt le face preţioase. Zâmbetul lor m-a făcut să plâng în tăcere. Dorinţa de alinare a lor îi îndeamnă să ofere speranţă. Lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse băiatul, aflată în biserică, au fost mângâiate de un simplu gând de copil aflat, la rândul său, de partea întunecată a lunii: „Nu mai plângeţi doamnă, o să treacă”…
„O să vă faceți voi mari”, m-am trezit eu la un moment dat.
„Da, ne facem dar mai sunt mulți ani până atunci…”, oftă copilul.
Între timp, m-am hotărât să-i ajut cum pot. Am început prin a le da rucsacul meu, ceva mâncare și niște bănuți. De Paște mă voi întoarce pentru le oferi haine și orice alt lucru care le va fi de folos. Pot fi și mesagerul vostru, dacă sprijiniți cauza.
Gata, a început! A fost remarcat chiar şi de locuitorii staţiei spaţiale, în pauza de bătaie pe toaletele separate politic. Este la orice pas, împreună cu sticlele de bere, vecini, bunici, căţel, televizor, DVD, boxele din maşină, scuipaţii, vomitaţii şi căcaţii de după. Reprezintă IQ-ul mediocru, durerea de pu#ă şi sufletul de România. Ne intră pe nas, pe gură şi ne iese peste tot. Ne odihneşte neuronii. O să ne ţină până la prima liniuţă sub 0 grade Celsius. Poftiţi la sezonul de grătare, muritorilor!
Ai carte, ai parte. Diferenţa este că, mergând ieri de la Piaţa Unirii spre Piaţa Alba Iulia şi nimerind între Tribunalul Bucureşti şi Biblioteca Centrală, toată lumea se întreba ce se întâmplă cu Gigi Becali. Niciun pui de dac nu a remarcat faptul că Biblioteca a început, în sfârşit, să fie refăcută. O fi de la fum, probabil.
Primăvară, muguri, zăpadă rătăcită, fotografii la munte, suflet lipsă şi peste tot se îmbracă soarele.
Am făcut o înţelegere cu brânduşele: pentru fiecare şedinţă de fotografiat, plantez un ghiocel lângă ele.
„Îmi doresc să găsesc pe drum cuiburi cu berze aşezate la soare şi cai albi.”. Cine a spus asta?
…Nu găsesc sufletul lipsă. L-am căutat printre rânduri, printre poze şi printre munţi. Nu vrea să apară odată cu primăvara. L-am zărit la un moment dat, însă era doar în trecere. Stătea cu spatele la mine, oricum.
Dacă brânduşele au fost de acord să negociem, voi face la fel cu vântul ce adie peste mirişte. O să-i propun să mă ducă repede peste nori, să ajung sufletul. În schimb îi voi da partea mea de grădină, acolo unde am ascuns arcul făcut de bunicul. Să se joace acolo, dacă o vrea. Eu vreau doar să găsesc sufletul.
O rază mi-a spus ieri că mă poate ajuta să intru în audienţă la soare. Îl cunoaşte bine, spunea. M-am tot gândit ce să-i dau dar nu mai am decât nişte foi albe, pregătite pentru seară. Nu ştiu, o să reflectez.
Cineva din pădure mi-a zis că a văzut sufletul. Era tot în trecere. La fel ca primăvara, brânduşele, vântul, berzele, soarele, gândurile. Nu mai negociez nimic. O să aştept seara. Am nişte foi albe şi o să mă învelesc cu ele. Sufletul poate să aştepte. O să ne întâlnim, oricum.
Peste tot se îmbracă soarele. Uşor, uşor o să fie cald.
I-auzi ştire în fiţuica de metrou (eee, n-am citit eu, mi-a spus un prieten): Megan Fox, celebra actriţă (!), şi-a tras o adevărată grădină zoologică după despărţirea de iubitul ei. Mă rog, aşa consideră jurnaliştii de la tabloid, şi anume că cinci câini, două pisici, două păsări şi o veveriţă înseamnă o grădină zoologică. Oare părinţii nu i-or fi dus niciodată să viziteze una?… Revenind, odată cu plecarea porcului nenorocit din viaţa divei (!!), aceasta a achiziţionat o casă cu grădină, devenită un adevărat imperiu pentru necuvântătoarele preferate ale duduii. Deci, porcul mâncător de veveriţă a fost înlocuit cu un porcuşor vietnamez, mâncător de orez, o veveriţă, alta decât cea a porcului şi restul de orătănii amintite mai sus. Dânsa chiar a declarat că zestrea animală îi va creşte pentru că se îndrăgosteşte pe loc de orice animăluţ care-i iese în cale şi nu se poate abţine să nu-l ia acasă. Hm…Un fel de Michael Jackson în varianta zoofilă, aş zice cu nesimţire.
Întâmplător sau nu, o prietenă a domnişoarei a declarat că acesteia i-au plăcut tot timpul animalele iar cu ani în urmă chiar adora să se joace cu şerpii. Cititorii s-au întrebat imediat dacă o fi vorba despre renumiţii şerpi cu un ochi…Cel mai bine ar fi să-l întrebăm pe porcul rămas cu râtul în soare şi cu papucii în copite, acesta putând cu siguranţă să ne dea detalii despre veveriţa din grădină, alunele ei preferate, animăluţele aduse în casă şi, mai ales, dacă şerpii din trecut erau de jucărie sau năpârleau natural. Revenim, după ce aflăm şi câteva detalii despre cele două păsări care se joacă acum cu veveriţa, în grădină. Foto nu, că nu ne stă în fire.