Ştire de senzaţie mediocră: două maimuţe s-au căsătorit într-o ceremonie tradiţională, în India. Stăpânii celor două primate au organizat evenimentul cu mare fast, chemând toţi sătenii la dănţuială, au făcut chiar şi invitaţii pentru nuntă, ne spune sursa media. Şi mai adaugă dumnealor că nu ar fi băgat în toptanul de ştiri şi aceste rânduri, dacă ceremonia nu era realizată pentru maimuţici. Cu alte cuvinte, uau, ce chestie, domnule, uite ce se întâmplă pe la alţii! Îmi permit să nu mă mir.
Ştirea „beton” de mai sus este un fapt banal pe meleagurile mioritice, populate majoritar de oiţe, de unde şi descrierea. Numai eu am întâlnit în drumul spre cutia de chibrituri tip bloc, unde locuiesc, câteva „ceremonii” de unire a destinelor unor maimuţe. Întocmai ca suratele din India, erau îmbrăcate în haine colorate şi ghirlande de flori, costumaţie tradiţională de altfel. Şi a lor, şi a stăpânilor. Alaiul se plimba prin tot cartierul, îndeosebi între scara de bloc şi pavilioanele din faţa scării iar muzica era auzită de toată jungla urbană din vecinătate. Există şi invitaţii scrise, şi petrecere în toată regula. Singura diferenţă este la numele mirilor, pe care cu siguranţă nu-i cheamă Chambati şi Ramu, ca pe cei doi din India, însă dat fiind obiceiul primatelor româneşti, sunt şanse ca la un moment dat să existe în arborele genealogic şi aceste nume.
Religia hindu spune că oamenii care îşi manifestă dragostea faţă de animale vor fi răsplătiţi cu aceeaşi monedă de zeităţi. Pe această cale, facem un apel către forurile religioase din România să înceapă o campanie de anulare a legislaţiei care interzice nunta dintre blocuri. Sperăm, astfel, că bărbosul suprem va fi mai atent cu noi, nu?
Războiul stelelor verzi, varianta scurtă
Senzaţional de spaţial! Sătenii din comuna Band, Mureş, susţin cu tăria unui fuselaj de avion că au văzut pe cerul din spatele casei un obiect luminos, arătând ca un glob, şi care îşi schimba culoarea cu graba unei rachete sol-sol. Ce mai, lumea este convinsă că apariţia a fost un OZN, rătăcit, probabil, prin localitatea lor, în drumul spre discoteca prietenilor klingonieni. Arătania îşi modifica nuanţa din roşu în verde şi apoi în portocaliu, mai ceva ca sătenii adunaţi la biblioteca sătească, pentru lectură în grup, citind în cărţile aduse de acasă, fără coperţi la schimb. Unul din martori, respectiv domnul Teodor Bumbac, spune că a filmat evenimentul cu telefonul mobil, uitându-se din instinct pe partea dreaptă spre cer, probabil urmărind sosirea berzelor pe coşul casei sale, venite şi acestea de pe tărâmuri extraterestre. Şi cu siguranţă nu degustase producţia de vin din toamna trecută, confundând globul jucăuş cu o familie de licurici ieşită la căţeleală.
Demonstrând că localnicii sunt oarecum înfrăţiţi cu vizitatorii neaşteptaţi, mai ales prin faptul că mintea le umblă printre stele, primarul comunei, artistul Mircea Rusu, a zărit o oportunitate de dezvoltare turistică a localităţii pe care o conduce, în urma acestui eveniment. Dumnealui a propus să fie sărbătorită o dată pe an ziua OZN-urilor, petrecută ca la români, cu mici şi bere. Ar fi bine ca la sărbătoare să fie prezente şi câteva patrule ale poliţiei rutiere spaţiale, în caz că marţienii s-ar urca la cârma navelor după ce vor fi consumat cu poftă câteva halbe cu bere. De asemenea, ar trebui prevenite scandalurile pe care le-ar putea declanşa extratereştrii din satele vecine, veniţi la petrecerea oferită de primar pentru a oferi o partidă de sex orbital mândrelor din Band. Cu siguranţă că aceste scene ar transforma comuna într-un important centru turistic, aşa cum îşi doreşte Mircea Rusu. Mai ales că fumul de la grătarele cu mici ar putea fi văzut până în galaxiile cele mai îndepărtate.
Chiar dacă scena a fost reală sau nu, sătenii cred într-o lume ce îşi duce nevoile şi neamul dincolo de soarele comunei lor. Drept urmare, vor continua să urmărească cu atenţie cerul, sperând că vor depista alţi vizitatori veniţi din galaxii îndepărtate. Mulţi dintre ei speră, de fapt, că din cer le va pica o pensie mai mare sau măcar o sticlă de pileală gratis, atunci când îi trece cârciumăreasa pe caiet.
Dan Voiculescu este şi el în criză. Criză de electorat.
Zilele trecute, după ce s-a întins pe canapea somnoros şi ascuţindu-şi ghearele de laterala fotoliului de senator, Dan Voiculescu a căcat o idee în drumul spre lădiţa cu nisip, unde urma să cace altceva. O idee menită, în urma unui vis din noaptea anterioară, probabil, să-l scoată din criza de imagine şi priză la public. Şi cum „priză” este de genul feminin, numai bine de aruncat pe piaţa electorală vrăjeli feministe. Deci, dumnealui a lucrat (sanchi) la un proiect de lege în care se stabileşte numărul de ore lucrate pe zi la numai 6 (şase) pentru purtătoarele, în majoritate, de estrogen, respectiv 30 de ore pe săptămână. Şi apoi trase un pârţ, îndreptându-se către castronul cu Whiskas boabe.
Pe cât de mult rahat a aruncat în lădiţa cu nisip, pe atât de mult gura nu-i miroase senatorului conservator. Lăsând la o parte lupta pentru egalitate între sexe a pe care au dus-o ani la rândul femelele din specia om, ideea este una incoerentă gândindu-ne la felul cum privesc acest lucru plătitorii de salarii. Păi, inevitabil, remuneraţia primită de doamne şi domnişoare va fi una mai mică, în comparaţie cu cea încasată de masculul speciei, lucru ce ar duce la dezechilibre în cadrul celulei de bază a societăţii. Pe lângă acest aspect, echipele de resurse umane vor evita (să angajeze) pe cât posibil posesoarele de sutien, ceea ce ar fi o descriminare, la bază. Dar dând şi aceste imagini pe fast-forward, ajungem la scena în care lipsesc gospodinele şi bravele crescătoare de puradei. Pauză de publicitate.
Revenind la filmul prost produs de motan, am aruncat o privire în societatea în care îmi desfăşor activitatea, căutând modelul de mamă care prestează singură-singurică al doilea serviciu după programul de la intreprindere. În mediul urban, acest specimen este pe cale de dispariţie, oricum, şi nu din cauză că timpul muncit la angajator le distruge ultima resursă de putere. Nu. Aşa cum spuneam, societatea modernă oferă multe alte explicaţii şi nu are rost să le expunem aici. Cert este că vânzarea de cratiţe şi oale este din ce în ce mai des susţinută de masculul alpha, uşor transformat într-o versiune beta a bărbatului obişnuit cu spălatul, călcatul şi gătitul. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, dacă ne gândim că deocamdată nu are instalată şi aplicaţia de alăptat.
Reîntorcându-ne la natură, observăm în zona rurală un alt tip de sex feminin (este un mod de-a spune, doar), cel obişnuit cu munca la liber alături de sexul masculin, în general obişnuit cu alte tipuri de sex, mai ales animal. Lăsând gluma la o parte, în această zonă nevoia de bani este cu atât mai acută iar dorinţa de a munci este cu atât mai mare. Iar copilaşii au crescut în acest mod de secole. Aici statul ar trebui să intervină pe alte căi, respectiv infrastuctura şcolară, mijloace de transport, profesori competenţi, programe de educaţie a timpului liber, lăsând părinţii să-şi vadă timp de opt ore de treaba lor ca buni plătitori de taxe ce sunt.
Una peste alta, iniţiativa lui Dan Voiculescu mi se pare una foarte proastă şi care nu are nicio legătură cu societatea actuală. Nu neg faptul că îngrijirea unui copil este anevoioasă dar sunt convins şi de faptul că o mamă ar prefera să muncească cele două ore tocmai pentru a oferi şi baza materială. Iar responsabilităţile în cadrul unei familii se împart, dacă privim către pătura tânără a populaţiei, cea care ar trebui încurajată să procreeze. Iar domnii puşi geană pe fondurile băneşti de orice fel, respectiv guvernanţii şi parlamentarii, ar trebui să urmărească mai atent piedicile puse de angajatori în calea fecundării ovului de către spermatozoid. Evident, mai multe detalii în episodul următor.
Coreea de Nord provoacă Italia
The Guardian ne spune că liderul Coreei de Nord a autorizat deschiderea primei pizzerii din ţara aflată la nord de Coreea de Sud ( 
). Un eveniment de-a dreptul senzaţional pentru orezarii cei mai săraci de pe planetă. La cât de miniscul le-a devenit stomacul, după zeci de ani de înfometare, sunt şanse ca primele zece pizza să ajungă la tot poporul. O cană de apă, servită mai apoi, ar pune capac unui festin de-a dreptul internaţional, pentru bieţii locuitori ai Coreei de Nord.
Deci, iată că primul pas a fost făcut. Va urma, probabil, deschiderea primului pub englezesc şi, implicit, se vor isca primele bătăi între fanii locali Liverpool şi Manchester Utd., va apărea prima şaormărie, având clienţi fideli angajaţii ambasadei române de la Phenian, se va deschide primul MC Donald’s, punând bazele marii îngrăşări nord-coreene şi, din nou probabil, va fi inaugurat primul restaurant chinezesc, căci este imposibil să nu existe picior de chinez pe meleagurile coreene (dacă ar fi muţi, aţi şti cum să-i diferenţiaţi?).
Mă întreb pe când se va avea în vedere deschiderea primului club Bamboo. Ori avea şi nord-coreenii câţiva băieţi care să dea pe o şampanie jumătate din PIB.
Unde dai și unde crapă
Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.
Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.
Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.
Singur
Mă zbat prin negura pustie,
Văd îngeri, stele, ploi o mie,
Implor secundele să treacă
Prin haosul din fruntea-mi seacă.
Mă cert cu lacrima amară
Căzută încet din nopți de ceară
Și urc pustiu pe munți de ceață
Să beau venin și flori de gheață.
Iar suflul vântului mi-aduce
Un diabolic iz de cruce
Și strig la umbrele din mine
Să mă ajute, să m-aline…
Doar luna râde trist și rece,
Rugându-mi visele să plece
În haosul din fruntea-mi seacă…
Implor secundele să treacă.
Sport à la Ţopescu
După ce se văzu senator cu acte în regulă, după ce aşteptă să treacă sărbătorile de iarnă, iarna în sine, să vină primăvara, în fine, după ce s-a dumirit un pic, domnul comentator Cristian Ţopescu s-a hotărât să se apuce de treabă, fiind dator celor din colegiul unde a fost votat. Drept urmare, proaspătul senator a decis că electoratul merită să aibă un Parlament mai sănătos, mai slab, mai vioi şi, în consecinţă, a sugerat colegilor săi că ar fi bine să facă o ţâră de efort pentru a scăpa de kilogramele în plus. Speriaţi că ar putea fi vorba despre kilogramele de aur din declaraţiile de avere, aleşii poporului au încercat să fenteze sfaturile domnului Ţopescu, forţându-l pe acesta să-şi pună inventivitatea la muncă. Pentru a-i obliga, într-un fel, să facă măcar un pic de sport (are şi omul un fix cu sportul, îl înţelegem), Cristinel a solicitat administratorilor Palatului Parlamentului ca lifturile instituţiei să intre în revizie o zi pe săptămână iar astfel senatorii şi deputaţii vor folosi scările şi, deci, vor face mişcare fizică mai multă. Cum să zic, ştiau oamenii de ce l-au votat pe Ţopescu….
Plecând de la rândurile de mai sus, aş sugera câteva metode mai eficiente pentru a pune parlamentarii la efort: greva şoferilor de la Parlament şi acordarea de abonamente gratuite pe R.A.T.B. şi metrou pentru deplasare, dotarea scaunelor din sălile de şedinţe cu perne cu pioneze, utilarea cantinei din Palatul Parlamentului cu linguri găurite şi furculiţe fără dinţi, popularea clădirii parlamentare cu câini vagabonzi (are balta peşte) sau ungerea pardoselilor cu ulei.
Mă gândesc la faptul că ideea domnului Ţopescu ar putea să încurce un pic socotelile planului său pentru că revizia ar putea dura mai mult de o zi, doar se ştie modul de lucru neaoş. Şi dacă o mai fi cazul de licitaţie pentru desemnarea firmei câştigătoare a reviziei, caiet de sarcini, contestaţii, aprobare proiect, atunci cu siguranţă s-a chinuit omul degeaba şi cere spor de stres.
A şti sau a nu şti
Sistemul de valori personal, şi nu social, ne ghidează cursul existenţei. De multe ori comparaţia se face între important şi neimportant. Cum se face alegerea şi, mai ales, cum definim termenii? Şi oare nu pierdem, de fapt, lucruri frumoase tot comparând la nesfârşit?
Tendinţa fiecăruia este de a acumula şi de a ieşi deasupra turmei iar pentru acest lucru acţiunile sunt în consecinţă, călcatul în picioare fiind un efect secundar des întâlnit. Disperarea multora de a-şi construi statutul social individual, menit să anuleze anonimatul închipuit, este un drum pavat cu multe regrete. Dar regretele se văd doar la capăt de drum. Se văd doar atunci când nu mai este nimic de făcut. Totdeauna funcţionează o singură regulă, fără excepţie: lucrurile, faptele, persoanele frumoase sunt descoperite doar după ce dispar. Iar lipsa frumuseţii provoacă durere.
Fiecare dintre noi este orb. Vedem vise şi ignorăm luminile din jurul nostru. Lucrurile mărunte sunt picături de fericire, aşa cum de multe ori pot fi picături de venin. Iar veninul îl gustăm tot timpul, ridicându-l la rang de licoare. Lumina, din păcate, rămâne stinsă în mintea noastră.
Ce este important şi ce nu? Oricare poate decide acest lucru, în sinea sa. Provocarea este că nu vom ştii niciodată dacă finalul ne va aştepta cu flori sau cu un munte de păreri de rău.
Kitch tradiţional românesc
România este o ţară importatoare prin excelenţă, aşa cum ne arată statisticile economice şi nu numai. Începând cu invazia de produse europene, chinezeşti şi până la Sf. Valentin, Halloween, importăm cam tot ce se poate. Şi consumăm în aceeaşi măsură, evident. Iar când vine vorba de kitch, suntem cei mai tari. Cu siguranţă românul nu-i născut poet.
Având drum zilele acestea spre Braşov am aruncat un ochi pe la popularele magazine de artizanat românesc, aflate pe DN1 în zona localităţilor Sinaia şi Azuga. Cumpărătorul dornic de a achiziţiona articole pur neaoşe are ce alege dar nu într-o mare măsură (bine, acum depinde ce-şi doreşte fiecare). Se găseşte, în schimb, o largă categorie de produse care numai artizanat românesc nu sunt dar care merg la românaşul care invadează Valea Prahovei pentru plimbare cu ATV-ul, făcut muci la discotecă în Sinaia sau mers pe pârtie cu jeep-ul. Astfel, am remarcat pe rafturi (la preţuri de colecţie, evident) “tradiţionalele” bâte de baseball româneşti, celebrele iatagane vizionate la ştirile de la ora cinci (tot specific româneşti), arhicunoscutul Dracula, sub forma unor căni, măşti, ceasuri dar cu etichete Made in China (lucrate, probabil, de comunitatea românească din China). Am mai remarcat tocătoarele din lemn de bambus (arbore întâlnit îndeosebi în munţii Carpaţi), maimuţele de pluş (animal simbol în mitologia populară din România), statuete Feng-Shui (aceeaşi mitologie neaoşă), mese de poker, pălării de cow-boy şi multe alte acareturi izvorâte din minunata lume a poporului român.
Uneori stau şi mă întreb dacă poporul român se trage din daci şi romani sau au existat nişte băieţi cu spirit întreprinzător în urmă cu ceva sute de ani care au importat forţă de muncă. Le-aş spune că degeaba au vrut să facă un avion căci a ieşit tractor.
La mulţi ani anulaţi
Cu ocazia aniversării celor nu-ştiu-câţi-ani de viaţă, îi oferim domnului Ion Iliescu, cu întârziere ce-i drept, o frumoasă pictură pe zid, păstrată deocamdată în condiţii de maximă siguranţă în interiorul unui restaurant din oraşul Victoria, judeţul Braşov. După cum se poate observa, nea Nelu poate să stea liniştit deoarece toate urmele trecutului nu-l mai pot urmări, fiind anulate.
La următoarea sa aniversare, vom comanda o frescă cu anularea altor chestiuni, şi anume: pierderea de vieţi din decembrie 1989, mineriadele, tâmpirea unui popor şi perpetuarea unei clase politice de 50 de bani. Cred că interesant ar fi, totuşi, anularea domniei sale. Metaforic vorbind, evident.