Poporul român este fascinant. Este un popor leneş, ospitalier, şmecher. Urmaşii dacilor şi ai romanilor. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Corupţie. Mult forme de relief şi degeaba. Gânduri şi vorbe de duh. Întâmplări.
„Io nu înţeleg, frate, de ce a scumpit ăştia tarifele…Că a căzut cursele. Ai dreacu, nişte hoţi. Drumuri nu sunt, alea nu sunt, doar hoţi. Da’ aşa suntem noi…Aşa-s românii…Bre, l-am luat pe unul străin zilele trecute şi l-am mai învârtit pe aici, am făcut rondul cu el, mă înţelegi..? Să mai urce cursa un pic, mă înţelegi?..Ia uite ce drum! Pfiuu, ai dreacu, numai hoţi, m-am săturat de ei, domnu’…”.
Râde ciob de oală spartă.
„Plătesc ca boul nişte taxe, da? Măi, le plătesc, da? De ce mai dau şi plicul la doctor? De ce? Aşa-i în România..Popor de hoţi…Deci, eu plătesc taxele alea, da? Păi să nu dai cu ei de pământ? Dă-te, bă, în pula mea, nu vezi că e locul meu de parcare? Futu-vă-n gură, parchez aici de când m-am mutat, veniţi voi repede… Ce dacă plăteşti la primărie? Marş, boule!”.
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
„Ce ţărani, bre…Se bagă ei ca boii, nu pot să aştepte. Băi, cum sunt românii ăştia..Adică, eu stau ca dobitocul în coloană şi vin ăştia pe linia de tramvai şi ne dau muie. Popor de căcat. Hai pisi, mişcă, nu vezi că e galben?? Futu-i gura mă-sii de proastă, s-a oprit ea ca vaca, în loc să treacă! Băăă, n-am văzut…”
Răul vine iute, binele încet.
„Ce mor io pe ăştia care dau şpagă. Nu mai daţi, că de aia s-au învăţat toţi..Popor de şpăgari…Ia să nu le mai dea nimeni, să vezi ce fel o să fie. Fiecare vrea să-şi salveze curu’ în loc să recunoască greşeala. Nişte cârnaţi…Să-mi bag scula, ce dracu’ mă opreşte ăsta…? …Şefu, cum rezolvăm şi noi ?”.
Rău cu rău dar mai rău fără rău.
Nu vrem. Nu ne interesează. Fiecare ştie mai bine decât ceilalţi ce este de făcut. Proverbe cu sâmbure de adevăr şi milioane de ghiduri personale pentru supravieţuire. Degetul arătător este mereu îndreptat în direcţia greşită. Aşa vrea poporul. Popor fascinant, şmecher. Român. Soluţii ?
Viitorul miroase bine
Ce idioţi or sta să analizeze firea umană după nişte numere ? De exemplu, tot primesc texte de genul celor care-mi spun ce fel de persoană sunt după numărul zilei de naştere. Sau ce fel de floare zace în mine, după suma cifrelor ce alcătuiesc anul când am păşit pe lume. „Dacă numele tău are X litere, atunci faci parte din categoria cutare…”. De unde scula mea ştiu ei asta? „Dacă luna în care te-ai născut este Y, eşti cutare tip de om” şi tot felul de căcaturi de genul acesta. Bre, n-aveţi treabă ? E nevoie de soldaţi în Afganistan, poate acolo nu vă plictisiţi !
Şi dacă dau peste unul din ăsta, o să-i propun un târg. O să-i las numărul meu de telefon dacă poate să mă analizeze după căcatul pe care l-am storcit din mine în dimineaţa cu pricina. Să mă sune în fiecare zi, să-i povestesc despre culoarea şi consistenţa fecalelor, poate o descoperi când pot să joc la loto şi să câştig. Iar dacă nu poate scormoni viitorul în căcat, atunci o să încep să dau meduze din fundul gâtului. Mă gândesc că o fi omul ecologist şi preferă verdele.
Insula şerpilor de jucărie
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a acordat României dreptul de suveranitate asupra a 9700 kilmetri pătraţi din cei 12 200 solicitaţi de autorităţile române, în diferentul cu Ucraina asupra Insulei Şerpilor. Toată presa de la noi anunţă că am câştigat şi că Occidentul a ţinut cu noi. Iar marele avantaj pentru statul român este, de fapt, cantitatea imensă de gaze naturale aflată în subteran.
Eu cred că nu am câştigat nimic. Insula Şerpilor a rămas tot la ei iar gazele cu siguranţă nu le vom extrage noi. Le vom plăti, în schimb, dublu !
Moment de criză
Filip a început ziua, săptămâna, luna cu faţa la cearceaf. O poate confirma ceasul său, ajuns acum doar un morman de plastic şi arculeţe, rămas în gaura peretelui de rigips spre care a fost îndrumat să zboare. „Să-mi bag scula în ea de muncă…Gata, azi le pun o bombă şi mâine mă trezesc când vreau eu !”. Izbi cu piciorul uşa de la baie, se pişă în chiuvetă în timp ce-şi curăţa cartofii prăjiţi de aseară dintre dinţi şi mai apoi scoase pieptenele căzut în wc de săptămâna trecută. „Uite, că nu s-a topit…E bun plasticul, nu-l arunc.”. Îl trecu un pic pe sub jetul de la robinet iar pe urmă îşi făcu cărare pe mijloc, fiind gata de muncă.
Ajuns în parcare, găsi ştergătoarele de la Trabant ridicate. „Mii de scule…”. Scoase ciomagul primit de la bunică-su în copilărie, ca să dea după câini când mergea cu oile, şi se îndreptă spre cea mai apropiată maşină de a lui, plin de spume. Îi sparse parbrizul. Deodată se apucă să fută ciomege celorlalte maşini din parcare. Ştergându-şi transpiraţia de pe faţă, scoase pieptenul curăţat la baie mai devreme şi îşi aranjă freza. Porni spre muncă, nu înainte de a verifica buteliile cu gaz sarin şi cu napalm din portbagaj. În torpedou, grenadele erau neatinse.
Filip conduce prudent. În ciuda dificultăţilor întâmpinate în trafic, conduce prudent şi încearcă să ignore bastarzii care-i taie calea sau care fac haz de comoara lui de maşină. Se chinuie să o spele aproape în fiecare zi pentru că îi place verdele caroseriei cum străluceşte în lumina farurilor. Astăzi plouă. Filip este trist când plouă şi nu îşi poate stăpâni nervii, atunci când aceştia ies la suprafaţă. Astăzi, în traficul infernal, Filip este roşu până în vârful urechilor şi spumegă. Un claxon, un semafor, al doilea claxon, al doilea semafor….al douăzecilea claxon, al douăzecilea semafor. Gata !…Prima grenadă explodă la zece metri în spate. Cuiul acesteia alunecă dintre degetele lui Filip cinci secunde mai târziu. Nu se mai auzea niciun claxon iar ploaia curăţa zgomotos drumul înghiţit de Trabant. „Hm…Maşini de căcat…”.
Filip urăşte birourile mari, pline de cretini care urlă când au ei chef, care vorbesc doar în limbaj de specialitate şi care se dau cu parfum cât încape. De multe ori îşi închipuie că se urcă pe masa lui şi trage cu o mitralieră de jur împrejur, spărgând geamuri şi ţeste. Se uită scârbit la adunătura de costume fandosite sorbind arogant din ţigară şi cafea. Da, este hotărât. Astăzi îşi va oferi un moment de linişte. Aşa gândi Filip când opri motorul maşinii în faţa clădirii de sticlă. Trase după el una din buteliile din portbagaj şi strecură grenada rămasă în buzunar. Cu un zâmbet mişelesc se strecură în liftul ce-l ducea la etajul lui, printre feţe tencuite şi mirosuri de vagin amestecate cu parfum de levănţică. Tremura. Calcula. Un strop de sudoare îi alunecă peste nas exact când uşile se deschiseră la destinaţie.
Şeful lui Filip era un dobitoc ajuns acolo pentru că a lins nişte cururi. Şi le-a lins atât de bine încât căpătase un defect de vorbire. Îi puţea gura şi înjura mai tot timpul. Filip era un alt retard, pe lângă ceilalţi, născut să aducă bani companiei. Şi trebuiau să fie cu toţii mulţumiţi că aveau onoarea de a munci aici, chiar şi gratis. Zile libere le trebuiau doar celor handicapaţi. Unui om normal nu-i trebuie. Săptămâna trecută, de exemplu, Filip a cerut învoire pentru că murise bunică-su. „Morţii cu morţii, viii cu viii. Alege !”, veni răspunsul răspicat. Mergând şters pe culoar, Filip se îndrepta către biroul şefului ţinând strâns grenada în palmă. Butelia cărată din maşină o lăsase să curgă în colţul biroului. Explozia se auzi din stradă. Lumea se uita curioasă către cer, încercând să găsească locul bubuiturii. Dar acum era linişte. Şi mult gaz sarin peste capetele celor din birouri.
Ploaia se înteţise. Trabantul gonea turbat prin oraş, mânat de gândurile tulburate ale şoferului. Mai avea un singur lucru de făcut azi…
…Filip se odihneşte pe marginea scaunului, cu ochii înroşiţi de la fumul de ţigară. Muzica de pe fundal este deranjată de mişcarile sacadate ale femeii de servici care ştergea cu mopul pardoseala barului. Pe masă, un pahar pe jumătate gol, reflecta murdar figura nebărbierită a individului, rămasă aţintită spre picăturile de ploaie ce se scurgeau pe geam. La ştiri, oraşul este în alertă. Filip mai cere de băut. Refuzul barmanului îi căzu ca un topor în moalele capului. Oraşul este în alertă.
În urma sa se dezlănţui potopul. Eliberând napalmul din cuşcă, Filip îşi găsise liniştea nocturnă. Mâine va fi o altă zi.
Sursa, reţelele şi investiţia
Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.
Cine nu are biciclişti să admire pistele
Trecând în fiecare zi prin oraş, de fiecare dată mă amuză pistele pentru biciclişti cu grijă amenajate de edili. Adică, n-avem ce spune, suntem în rândul ţărilor meseriaşe din punctul acesta de vedere. Lăsând la o parte faptul că traseele sunt făcute de mântuială de cele mai multe ori, în sensul că se întrerup brusc sau nu oferă o continuitate logică între diverse puncte ale oraşului, trecând şi peste maşinile, chioşcurile sau alte căcaturi care sălăşluiesc de multe ori peste aceste piste, eu mă întreb unde pana mea sunt bicicliştii? Am înţeles, mulţi critică şi acum faptul că nu suntem şi noi în rând cu lumea bună vis-a-vis de multe aspecte, printre care şi infrastuctura pentru posesorii de bicicletă dar, cel puţin din punctul de vedere al acestei ultime chestiuni, eu cred că problema este alta. Problema sunt chiar bicicliştii. De ce? Pentru că sunt câţi să-i numeri pe degete.
Românul este leneş, comod şi fudul. Într-un oraş foarte aglomerat cum este Bucureştiul, nimeni nu vrea să renunţe la maşină. Deşi toată lumea se plânge de timpii morţi din trafic, sunt foarte puţini cei care ar renunţa la a folosi acest mijloc de transport. Bineînţeles, cei care nu beneficiază de transport public adecvat pentru punctele unde au treabă, n-au ce face, se suie în automobil. Dar restul de bastarzi, ce fac ? Cunosc oameni care au reşedinţa la 10 minute de mers pe jos până la muncă şi tot cu maşina vin la serviciu. Iarăşi, există personaje cu metroul la botul calului, tţţţ, tot maşina e baza. Asta-i comoditate ? Da, pentru o parte din ei. Şi nu-i vom vedea niciodată pe bicicletă. Dar pentru cealaltă parte din mizerabilii de mai sus nu este vorba de comoditate. Aceştia sunt fudulii. Păi, stai un pic..Să vină pitzi sau mitzi la clădirea de sticlă şi să nu-l vadă corporatiştii într-un automobil ? (dau şi eu un exemplu, na, cu corpo) Nu se cade. Atunci cum naiba să-l suie soarta pe bicicletă ? De restul, nu mai spun. Faceţi voi teste, să vă convingeţi.
În consecinţă, degeaba arată unii şi alţii cu degetul lipsa pistelor pentru biciclişti sau faptul că cele construite sunt făcute vraişte. Noi nu vrem să mergem pe bicicletă, clar ? Iar cei care, totuşi, folosesc acest mijloc de transport, să ia dom’le metroul sau autobuzul, ca să nu mai încurce bieţii pietoni.
Ce-am avut, unde-am ajuns?
Mișcările politice din 1989 m-au prins în clasa a cincea, anul școlar în care am cunoscut practica la câmp și anul în care am descoperit un pic de pasiune pentru istorie, fiind perioada în care devenise parte din materiile pentru care aveam de învățat acasă. Următorul an, 1990, a fost primul în care nu participam, în calitate de școlar, la manifestările prilejuite de nașterea marelui conducător al republicii, Nicolae Ceaușescu, motivul fiind acela că nu s-au mai ținut. O nou grup de politicieni abia ce preluaseră puterea, omorându-l pe fostul dictator. Cu Iliescu în frunte, a apărut CFSN. Viitorul suna deja altfel, în mintea mea de atunci, mai ales că la televizor puteam să stau mai mult de o oră, și nu doar seara. Deci, acum 19 ani, în ianuarie, se vedea orizontul.
Pe 26 ianuarie 1990, Ceaușescu era mort. Stadioanele erau goale. Poporul român privea către soare. Dumitru Mazilu demisionează din CFSN. Prietenii știu de ce.
În 1992, pe aceași dată de 26 ianuarie, parcursesem deja jumătate din clasa a șaptea, aveam o problemă cu acneea și prima mână pusă pe țâțele unei colege mi-a provocat un moment de auto-analiză sublimă, după câteva ore, în baia de acasă. Începusem de vreun an să-mi notez banalele evenimente într-un jurnal, redescoperit de curând cu o deosebită plăcere. Mai citeam și ziarele, comentând uneori cu cei de la școală întâmplările politice, sociale sau economice. Evident, fără nicio legătură cu realitatea și puternic reproduse după cele ale părinților. Prin ochii vârstei de atunci, situația era tulburată de probleme sociale provocate de gagici. Începeam să văd că viața pare mai grea decât este în povești.
Pe 26 ianuarie 1992, un dolar valora aproximativ 33 000 lei vechi. La cimitirul Ghencea se adunaseră câțiva rătăciți care regretau răposatul conducător. Românii trecuseră de mineriade iar soarele începuse să piardă din strălucire. Urmașul lui Ceaușescu își păstra nealterat zâmbetul.
Am intrat la liceu. În 26 ianuarie 1994 eram un adolescent care se chinuia să-și formeze opinii, încercând să scape de influențele unora sau altora. Debutase epoca iubirilor serioase și a chefurilor cu alcool și tutun. Părinții deveniseră mai greu de suportat iar gândurile se îndreptau către momentul părăsirii cuibului. Tot atunci, începusem constituirea primului grup de prieteni, descoperind pasiuni și gânduri comune. Atitudinile și viziunile se transformă ușor.
Pe 26 ianuarie 1994, România semnează documentul care îi permite participarea la Parteneriatul propus de NATO, la operațuni de menținere a păcii. Ceaușescu era în același loc, având câțiva recunoscători la căpătâi. România se transforma în continuare.
Pe final de liceu, în 1997, îmi doream cu siguranță o schimbare. Eram mai hotărât ca oricând să-mi iau viața în dinți, cât mai departe de locul unde evoluasem până atunci. Simțeam că pot să las în urmă tot ce fusese rău și să mă ghidez după propria opinie. Astfel, 26 ianuarie 1997 m-a prins la început de drum pentru facultate. O parte din teste debutaseră.
Pe 26 ianuarie 1997, România se afla la două luni după desemnarea unui nou președinte, cu o altă viziune față de ceea ce fusese până atunci. Viața românilor se pregătea pentru un nou ciclu, cu învățămintele de rigoare. La cimitirul Ghencea, aceiași oameni adunați la mormântul conducătorului din Epoca de Aur.
În 2003 activam deja în câmpul muncii. Luasem viața în piept de-a dreptul și aveam deja o puternică și argumentată opinie despre oameni, situații, sentimente. Eram conectat la monden, politic, votasem. Știam cum ar fi bine, știam ce ar fi rău pentru țară. Aveam prieteni dedicați. Evenimente penibile și cu frumusețe înșelătoare își făcuseră apariția printre clișeele traiului meu. Chiar în 26 ianuarie 2003 aflasem că voi fi promovat. Mă gândeam deja la achizițiile pe care să le fac în momentul în care voi beneficia de salariul mărit.
Pe 26 ianuarie 2003, Gigi Becali făcuse un pas mare pentru el: cumpărase clubul de fotbal Steaua București. România era pe trendul unui progres aparent iar personajele controversate, ieșite de la naftalină sau din subcultură acaparau din ce în ce mai mult audiențele și mentalul colectiv. Ceaușescu era deja istorie.
Anul trecut, adică 2008, pe vremea asta, mă pregăteam de concediu. Devenisem purtător de inel în dublu exemplar, pe degetul inelar, doar în acte însă. Pe 26 ianuarie 2008 mă pregăteam de ziua soției. Bagajul de cunoștințe și de evenimente plăcute mi se mărise. Îmi făceam planuri un pic diferite față de cele din anii trecuți iar viața de român conectat la starea națiunii mă măcina din ce în ce mai tare. Grupul de prieteni rămăsese același, detașat de trecerea vremii și cu o dorință și mai mare de a continua în aceeași formulă. Mă consideram, ca și acum de altfel, un record de bogăție din acest punct de vedere.
Pe 26 ianuarie 2008, România cunoaște recordul istoric la tragerea loto 6/49: aproximativ 12 milioane de euro. Țara este în declin cultural și mental. Ceaușescu apare ca o banală știre tv.
A sosit 26 ianuarie 2009. Eu scriu la Revista Cioburi. Va fi eclipsă inelară de soare. Chinezii intră în anul boului. Românii sunt boi de multă vreme. Dumitru Mazilu e mort. Dolarul este în jur de 33 000 lei vechi. România este în NATO. Constantinescu este din nou la tv. Gigi Becali deține Steaua în continuare. Premiul la loto este mare. Românii vor rămâne boi. Ceaușescu ar fi făcut 91 de ani și sunt încă oameni care îl regretă. Pe 26 ianuarie 2009 Iliescu zâmbește la fel. Ce s-a schimbat în esență ?
O notă despre Kings of Leon
De ceva timp, am început să vizionez mai des programele de muzică oferite de televiziunea prin cablu a cărui abonat sunt. Contextul acestui fapt îl datorez deselor vizite ale amicilor mei, alături de care împărtășesc acte de intercomunicare profundă, în jurul halbelor de bere și a jocurilor de societate. Pot să spun că nu de puține ori mi-a fost atrasă atenția, în timpul activităților de mai sus, chiar dacă concentrarea era maximă, de sunetele trupei Kings of Leon.
Kings of Leon este o trupă nord-americană, în componența căreia intră trei frați și un văr de-al lor, uniți sub numele de Followill. Originari din Tennessee, U.S.A., cei patru fac parte din generația apărută pe firmamentul muzical în 2003, atunci când au lansat și primul lor EP-The Holy Roller Novocaine. Albumul de debut, Youth and Young Manhood a însemnat și primul lor succes dar nu în țara de origine, ci în Europa. Un avantaj și o onoare, așa cum ar trebui să fie, a fost faptul că cei de la U2 (și The Strokes, de altfel) i-au ales să participe alături de ei în turneu. Deja melodii de-ale lor au început să participe în fundalurile unor filme, reclame sau jocuri video. Combinația de southern rock, garage rock și alternative, atent și melodios așezată pe portativ, începuse să-și facă efectul pentru fanii pe care îi câștigau la fiecare difuzare. Presa europeană le acorda atenție din ce în ce mai sporită, deși concurența trupelor autohtone le oferea o concurență substanțială.
Ca o consecință firească, al doilea album al trupei-Aha Shake Hartbreak a fost lansat în U.K. în 2004. A urmat lansarea din S.U.A. în 2005, patru luni mai târziu. Bazat pe același stil cu care porniseră la drum, acesta le-a oferit ascendența audiențelor internaționale. Din nou prezența pe soundtrack de film, în Top 20 englez și invitații în turnee alor unor trupe deja consacrate (Pearl Jam este un exemplu). Drumul le era deja bătătorit iar cei patru tineri profitau din plin de el. Talentul exista din plin iar Angelo Petraglia și Ethan Johns, producătorii lor, nu mai aveau nevoie de alte motive pentru a se convinge de potențialul trupei.
Următorul album, Because of the Times, lansat în 2007, atât în U.K cât și în S.U.A, la doar o zi diferență, arată deja maturitatea la care formația ajunsese. Fundalul sonor devine mai complex, mai cizelat, păstrând, însă, influențele muzicale care i-au inspirat încă de la început. Producătorii albumului, aceeași de la lansările anterioare, nu puteau decât să se bucure privind melodiile ajunse în topuri de renume sau citind recenziile pozitive din presa de specialitate. În Marea Britanie, lansarea a ocupat direct nr. 1 în topul principal.
A urmat Only by the Night în 2008, fiind al treilea din cele mai vândute albume în U.K. Concertele s-au succedat unul după altul, din ce în ce mai numeroase iar difuzarea la posturile de radio devenise o obișnuință. De asemenea, videoclipurile trupei erau nelipsite la tv, în emisiunile muzicale și nu numai. Astăzi, putem spune faptul că Kings of Leon fac parte din noul val rock de succes, nelegat muzical de influențele comerciale și care și-au păstrat nealterate trăirile expuse pe portativ. Trecutul muncit în contextul sudist, alături de educația preponderent religioasă se regăsesc în ritmul cântecelor lor. Conform interviurilor publicate, un mare cuvânt de spus în formarea stilului l-au avut Bob Dylan, Joy Division, Pixies, The Cure, Radiohead și alții.
Personal, apreciez foarte mult ultimul lor album, nominalizat Grammy. Al doilea extras, și anume „Use Somebody” îmi trezește trăiri adolescentine împletite cu regretele unei părți a vieții trăite, poate, imatur. Soundul matur, cu inserții asemănătoare celor de la Foo Fighters sau Bruce Springsteen, denotă potențialul reprezentat de Kings of Leon, făcându-mă să savurez fiecare audiție a lor. Am să ofer spre exemplificare videoclipul de mai jos, dorindu-mi să-i urmăresc în viitorul apropiat la un concert în România.
Bursa de lichidități
Cică Lily Allen și-a cumpărat la beție o plajă în Caraibe, anunță tabloidele. Cântăreața a spus că nu și-a dat seama când a făcut această tranzacție dar că, în cele din urmă, s-a dovedit a fi cea mai profitabilă chestiune înfăptuită sub bagheta lui Bachus. Felicitări, dom’le, ce să mai…
În aceeași idee, m-am gândit să-mi fac o listă cu lucrurile cumpărate de mine în momentele de înot sincron ale neuronilor prin râurile de alcool. În afară de halbele de bere, evident. Păi, ar fi ceva…O parte din lambriurile din Jegosu’, cârciuma studențească din complex Leu, reprezintă una din aceste investiții făcute cu mintea tulbure. Bineînțeles, le dețin în coproprietate cu amicii mei, investitori potenți la rândul lor. Apoi, ar mai fi câteva cărămizi din pereții clubului Fire, o parte din boscheții restaurantului Piranha, măcar unul sau două scaune din pub O’Hara, două pahare din Curtea Berarilor și trei metri pătrați din fosta cârciumă Matolu’, din Regie, devenită acum o banală vilă. Partenerii mei de afaceri bahice sunt în măsură să-mi susțină investițiile făcute, fiind deseori martori la achiziționarea micilor pachete de acțiuni. Dar pentru că sunt un afacerist prost, m-am trezit, iată, că nu-mi folosesc la nimic activele cumpărate și din acest motiv le-am donat celor de unde le-am luat. Se vor găsi și alții dispuși să investească mai departe.
Hai noroc și spuneți-mi dacă voi dețineți ceva acțiuni pe undeva…Poate ne facem o bursă, nu de alta.
Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani
În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.