Ţinta lor este durerea

octombrie 11, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Iată că a sosit sezonul rece, adică al gripelor aviară, porcină, canină sau cea pur românească, rezultată de la curentul rural al cârciumilor rămase fără lemne de foc. Ca atare, toată industria publicitară, automat, a scos din tolbă calupul de reclame la doftoriile menite să alunge avalanşa de muci şi meduze matinale ale poporului, luându-şi adio, pentru o perioadă, de la perechile de ţâţe unse cu creme antisolare.

Şi iată că zilele trecute mi-a fost atrasă atenţia de spotul publicitar al unui astfel de medicament. Deşi, în esenţă, toate pastilele pentru dureri de cap sau de gât se compun chimic din aceleaşi mizerii, numele face diferenţa. Adică nu ne mai place Paracetamol, preferăm Nurofen (care conţine, logic, Paracetamol). Ş.a.m.d. În schimb, parcă rămâi un pic pe gânduri când domnii sau doamnele în halat alb îţi recomandă MIG-400. Exact, un medicament pentru dureri de cap, a cărui reclamă TV am zărit-o de curând. Stau şi mă întreb cum au botezat inginerii chimişti produsul (că am tot încercat să combin iniţialele compuşilor dar nu iese ceva similar). Ori e vorba de de vreun creier luminat de la marketing, care, în general, fie e fan al aeronauticii ruseşti (poate chiar e de origine rusă), fie pur şi simplu scoate avioane după şedinţele de brain-storming.

Recomandăm, ca atare, companiilor farmaceutice să ţină cont de aceste asocieri de nume cu produsele medicamentoase. Dacă o simplă durere de cap este răpusă de un MIG (practic, durerea zboară), gândiţi-vă ce minuni poate face un KALAŞNIKOV în cazul durerilor de ficat (mai ales în cazul ficatului împuşcat de alcool) sau, mai bine, cum puteţi scăpa de diaree cu un HERCULES agăţat la timp (când, inevitabil, vă căcaţi în cantităţi industriale). Cu siguranţă, însă, şi asta ne-o poate confirma însuşi primul doctor al ţării, mahmureala trece numai şi numai cu o doză de BIRUINŢA.

Cum au ajuns cowboy-ii să ajute la prevenirea cariilor

octombrie 4, 2010 • Aberația de intelect, Promo • Bilă

După ce ţi se bat turcii la gură, ia un Orbit ca să ţi se bată şi americanii înăuntru. Cam asta ar sugera noua serie de reclame Orbit Professional, în care microgranulele personificate în doi cauboi – probabil şeriful şi ajutorul său – costumaţi într-o ţinută de un alb imaculat, intră într-o speluncă cu specific americănesc – în speţă cavitatea bucală a oricărui mioritic – pentru a pune la punct microbii şi bacteriile întrupate în văcari cu un comportament grosolan şi bineînţeles nespălaţi pe dinţi, ce ciupesc de fund chelnăriţa sfioasă, infestând locaţia prin simpla lor prezenţă.

Tot vizionând clipul, o serie de întrebări mi-au încolţit în minte. Ca de exemplu următoarea: dacă cei buni sunt microgranulele iar cei răi sunt microbii şi bacteriile, cine sunt celelalte personaje care apar în clip? Mă gândesc că dom’şoara chelnăriţă care se plimbă neputincioasă de colo-colo ar putea juca rolul limbii, la fel cum cheliosul din spatele barului ar putea întruchipa omuleţul din fundul gurii care a văzut destule asemenea reacţii neplăcute la viaţa sa.

Şi ce se întâmplă dacă, de exemplu, după ce-i gonesc pe nenorociţii de microbi, unui neînfricat microgranul i se face foame şi comandă o friptură de vită? Cine îl apără pe el de carii? Exită cumva o gumă de mestecat special concepută pentru microgranule, ori cowboy-ii bucali consumă numai spirtuase şi nu li se face foame pentru că se hrănesc din imaginaţia copyrighter-ilor?

O altă întrebare ar fi: unde sunt caii microbilor şi ai bacteriilor? I-au alungat şerifii bucali sau ei n-au venit călare pe cai ci călare pe alimente? Iar domnul acela cu barbă albă şi cu joben este un microgranul mai în vârstă care a ajuns acolo cu o pastilă de Orbit mai veche şi care sleit de puteri a a stat ascuns la baza vreunei gingii în aşteptarea salvatorilor mai tineri sau e nu-ştiu-care agent secret al vreunei paste de dinţi ce a curăţat apoi locul încă o dată ?

Cam atât cu întrebările referitoare la acest caz. Aştept acum cu nerăbdare replica promptă a periuţelor de dinţi.

Până când nunta mă va lămuri

septembrie 23, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Zilele trecute am avut ocazia să particip la nunta unor prieteni, graţie invitaţiei pe care am avut onoarea să o primesc. Petrecută în dulcele stil clasic, evenimentul cu pricina s-a întins destul de mult în noapte şi a dat ocazia unor vechi amici să mai schimbe nişte opinii în jurul unor pahare din ce în ce mai nesătule.

Lăsând la o parte compoziţia artistic-gastronomică a nunţii (oamenii să fie sănătoşi şi să se iubească, hai casă de piatră!), am prins într-unul din drumurile din ce în ce mai dese către staţia de reciclare a băuturii două secvenţe muzicale care mi-au dat un pic ceasurile peste cap în timp ce încercam să nu-mi dau urina peste încălţări. Participanţilor la acest gen de manifestări pline de dragoste poate li se pare cunoscut momentul intonării celebrului „La mulţi ani cu sănătate, să vă dea viaţa tot ce doriţi etc.”, moment în care privirile doamnelor şi domnişoarelor devin atât de blajine încât masculii ar fi tentaţi să pună mâna pe un pripon sau pe o vedră de fân, urmat brusc de „Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată etc”, bucată melodică în care domnii îşi testează la maxim rezistenţa corzilor vocale, uitându-se unii la alţii ca o gloată de cimpanzei care abia aşteaptă să se dărâme gardul grădinii zoologice.

Ce nu înţeleg eu este următorul fapt: când se urează mirilor sănătate, fericire, să le dea viaţa de toate, zile senine, fericire, şi alte minuni din acestea de ce după aceea se cântă „şi-altă dată…”? Care altă dată? Adică deja se ştie că unul din cei doi însurăţei (sau poate amândoi) urmează să facă o altă nuntă? După ce li se urează oamenilor numai de bine, li se zice apoi că mai urmează „o altă dată”? Sau e un fel de urare a invidioşilor care nu au avut parte de o nuntă (aşa frumoasă)?

Pe lângă asta, ce înseamnă „o s-o facem şi mai lată”? Nu vorbim tot de o nuntă? Nu vor fi aceiaşi paşi, aceleaşi momente muzicale şi gastronomice? Sau gloata de nuntaşi scoate la iveală fetişurile legate de nunţi? Adică, ce-or să facă? Or să f#tă mireasa în loc s-o fure? Când vine tortul or să se pişe pe lumânări? Or să dea foc la restaurant? Vor dansa pe muzică de mitralieră, or să pună mine la intrare? Pe bune, nu înţeleg…

Bine, este posibil ca „altă dată” să însemne o altă nuntă, a altui cuplu. Chiar, acum mi-a venit. Cred că asta este. Să-l sun şi pe amicul meu să-i spun că nu are de ce să fie îngrijorat. Acum poate s-o lase pe nevastă-sa să iasă din casă.

Viaţa de cub

septembrie 14, 2010 • Aberația de intelect, Promo • OpiniaCititorului

Ştiu, la final va ieşi un clişeu total dar asta nu mă împiedică să scriu. Citesc prin tot mai multe texte despre o categorie de oameni ce poartă stigmatul dat de o mână de semeni. Ei sunt Corporatiştii, ei sunt cei ce pleacă la serviciu la ora 08.00 şi termină la ora 18.00. Ei sunt cei care au acces în clădirile de birouri pe bază de cartele. Cei ce vin în masă către structurile de sticlă.

E un lucru ştiut: corporatiştii sunt huluiţi de toată lumea. Se huluie de fapt şi între ei. Nu vreau acum să găsesc motivele pentru care se întămplă. Şi pentru că tot sunt în săptămâna în care grupez orice, voi încerca să îmi categorisesc şi colegii de muncă.

Păi avem aşa:

Arienii – rasă superioară de corporaţie, de obicei expaţi, deţin puteri malefice de manipulare a maselor. Scopul lor este corporatizarea populaţiei şi subjugarea acesteia întru scopuri meschine de monopolizare. Şi să trosnească românce.

Acoliţii – clone imperfecte ale Arienilor, cei cărora le aleargă prin vene doar cafeaua băută până târziu la birou, cei care fericiţi urmăresc un raport in PowerPoint, proiectat pe pânză fină, în locul unui film bun, cei care chicotesc de bucurie de fiecare dată când sunt rugaţi să mai scoată vreo analiză cu douăj’ de coloane din jobenul dedicat total companiei. Ei sunt cei care sunt puşi să spele creierele celor proaspăt veniţi, sunt cei care vorbesc cu pasiunea unui îndrăgostit de beneficiile avute din urma relaţiei cu Împărăţia. Ei sunt cei care se trezesc dimineaţa cu un nou pivot în cap, mai trainic şi mai frumos ca cel din seara precedentă. Ei sunt cei ce au făcut fuziunea între viaţa personală şi cea de la lucru, prima existând doar pentru a doua. Ei şi-au vândut bucuroşi sufletul pentru statusul de Corporatişti.

Neofiţii – tineri abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor sau încă în câmpul universitar, cei cu sufletul neatins de hidoşenia unui program de penitenciar, cei care cred că nu exisă un microb de companie, cei care cred că visele cusute cu aţă medicinală şi împărtăşite machiavelic de Acoliţi sunt pure şi îndreptate către bunăstarea lor. Cei care încă mai au o viaţă personală dar sunt în mare pericol de a o pierde în favoarea subjugării totale rasei superioare.

Foştii trup şi suflet – cei ce au toate şansele de a ieşi la pensie din clădirea de sticlă, fostă arhitectură stil baroqe, transformată sub ochii lor de-a lungul timpului. Aceştia au crezut, au iubit de-a dreptul, au trăit pentru ca Împărăţia să prindă puteri şi să-şi mărească numărul de adepţi. Umbrele unor acoliţi de nădejde, sătui de bulshit-ul înghiţit ani buni.

Ateii infiltraţi sau transformaţi – cei care nu ( mai) rezonează cu visul companiei, cei care au ajuns acolo fără să-şi dea seama, cei care îşi duc treaba la bun sfâşit dar cu scuipat printre dinţi, cei care la ora 17.58 sunt cu mail-ul închis, cei care îşi respectă bruma de viaţă personală şi care nu se înduplecă să ofere niciun minut în plus cauzei Arienilor şi adepţilor săi. Cei care muncesc pentru a-şi satisface nevoile din afara programului: plimbări, concedii, beţivăneli, dezmăţeli de tot felul. Ei sunt cei ce au tupeul de a ajunge la ora 10.00 la birou, cu cafeaua în mână şi ochelarii de soare pe nas, rugând pe toată lumea să facă linişte, din respect pentru durerea de cap căpătată cu o seară înainte. Sunt cei care în team-buildinguri aduc bong-uri sau joint-uri şi îşi anturează colegii. Ei sunt cei care încă mai au prieteni din facultăţi, licee sau de oriunde din afara curţii regale.

Oricum ar fi şi oricare le sunt scopurile sunt oameni şi fac cu bună ştiinţă alegeri în viaţă, alegeri ce trebuie respectate de cei din jur. În orice categorie i-aş încadra, nu pot să le port pică, nu vreau de fapt. Şi nici nu am de ce, nu deranjează, nu put, nu vorbesc singuri şi în multe cazuri nici nu socializează. Tocmai d-aia nu înţeleg ura pornită asupra lor. Dar ei trebuie să existe.

Până la urmă ce ne-am face cu o ţară plină de meseriaşi, medici, reporteri, ziarişti, poliţişti, preoţi, boemi sau mineri?

Diana

România de azi, ideile de mâine

august 17, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Vădit preocupaţi de bunăstarea şi confortul cetăţenilor pe care îi reprezintă, cei şase magnifici primari ai capitalei, sub sterila îndrumare a profesorului doctor chirurg (bla, bla) Sorin Oprescu, au început de ceva vreme o intensă campanie de utilare a Bucureştiului cu diverse accesorii menite să introducă această urbe în secolul XXI.

Ce se întâmplă? Deşi toată crema autorităţilor locale se plânge de lipsa fondurilor pentru a da drumul unor proiecte cu adevărat necesare şi importante (pentru Bucureşti înseamnă direct cucerirea secolului XXII), iată că edilii celor şase sectoare găsesc resurse pentru a implementa măcar un pachet de bază al modernizării oraşului capitală a României. Dacă sunteţi în continuare sceptici şi cu ţevile de cornete cu ace otrăvite în vârf îndrepate către primării, vă sugerez să vă domoliţi un pic, analizând lista de mai jos, unde veţi descoperi preocuparea aleşilor pentru dumneavoastră, cetăţenii cu drept de vot şi plătitori corecţi de taxe (şi nu numai dvs., evident):

1. Separatoarele de sensuri implantate pe anumite porţiuni de bulevarde/străzi (ştiu, sunt în urmă cu această constatare dar merită precizată, nu-i aşa?). Aflaţi într-un secol al supervitezei, aceste minuni ale semnalizării rutiere sunt mult mai necesare decât asigurarea unei infrastructuri adaptată vremurilor în care trăim (în care trăiesc vesticii, pardon). Aceste separatoare se conectează printr-un complex sistem de lasere, prin sateliţi, cu senzorii maşinilor pământene, navetelor klingoniene, romulane şi măturilor cu face-lift ale vrăjitoarelor sau studenţilor de la Hogwarts, oferind computerelor de bord direcţia şi sensul corect de deplasare, eliminând practic orice incursiune pe contrasens şi, astfel, reducând aproape de zero numărul accidentelor având această cauză. Aşa că nu mai fiţi cârcotaşi.

2. Benzile de delimitare (si aniderapare, cred) amplasate pe trotuare la fiecare trecere de pietoni. O altă excepţională invenţie tehnologică, menită să asigure securitatea pietonilor dar şi a şoferilor. Cum aşa? Dacă veţi privi mai atenţi, aceste benzi galbene au nişte ţucumbăre, ieşite un pic în relief, care odată călcate transmit un semnal (tot prin satelit) computerelor de bord din maşini, avertizând şoferii „Atenţie, stăpâne, în faţa ta va apărea un pieton peste aproximativ X secunde! Opreşte, boule!”. Şoferul, chiar dacă este surd sau ignoră mesajul, nu va putea continua să accelereze pentru că, în lipsa unei reacţii, maşina va frâna brusc (chiar brusc, cu riscul de a proiecta şoferul prn parbriz). Dar chiar şi în acest caz nefericit, societatea va scăpa de un individ iresponsabil, salvând un pieton nevinovat. Ca atare, numai efecte pozitive!

3. Stalpii dotaţi cu semnale luminoase amplasaţi la trecerile de pietoni. Gadgeturi eco, de altfel, aceste accesorii fiind dotate cu panouri solare, economisind astfel consumul de energie electrică de pe reţea şi salvând în acest mod banii contribuabililor. Semnalele luminoase sunt necesare, în primul rând, pentru elicopterele SMURD care vor avea, astfel, timp să frâneze din timp la trecerea de pietoni, evitând producerea altor victime nevinovate. Totodată, semnalul luminos va indica navetelor extraterestre care tranzitează oraşul în drum spre mare sau munte, că viaţa există pe Terra! Please, take me with you!

4. Aranjamentele florale în exces (de unică folosinţă). Lăsând la o parte vizualul senzaţional sau mirosul parfumat, aceste minuni ale naturii dau de mâncare unor oameni care, ca atare, plătesc taxe către primării. Avantaj pentru toată lumea. Dacă nu s-ar ofili florile, ce s-ar mai întâmpla? Firmele contractante ale primăriilor ar da faliment iar o groază de oameni ar rămâne pe drumuri! Fiţi responsabili şi analizaţi în detaliu această problemă. Acelaşi lucru îl pot remarca şi pentru maşinile care trec zi de zi şi spală cu apă luată din lacuri (cu mâl, normal) străzile din capitală. Păi, dacă nu ar fi praf, oamenii ăia nu ar rămâne fără slujbe?

Pe lângă aceste investiţii cu adevărat necesare realizate de bravii conducători ai capitalei, sugerăm o altă serie de proiecte menite să ridice standardul de viaţă al locuitorilor:

-coşuri de gunoi din kevlar şi interior din plumb, amplasate la fiecare 5 m pe fiecare trotuar, rezistente la acte de vandalism şi cu o protecţie sporită împotriva iradierii, în cazul deşeurilor radioactive pe care cetăţenii le pot arunca.

-copaci din pet-uri verzi, amplasaţi pe fiecare petec de pământ liber, rezistenţi 800 de ani, fără nevoia de a fi udaţi şi fără a prezenta riscul de a fi tăiaţi de pensionarii debranşaţi de la sistemul de încălzire.

-radare spaţiale, capabile să detecteze viteze de până la 3 warp, necesare mai ales în cazul invaziilor extraterestre, poliţia având astfel dovezi pentru a-i amenda pe marţienii inconştienţi.

Lista ar putea continua însă nu dorim să intervenim asupra activităţii migăloase a primarilor. Nu de alta, dar imediat vin alegerile…

Visul de după-masă

iulie 30, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

O aberaţie de GPS

iulie 29, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Pornind de la o discuţie petrecută cu o seară înainte, vis-a-vis de GPS-uri şi indicaţiile vocale ale acestora, stau şi mă întreb de ce inginerii care meşteresc genul acesta de şmecherii nu adoptă o variantă mai relaxată a ghidului vocal? De ce trebuie ca domnişoara sau domnul care emit sunete din gadgetul respectiv să fie atât de serioşi? Încearcă să transmită aceeaşi karma şoferului?

Prietenii mei îmi povesteau cum, greşind la un moment dat ruta indicată de GPS, acesta a început să repete obsesiv „întoarceţi-vă”, până când, într-un final, maşina s-a înscris pe traseul corect. Nu ar fi fost mai amuzant ca aparatul să facă un mişto, două, de şofer? „Fraiere, ai aţipit? Ha, ha, ha, ce bou eşti! Ai greşit drumul, băh!”. Mă rog, o variantă…

Sau cum o fi ca GPS-ul să fie unul ursuz? Plin de sictir şi de dume proaste? Şi, pe deasupra, şoferul stresat iar nevastă-sa ori cine o fi în dreapta, să fie cicălitoare? De exemplu:

„Ea: Iubitule, vezi că ai greşit drumul!!

GPS: …Întoarceţi-vă la dreapta…

El: Da, îngeraş, acum rezolv..

Ea: Hai, iubi, că întârziem şi nu vreau să ajungem pe noapte!

GPS: … Întoarceţi-vă…

El: Da, albinuţă, imediat…

GPS: Întoarceţi-vă la dreapta…

Ea: Iubiii, uite ce zice GPS-ul!!

GPS: Întoarceţi-vă, în p#la mea!

El: Acum, acum!

Ea: Iubiii, mai încet, că ne ia radarul!!

GPS: Întoarceţi-vă în junglă, maimuţe proaste!

Ea: Iubiii, mai uşor!

El: Lasă-mă dracu’, nu ziceai că nu vrei să întârzii?

GPS: Maimuţelor, maimuţelor!

Ea: Iubiii, vezi că depăşeşti aiurea! Of, mi-e rău, mă sperii!

GPS: Depăşeşte, boule! Întoarce la dreapta, în p#la mea!

Ea: Iubiiii, ce are ăsta?

El: Taci!!

Ea: Te rog, las-o mai moale!

GPS: Viteeezăăăă! Ha, ha, ha!

Ea: Nuuuu! Opreşte!!

GPS: Arunc-o, băh!

Ea: Taci!

GPS: Maimuuuţeee, maimuuuţeee!

Ea: Prostule! Iubiii, ce faci?

GPS: Maimuţă, maimuţă!

El: Guraaa!

GPS: Întoarceţi-vă la drepata şi intraţi în TIR!

Ea: Nuuuu!

GPS: Ba nu, bag-o direct în lac!

Ea: Iubiiiii, atenţieeee!!

El: Aaaaa, nuuuuuu..!

Poc!

GPS: …întoarceţi-vă.. întoarceţi-vă… întoarceţi-vă.. dă-vă-n p#la mea!”

Poveste scrântifico-fantastică

iulie 28, 2010 • Aberația de intelect, Promo • Bilă

Când am deschis ochii, culori pale mi-au năvălit sub pleoape precum un contingent de muşte atrase de filamentul încins al unui bec aprins în grajd, la miez de noapte. Se năpusteau prin irisul îngust, afundându-se prin întunericul globului ocular ca prin pâlnia unei maşini de tocat ruginite, făcându-l să se contracte instinctual precum anusul unui bebeluş ameninţat de iminenta lansare a torpilei-supozitor.

După ce cascada cromatică mi s-a revărsat în cap, pe măsură ce cunoştinţa îşi făcea curaj să se dezmorţească după o noapte cu vise mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, pe cornee se reflecta apatic o cameră străjuită de o fereastră cu două jaluzele strâmbe prin care razele soarelui scoseseră la înviorare mii şi mii de fire de praf.

Imediat după aceea o migrenă se instalase în jurul capului creându-mi strania impresie că eram în postura unui sfânt stagiar căruia i-a fost repartizat un nimb ieşit din termenul de garanţie.

Să fi fost vreo două, trei după-amiaza. La felul în care claxoanele maşinilor ce se grăbeau pe sub fereastră îmi biciuiau auzul mai fragil decât calmul unei femei la menstre, era mult prea târziu pentru a fi dimineaţă şi mult prea devreme pentru a fi seară.

Dincolo de peretele mucegăit, în apartamentul alăturat, o voce stridentă de copil protestează că vrea la calculator. În replică, vocea iritată şi fermă a maică-sii îi repetă sistematic că cele nouă ore permise pe săptămână, câte una de luni până vineri şi patru în weekend au fost irosite deja. Să pună mâna să citească. Aventurile lui Habar-Nam. Puştiul protestează vehement. Vacarmul se înteţeşte progresiv. Simt că-mi plezneşte capul. Atunci, cu un ultim efort, îmi mobilizez corzile vocale şi cu un răcnet de leu cu testiculele zdrobite de cornul unui bivol isteric, le dau vecinilor certăreţi o altă sugestie: Aventurile lu’ duceţi-vă-n Pula-Mea. Au tăcut amândoi. Se pare că, întâmplător sau nu, chiar o aveau în bibliotecă.

Va urma!