Ghid de supravieţuire pe timp de criză

Dacă banii n-aduc fericirea atunci putem susţine cu tărie că guvernanţii noştri nu ratează nicio ocazie să ne facă cât mai fericiţi. Avem creşteri de TVA, reduceri salariale, impozite pe venit, impozite pentru stat, impozite pe aplecat. Avem convingerea, avem speranţa. Avem de toate. De ce să nu avem şi ghiduri de supravieţuire pe timp de criză. Iată cum ar suna un asemenea ghid în viziunea experţilor în craco-economie, experţi de pe lângă redacţia Revistei Cioburi.

– În cazul în care lucraţi la stat, renunţaţi la slujbă. Veţi economisi banii pe care îi daţi pe transport şi, în plus, veţi contribui prin decizia d-voastră la micşorarea numărului de bugetari.

– Reorientaţi-vă spre o altă sursă de venit. Memoraţi două, trei poezii de-ale lui Eminescu şi recitaţi-le cu talent după ce vă poziţionaţi strategic în locuri aglomerate, investiţi toate economiile d-voastră în bilete SuperBingo Metropolis sau încercaţi cu un jaf armat la benzinăria din cartier. Cine ştie, poată vă iese…

– Încercaţi să vă lichidaţi creditele bancare. Dobânzile vă omoară cu zile. Dacă nu aveţi posibilitatea materială să finalizaţi acest demers, încercaţi măcar să lichidaţi creditorii.

– Vindeţi-vă locuinţa şi donaţi 75% la bugetul de stat pentru a pune umărul la redresarea economiei. Cu cei 25% rămaşi puteţi vă puteţi retrage la cort unde veţi puteţi aştepta în linişte trecerea crizei.

– Evitaţi să mai mâncaţi. Cheltuiţi prea mult pe tot soiul de alimente nesănătoase pe care oricum le căcaţi. În plus, veţi scuti şi banii daţi pe hârtia igienică iar consumul de apă va fi semnificativ redus.

– Renunţaţi la duşul zilnic şi la antiperspirante. Puteţi rezolva problema transpiraţiei foarte uşor prin aplicarea zilnică a unei pojghiţe de smoală la subraţ.

– Renunţaţi să mai cumpăraţi apă îmbuteliată. Hidrataţi-vă direct de la robinet sau, dacă este cazul, direct din sufragerie.

– Renunţaţi la băutură şi încercaţi drogurile. Experimentaţi care dintre acestea se potrivesc cel mai bine constelaţiei d-voastră neuronale şi nu ezitaţi să abuzaţi de ele în fiecare zi. Vă aşteptă o lume mai bună.

– În general, renunţaţi.

Să-mi fur una!

   Aflaţi în plină criză a buzunarelor dar şi a ideilor năstruşnice, specialiştii ingineri ai Revistei Cioburi s-au gândit că e mai bine să fure câteva ore de somn, visând la bunăstare şi înţelegere cu fetele de la departamentul de resurse umane. Dar, aşa cum România este o ţară civilizată, exact în acelaşi mod se va întâmpla acuplarea la care visează ochelariştii din redacţie. Ca atare, distinşii domni s-au apucat din nou să răsfoiască printre teancurile de scrisori lăsate de porumbei în balconul plin de cutii de bere goale şi coji de parizer, sperând că măcar o admiratoare îşi doreşte intens să participe la o sesiune de autografe a băieţilor. Însă, tot ce au găsit a fost o nouă serie de întrebări ale căror răspunsuri plutesc undeva, în eter.

   Aşadar, să le fie ruşine cleptomanilor pentru ceea ce sunt. Şi să răspundă ei cititorilor, că noi nu ştim. Deci, să ne fie şi nouă ruşine:

 

-Cleptomanii îşi fură propria căciulă?

-Dacă sunt enervanţi, cleptomanii şi-o pot fura?

-Somnul îi fură pe cleptomani sau cleptomanii fură somnul?

-Cleptomanii se pot abţine să nu fure câteva minute?

-Cleptomanii îşi dau seama când fură inimi?

-Cleptomanii fură ouăle de sub cloşcă sau cloşca de pe ouă?

-Pentru cleptomani ce a fost mai întâi: oul sau boul?

-Cleptomanii fură meserie oricum sau doar dacă este brăţară de aur?

 

 

E în regulă, nu ne-am furat-o. Aşa eram noi, fără minte.

Mă râmă o întrebare

Am văzut, cred că pentru a şaptea oară, selecţiuni din filmul Şapte ani în Tibet. Îl ştiţi. E filmul acela în care Brad Pitt joacă rolul unui alpinist austriac ce ia la pas şapte zile pe săptămână toate streşinile acoperişului lumii pentru a trage într-un final în Lhasa unde ajunge să-l cunoască pe micul Buddha, şi el un puşti la vreo şapte ani pe atunci, devenind rapid cel mai bun prieten exotic al acestuia.

Dar nu firul narativ m-a făcut să aduc vorba de filmul în cauză, ci faza deja devenită celebră în care europeanul, desemnat de către micul Buddha să pună temeliile unui cinematograf, se confruntă cu o situaţie inedită atunci când tibetanii care dădeau la hârleţ refuză să mai sape pe motiv ar putea face rău râmelor ce-şi făceau veacul prin galeriile subterane din zonă, argumentând că sunt nişte vieţuitoare în care s-ar fi putut reîncarna oricare dintre ei.

Eh, de când am văzut pentru prima oară faza, ca european eretic, străin de ciclul Samsarei, să mă ierte domn’ Eliade,  şi sceptic în ale metempsihozei, mi-am tot pus o întrebare ce-mi fermentează-n minte precum un iaurt expirat în stomacul unui devorator de mere pădureţe. Şi anume, dacă un  preot tibetan suferă de limbrici iar spiţerul îi recomandă, să zicem, lapte cu usturoi pentru a le întinde o cursă paraziţilor, el ce face? Se supune tratamentului medical condamnându-i la moarte pe ascarizii din intestin sau refuză categoric execuţia viermilor optând pentru o hrană mult mai bogată, în ideea de a fi o gazdă cât mai bună pentru musafirii nepoftiţi?

Şi cu curu' şi cu gura

Mă uit de ceva vreme, cu privirea-mi obişnuită de animal blajin, la reclama în care nişte doamne sau domnişoare periuţe de dinţi poartă o discuţie constructivă în baia cuiva. Una dintre dumnealor, mai oacheşă, mai deşteaptă şi mai dotată le explică celorlalte în ce constă secretul satisfacerii stăpânului posesor de cavitate bucală asezonată cu diverse resturi de natură organică. Mai exact, performanţele ei constau în faptul că nu răzuie doar dinţii dar dă cu şmotrul şi pe limbă, gingii, bolta palatină, chiar şi pe interiorul fălcuţelor. Interesant, interesant… Uitându-mă la gurile căscate (mă rog, ca o figură de stil) ale interlocutoarelor periuţei atoştiutoare, mi-am dat seama că sunt nişte proaste dacă ar crede că ceea ce face băşinoasa din faţa lor ar fi mare lucru. Păi, dacă nu aspiră şi meduzele din gât, funinginea din plămâni, chisturile din ficat sau negrul de sub unghii, e o periuţă ca oricare. Că la frecat limba, gingiile sau cerul gurii, se poate folosi şi un smoc de paie.

Şi mai interesantă ar fi discuţia între două suluri de hârtie igienică, în care fiecare să se spargă în băşini, ca să zic aşa, cu performanţele tehnice aplicate la ieşirea din tunelul cel negru (sau intrarea, depinde din ce punct de vedere privim. A-propos, salutări, Bote!). Pe lângă curăţenia nichel pe care ar lăsa-o fiecare, evident, ar câştiga duelul, cu siguranţă, cea care ar concura-o pe domnişoara periuţă inteligentă de mai devreme. Adică, să lase în urmă numai strălucire şi savoare şi în cur, şi în gură. Bine, excludem respiraţia proaspăt mirositoare pentru că, nu-i aşa, o hârtie igienică profesionistă ar începe cu munca de jos mai întâi şi apoi s-ar duce către nivelul superior.

Scenarii care pot deveni realitate!

   În plin război cu extratereştrii, care au reuşit pentru o scurtă perioadă să oprească traficul aerian în Europa, Corneliu Vadim Tudor, mai clarvăzător ca niciodată, a văzut deja, în ciuda norului de cenuşă, scenariile politice viitoare din România. Înarmat cu un întreg arsenal de substanţe chimice prescrise de domnii aceia de la casa de modă Mâneci lungi, foarte lungi, întâiul patriot al ţării a divulgat poporului ceea ce urmează să se întâmple în perioada imediat următoare în primele rânduri ale politicii româneşti. Mai exact, aflăm că preşedintele Băsescu îl va schimba pe domnul Boc din fruntea Guvernului, şi asta pentru că madam Udrea şi-a băgat mânuţele prin smotocelul prezidenţial, dorindu-şi cu ardoare scăunelul distinsului domn Boc. Mai mult decât atât, Elena Udrea plusează şi îl aruncă direct pe locul întâi al candidaturii la prezidenţiale pe Liviu Negoiţă, un primar bine cotat în sondaje, chipurile. Concluzia, fermă şi de netăgăduit, este că Udrea îl înşală şi pe Cocoş şi pe Băsescu cu Liviu Negoiţă! (citat din presă).

    Ofticaţi de faptul că ofensiva marţienilor şi saturnienilor a tulburat cerul albastru şi infinit al României, specialiştii în politică ai Revistei Cioburi au cercetat nervoşi schimbările care se prefigurează la orizontul politic din ţara mamă. Într-o strânsă colaborare cu sursele infiltrate în partide dar şi cu sprijinul neprihănit al serviciilor secrete (salutări, a-propos!), analiştii din redacţie au aflat următoarele: Emil Boc va fi schimbat din funcţia de prim-ministru, însă nu la intervenţia Elenei Udrea ci în urma unui pact secret între preşedintele Băsescu şi Adrian Năstase, devenit foarte puternic (şi cu un fund mai ferm) printre sforarii PSD. Înţelegerea prevede ca Mircea Geoană să fie numit premier dar numai pentru o lună, cât să renunţe la divorţ Mihaela. Apoi, locul său va fi luat de Remus Cernea, lucru care îi va înduioşa până la lacrimi pe părinţii acestuia, bucuroşi că fiul lor va putea să-şi facă un credit şi să se mute. Adrian Năstase îi va lua locul lui Traian Băsescu iar acesta din urmă îl va înlocui pe Dorin Cocoş în funcţia de cocoş al Elenei. Vadim Tudor va cumpăra OTV iar Dan Diaconescu  va deveni preşedintele TVR-ului. Liviu Negoiţă îi va lua locul lui Sorin Oprescu la Primăria Zonei Metropolitane Bucureşti, reuşind să asfalteze toate aleile din parcuri cu firma doctorului fost primar (că aşa va fi trocul). Mircea Badea va trăi în continuare în România, Ion Iliescu va deveni cel mai bătrân om din ţară, Gigi Becali îşi va înfiinţa o altă echipă de fotbal cu Vasile Turcu şi vor juca în propriul campionat (înfiinţat tot de ei, cu o singură echipă, ce are?), Ştefan Bănică-junior va deveni senior iar România va deveni, în sfârşit, o ţară.

   Domnule CVT, ne scuzaţi, vă mai trebuie pastilele alea…?

Cu ochii-n patru

      Nesimiţire incredibilă! Bătaie de joc! Nepăsare! Aşa putem caracteriza cele câteva întrebări puse de anumiţi cititori specialiştilor de la Departamentul de Analiză Socială şi Medicină Rurală al Revistei Cioburi. După fina analiză abătută asupra nefericiţilor care posedă picior de lemn, iată că geniile din redacţie au fost nevoite să lase neterminat nimicul început cam în fiecare zi şi să se reunească de urgenţă pentru a aşterne ordonat semnele de întrebare ieşite dintre neuronii stingheri ai fiecăruia.

   De vină pentru aceste nelămuriri nu sunt alţii decât nefericiţii cu priviri reci, ignoraţi de societate pentru durerea lor, purtătorii de ochi de sticlă. Din nou, ciobarii nu au reuşit nici până la închiderea barului să răspundă întrebărilor de mai jos. Să le fie ruşine cititorilor care ne-au pus în dificultate:

 

-Oamenilor cu ochi de sticlă le putem spune că sunt oacheşi?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot arunca o privire (sau un ochi)?

-Le putem spune oamenilor cu ochi de sticlă că au privirea sticloasă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi putem complimenta cu „ce ochi frumos ai”?

-Există ochi de sticlă din sticlă de Murano?

-Există ochi de sticlă din sticlă termorezistentă?

-Pe oamenii cu ochi de sticlă îi ustură ochii?

-Dacă oamenilor cu ochi de sticlă le intră fum în ochi, sticla devine fumurie?

-Oamenii cu ochi de sticlă poartă ochelari de protecţie?

-Oamenilor cu ochi de sticlă li se topesc ochii după căldură?

-Oamenii cu ochi de sticlă au privirea clară doar dacă sticla nu e opacă?

-Oamenii cu ochi de sticlă pot pune ochii pe cineva?

 

   Încă o dată, mulţumiri celor care ne urează sănătate maximă. Data viitoare promitem să şi glumim.

De la limbajul piticului la mersul de lemn. Sau invers?

   Surprinşi pe nepregătite de sărbătorile pascale, precum autorităţile de viscol şi zăpadă, componenţii lotului lărgit al Revistei Cioburi au întâmpinat sosirea iepuraşului de Paşti într-una din zonele de conflict cu halbe şi cocktail-uri ale centrului vechi din Bucureşti. Fiind convinşi iniţial că este vorba despre unul din iepuraşii Pla#boy, jucătorii echipei, cei specializaţi în lustruit faianţa, au suferit o puternică depresie în momentul în care au realizat că aşteptările le-au fost înşelate. Plus că galeria aflată pe margine scanda de zor: „Cine-a înviat în apriiiliiieee? Isus! Isus! Isus!”. Blasfemie!

   Drept urmare, surprinşi de cele sfinte cu substanţele lui Bachus printre cercănele, ciobarii au pus-o de-un brainstorming furtunos, îndreptându-şi atenţia către nefericiţii care posedă cel puţin un picior de lemn (să batem în lemn, vorba aceea, să nu păţim niciunul aşa ceva). Şi iată cum au început să răsară câteva întrebări de sezon, numai bune de schingiut enoriaşii cu ele, venite – evident – pe adresa redacţiei:

 

-Oamenii cu un picior de lemn dorm buştean?

-Este posibil ca oamenii cu picior de lemn să aibă şi muşchi?

-Oamenii cu picior de lemn pot cânta la fluierul piciorului?

-Oamenii cu picior de lemn pot face pluta?

-Oamenii cu picior de lemn au carii?

-Piciorul de lemn poate fi altoit (cu o mână de lemn, de exemplu)?

-Piciorul de lemn înmugureşte primăvara?

-Când îi furnică piciorul, oamenii cu picior de lemn se dau cu insecticid?

-Oamenii cu picior de lemn se tatuează cu aparatul de pirogravat sau cu dalta?

-Unui picior de lemn îi poate intra o aşchie în talpă?

-Piciorul de lemn se dă cu var primăvara?

-Pentru a-i păstra tinereţea, piciorul de lemn se lăcuieşte?

 

   Le mulţumim cititorilor ologi care ne doresc sănătate. Următoarea şedinţă va fi legată de câteva nelămuriri vis-a-vis ochiul de sticlă. Vom încerca să privim clar lucrurile…

Serviciu pentru iertarea păcatelor. Varianta virtuală.

Deunăzi, cum stăteam eu şi îmi deplângeam condiţia de oaie rătăcită lăsată pradă păcatelor lumeşti, ce dau târcoale din ce în ce mai mult acestor vremuri desfrânate semănând făcătura Diavolului, un sentiment de pietate mi-a străfulgerat condiţia de păcătos în plină expansiune.

Şi ca un îndărătnic ce alege întotdeauna calea cea mai scurtă şi mai simplă, am pornind în peregrinaj,  doar cu un maus jerpelit şi o tastatură prăfuită, către templul virtual al BOR-ului, via Internet Explorer.

Şi ajuns acolo, am început să bat cu mausul pe la toate linkurile. Şi se făcea că după ce ele s-au deschis şi m-au primit întru paginile lor, gânditu-m-am eu că mare lucru le lipseşte. Carele lucru era locul, ungherul de spovedanie. Şi mai apoi, zisu-mi-am:

Păi n-ar fi mai echitabil, băi nene, pentru toată suflarea evlavioasă, dacă enoriaşii tot nu îşi găsesc timp să treacă pe la biserică să se spovedească, să se înfiinţeze un asemenea serviciu on-line? Dacă există această posibilitate, de ce să nu se profite de ea? De ce să nu ne adaptăm timpurilor? Înalt Prea Sfinţiile lor nu se gândesc puţin la cum se simte păcătosul de rând când ştie că nu a apucat să-şi reseteze păcatele pe anul în curs, în condiţiile în care mai are atâtea păcate de săvârşit pe viitor?

Aşa, odată pus la punct serviciul ăsta, îţi faci frumos un cont, plăteşti o taxă de un pol prin PayPal pentru un abonament anual şi poţi avea acces la acest serviciu 24 de ore din 24, din orice loc de pe planetă. Şi cum te mustră conştiinţa, te-ai logat imediat şi începi să te destăinui spăşit feţei bisericeşti din spatele monitorului. Apoi, după ce respectivul îţi examinează situaţia, îţi încadrează profilul conform unei grile predefinite, şi îţi trimite prin e-mail ce instrucţiuni trebuie să urmezi pentru a fi absolvit de păcate.

Sau dacă nu se poate cu serviciul de spovedanie on-line, măcar să pună la dispoziţie pe site un formular cu un test fulger, care să-ţi indice, cât de cât, acolo, indicele de păcătoşenie. Păi ce naiba, oameni suntem…

Interviuri din casă. Ca să sară dinţii.

Bine v-am regăsit la un nou interviu din casă. Reporterul Revistei Cioburi, deghizat în babuin ratat, a avut ocazia de a intervieva un grup mai periculos decât Chuck Norris când i se fură muierea, un conglomerat de tehnici de supravieţuire, Local Kombat din fundul grădinii, respectiv gruparea neo-ghiolbană Pufuleţii constipaţi. Aceştia sunt o şleahtă de ţărani urbani, însetaţi de mirosul sângelui, şi îşi propun să bată răul rău de tot.

Reporter: Respectele mele, de unde şi până unde Pufuleţii constipaţi ?

Robert (maestru cu 6 dani în halba spartă): Totul a început când taică-miu mi-a oferit prima ţuică. Aveam şase ani atunci. Şi mi-a dat-o pentru că eram constipat, tehnică băbească cică… De atunci, mereu am jucat rolul constipatului, numai să mai primesc un şnaps, ceva… A, da, şi-mi plac pufuleţii.

Bilă (mentorul barosului însângerat): E o metaforă, dom’le, evident. Pufuleţii nici măcar nu au un aparat digestiv. Cei doi termeni din numele grupării pun faţă în faţă frăgezimea pufuleţului care se topeşte în gură şi duritatea căcatului care se întăreşte în cur. Deci, am putea spune că e chiar un oximoron.

Ghidushie (karatist vulcanic, expert în tehnica labei frânte): Pentru că Ştiuletele înaripat era luat deja.

Motzoc (antrenat în torturea mentală prin coji de sămânţă pe buză inferioară): Să mor dacă ştiu. Întreabă-l pe Robert. El a venit cu ideea. Are mintea odihnită.

Şacalu’ (fondatorul “ masacrului cu ochiul minţii” ): Nu!

Pinguinulfurios (consilier pe teme contondente): De la mălai. Prea mult mălai. Şi se pare că nu se împacă cu vodka.

Reporter: De unde atâta ură faţă de răul urban?

Robert: Mie îmi place cel mai mult ura atunci când după o zi de umblat printre gibonii emancipaţi de la oraş, te retragi în cămăruţa ta, împăcat cu tine că ai mai spart nişte ţeste, ai rupt nişte tibii, ai mai sfărâmat un ficat… Momentele în care ştergi tacticos ciomaga de sânge sunt cu adevărat înălţătoare…

Bilă: Din invidie, domnule. Răului îi merge mereu bine. Mai ales la oraş.

Ghidushie: Nu e ură, e ura.

Motzoc: Păi suntem de la ţară. Cum de unde? Iar orăşenii aştia sunt nişte aroganţi.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Ură, rău… Ce-s cuvintele astea? Urban? La mine la Polu’ Sud e alb, e gheaţă, e zen…

Reporter: Daţi autografe des? Vă recunoaşte lumea pe stradă?

Robert: În general, cei care au de-a face cu instrumentele noastre de însemnat nu mai sunt recunoscuţi. Nici de rude, nici de prieteni.

Bilă: Autografe dau doar cu aparatul de pirogravat şi doar pe fesele victimelor de sex feminin. De recunoscut, nu ne recunoaşte nimeni pentru că lucrăm foarte curat, cu toate că, ce-i drept, batem destul de des şi la ochi.

Ghidushie: Dăm autografe pentru fete în general. Cele care ne fac autobuze.

Motzoc: Suntem recunoscuţi mai ales de locatarii din bloc. Autografele le lăsăm în fiecare seară în faţa scării. Fiecare în stilul propriu: eu las coji de seminţe, Robert PET-uri de bere, Bilă muci şi flegme, etc.

Şacalu: Nu! Nu!

Pinguinulfurios: D-aia umblu deghizată. În om. Că dacă sunt în costumul de pinguin e nasol. Se aruncă bărbaţii la picioarele mele, femeile vor să mă f#tă, copiii vor să se joace cu mine. E greu, ce să zic…

Reporter: Care a fost cea mai bună partidă de corecţie fizică aplicată ? Detaliaţi modificările la mimică…

Robert: Este greu de spus. Eu, fiind un perfecţionist, o consider mereu pe ultima ca fiind cea mai bună. Îmi place să cred că evoluez de la un scandal la altul. Desigur, există şi momente unice, rămase melancolic în minte. Vrei să ţi le arăt?

Bilă: Odată am încercat să retuşez conformaţia facială a unui gândac de bucătărie doar cu o furculiţă şi un tirbuşon. Şi pot să spun că am şi reuşit. I-a ieşit un zâmbet mai pronunţat decât cel al lui Jim Carrey.

Ghidushie: Am salvat un boschetar de la moarte. Era să-l lovească maşină dacă nu-l trageam înapoi cu coasa.

Motzoc: Puştiul vecinului de la 3 a refuzat să ne ia nişte ţigări de la colţ. Am fost nevoiţi să îi admonestăm insolenţa. Bineînţeles, aşa… ca-ntre vecini. În prezent ne zâmbeşte cu fiecare ocazie. Îi mai luăm uneori îngheţata sau bomboanele pe care le găsim la el. Chiar dacă plânge, cred că îl ajutăm să devină un bărbat adevărat.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Dacă detaliem transformăm revista înt-una cu specific XXX. Credeţi că e cazul? Şi, oricum, nu sexul vinde, nu-i aşa?

Reporter: Credeţi că sunteţi nişte super-eroi? Ar trebui să vă perceapă lumea în acest fel?

Robert: Având în vedere că reuşim să modificăm structura osoasă în timpi foarte scurţi de reacţie, da, am putea fi percepuţi în acest mod. Dar mai degrabă suntem super-eroi pentru că reuşim după fiecare PET de bere să purtăm chiloţii peste pantaloni.

Bilă: Nu, nici vorbă. Mai trebuie să se încheie multe cicluri, să mai curgă mult sânge până atunci.

Ghidushie: Evident. Suntem nişte salvatori ai omenirii.

Motzoc: Evident. Promovăm valorile păturii sociale majoritare. Glorificăm omul simplu, aşa cum l-a lăsat mă-sa. Tabula rasa.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: SuperWomen!

Reporter: Aţi lovit şi oameni nevinovaţi? Dacă răspunsul este pozitiv, de ce?

Robert: Cine este nevinovat să arunce primul cu piatra. Bă, glumesc, poate-ţi f#t una!

Bilă: Mă tem că la această întrebare nu pot să răspund în cadrul acestui interviu. O chestiune sensibilă ca aceasta nu voi accepta să o dezbat decât la Capatos în emisiune.

Ghidushie: Câteodată. Mai scapă karata, nu le pot controla pe toate când închid ochii.

Motzoc: Poate ţi se va părea desuet. Însă la noi la ţară e o vorbă: nu poţi face o omletă fără să spargi nişte ouă. E important totuşi să fie ouăle altcuiva.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dom’le reporter, se vede că şi dvs. sunteţi constipat. Că v-aţi chinuit ceva să căcaţi întrebările astea.

Reporter: Credeţi că mişcarea dumneavoastră se va extinde pe viitor?

Robert: Nu, nu cred. Noi asta urmărim: să rărim populaţiile de giboni de la oraşe. După aia o să ne oprim şi o să bem o Cola.

Bilă: Nu ştiu frate, întrebă-l pe şefu’ de proiect!

Ghidushie: Sperăm, căci am cam obosit, ne dor şi pe noi toate cele.

Motzoc: Prietene, de unde vii? Păi cât mai vrei să se extindă? Reprezentăm peste 90% din populaţie!

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Mişcare pe verticală, orizontală, diagonală, în plan sau în spaţiu?

Reporter: Eu, recunosc, am violat în trecut un câine mic şi nevinovat, ar trebui să-mi fie frică? Îmi veţi face ceva?

Robert: Frate, ai violat un câine? Şi i-ai făcut antirabicul după aia?

Bilă: Da!? Interesaaant… Nu cred că ar trebui să-ţi faci probleme. După câte îmi dau seama cred că ai violat acelaşi câine pe care l-am interogat şi eu într-un scandal amoros cu nişte mâţe deşănţate, cu mult mai târziu, după ce se făcuse ditamai dulăul. Şi profit de ocazie să-ţi spun că ulterior am avut o discuţie amicală cu el în care îşi aducea aminte cu nostalgie de tine.

Ghidushie: Dacă nu era mort nu se pune.

Motzoc: Depinde pe cine cunoşti.

Şacalu: Nu !

Pinguinulfurios: Dacă ai violat un câine mic să înţeleg că ai şi unealta pe măsură. Eu nu ţi-aş mai face nimic. Că ţi-a făcut natura. Sau, de fapt, nu ţi-a făcut.

Reporter: Un mesaj pentru cititori, de încheiere.

Robert: Bă, tu să nu mă dai la ziar că-ţi ard una!

Bilă: Dacă intraţi în vreun bucluc, cereţi la alimentară pufuleţi presăraţi cu praf de ciment. Sigur o să vă întărească.

Ghidushie: Feriţi-vă de umbre şi de seminţele de dovleac.

Motzoc: Vineri seara vă invităm la un grătar în spatele blocului. Fiecare îşi aduce PET-ul lui de bere.

Şacalu: Nu!

Pinguinulfurios: Felicitări celor care au ajuns să citească până aici. Sigur nu aveaţi ce face, nu? În acest caz vă acordăm premiul de sado–maso.

Interviu din casă. Pardon, din bătătură

Sâmbăta trecută, aflat în vizită la un văr mai îndepărtat dintr-o comună din sudul ţării, reporterul nostru a avut şansa de a fi martorul unui eveniment cultural inedit. Rămaşi de curând fără discotecă în comună, pentru că fiul primarului a vrut neapărat să-şi facă un club modern – aşa cum a văzut el la oraş, la Slatina – flăcăii, mânaţi şi de o curiozitate sadică a oaspetelui de la capitală, au ales să-şi petreacă seara de sâmbătă altfel ca de obicei. Aşa se face că s-au pomenit la căminul cultural, unde în săptămâna cu pricina avea să se ţină seara dansului popular, avându-i drept capi de afiş pe cei de la Ansamblul folcloric de dansuri populare “Căluşarii din Ciobâta”, care, fie vorba între noi, la cât de dezastruos dansează nu mai au nevoie de nicio prezentare.

Cum cu aşa halal de dansatori nu te întâlneşti în fiecare zi, imediat după terminarea spectacolului reporterul de investigaţii săteşti al Revistei Cioburi şi-a intrat în rol şi a solicitat vedetelor rurale un scurt interviu, aşa cum nici măcar Marioara Murărescu nu l-ar fi putut realiza, chiar în culise, printre lăzile prăfuite pline cu tot soiul de recuzite ale spectacolelor de odinioară, în mirosul înţepător de opinci încinse şi transpiraţie.

Aflaţi într-o criză acută de notorietate, aşa-zişii dansatori au acceptat. Ce-a ieşit va schimba cu siguranţă percepţia asupra dansului popular românesc. În rău, firesc.

.

Reporter: Ce dracu’ bă băieţi, chiar n-aveţi altceva de făcut decât să ţopăiţi în jurul unui băţ?

Robert (Dansator; responsabil cu chiuiturile): Da, pentru că greutatea băţului mă obligă să ţopăi în jurul lui. Uneori ţopăie el în jurul meu dar atunci este o urmare firească a smotocelilor şi cocoşelilor nocturne. A-propos, ce ochi frumos ai…

Bilă (Dansator; responsabil cu sincronizarea genunchilor):  Băi, băi, stai puţin. Deci, cum a fost de fapt… Ne-am apucat de dans după ce-am pierdut finala cupei satelor la moţăit sincron. Am zis să ne mai dezmorţim şi noi oasele. Chestia asta cu dansul e doar ceva temporar. Vedem noi ce-om face după ce terminăm  turneul ăsta.

Ghidushie( Dansator; responsabil cu mixarea paşilor): Aş fi preferat s-o fut pe fiică-ta, dar nu ştiu unde stai, aşa că ţopăi energic ţinându-mă de băţul lui Bilă.

Şacalu’ ( Dansator; responsabil cu mânuirea măciucii): Eu nu ţopăi, eu sunt stapânul maciucii şi ăştia toţi se învârt în jurul meu.

Motzoc (Maestru coregraf; instructor de educaţie metafizică): Mă tem că nu înţelegeţi adevărata valoare a dansului popular. Deşi poate părea o simplă ţopăială în jurul unui băţ, dansul popular reflectă autodepăşirea condiţiei umane şi defineşte omul social ca animal gregar conştient de sine şi de rolul său în grupul căruia îi aparţine.

Pinguinulfurios (Cârmaci; responsabilă cu ţinerea de ritm): Eu pot să ţopăi doar în jurul cozii.

.

Reporter: Dansaţi execrabil. Cum reuşiţi?

Robert : În primul rând că ceea ce vedeţi nu este ceea ce pare. Toată lumea crede că dansăm dar, de fapt, mişcările noastre derivă din faptul că de fiecare dată, ca un făcut, ne apucă emoţiile cum ne suim pe scenă. Unii caca, alţii pipi. Şi de aici dansul, mă înţelegi?

Bilă : Mă miră că întrebi. Credeam că se simte cu ochiul liber influenţa stilului Vanilla Ice.

Ghidushie: Domne, aicişa eu nu dansez, aşa e mersul meu!

Şacalu’: Acum nu dansez, chiar îmi vine să mă cac da’ nu pot să plec cu măciuca… Îţi dai seama că rămân ăştia fără obiectu’ dansului!

Motzoc: Evident că procesul definirii de sine este – aş putea spune – sisific, ceea ce ne arată chiar latura umană a dansatorului, acest demizeu coborât pe pământ pentru instaurarea echilibrului divin-uman. Dihotomic vorbind, percepţia dansului şi a mişcărilor constitutive ale acestuia nu reflectă decât starea emoţional-spirituală a auditoriului.

Pinguinulfurios: Mă uit la băieţi şi-i imit.

.

Reporter: Iese măcar vreun ban sau o faceţi de amorul artei?

Robert : De bani se ocupă Motzoc. El are pregătirea necesară. Am înţeles că vrea să-şi deschidă un nonstop acum, să aibă finanţare pentru proiectul de cercetare cosmică la care lucrează seara, ascuns după pet-urile de bere. Noi doar îl ajutăm să strângă banii.

Bilă : O facem pentru că dă bine la sivi. Nu oricine mai e căluşar în ziua de azi.

Ghidushie: Bani nu ies, da’ avem bătaie cu ăilalţi din satul vecin, a lu’ Bălosu’ din Ghiolbăneşti. Ne antrenăm şi noi jocu’ de picioare că numa’ din Karate îi facem.

Şacalu’: Eu sunt angajat cu ziua. Am cea mai mare măciucă din sat şi dă bine în spectacole când mai luăm fetele la dans! De aia m-au luat băieţii în ansamblu!

Motzoc: Mă declar profund dezamăgit de această întrebare. Măsura financiară a acestui proces profund social dar şi intim individual este total irelevantă. Nu putem cuantifica emoţia şi dezvoltarea spirituală prin metode strict materiale. Imaterialul, divinul uman minimzează, dacă nu anulează, falsa importanţă a materialismului, chiar şi dialectic.

Pinguinulfurios: Plouă cu bani de amor.

.

Reporter: „Floarea din grădină” sau „Tezaur folcloric”?

Robert : Balet cu gâlgâit de somon, vorba tânărului Ghidushie. Eu le prefer mângâiate.

Bilă : Nici una, nici alta. Sunt desuet rău. Acuma în vogă e „Fermier. Caut nevastă!”

Ghidushie: Podul de flori cu Mărioara Murărescu.

Şacalu’: „Fermier. Caut minoră”; prezintă Marioara Marmurescu, fostă tezaur într-o grădină.

Motzoc: Ambele variante sunt doar metode, unelte care ne orienteză în siajul vieţii. Efectele spirituale asupra participantului la eveniment au relativ acelaşi scop. Deci, a-priori nu putem discuta de o alegere în sine, cât de evoluţia expectată la nivel individual şi social.

Pinguinulfurios: Viaţa satelor.

.

Reporter: Situaţie: Sunteţi în timpul unei reprezentaţii şi cineva dintre voi, să zicem Şacalu’, se împiedică din greşeală de băţ. Cum depăşiţi momentul?

Robert : Ha, ha, ha! Ultima dată când s-a împiedicat Şacalu’ de băţ a fost cutremur în Chile! Întrebaţi-i pe oamenii ăia dacă au depăşit momentul. Noi doar ne-am uitat la ştiri.

Bilă : Nu facem nimic. Îl lăsăm să se facă de râs.

Ghidushie: Depinde al cui e băţul şi depinde cu ce parte a buzelor se împiedică. Deseori îl dăm cu ir pe la vânătăi.

Şacalu’: Ce vă mai distraţi… Ce să mai depăşească momentu’, nu te uiţi şi tu în ce mă împiedic? Ăstia e invidioşi pă mine! În afara de Motzoc… Ăsta cu meta-fizicu’ lui nu e uşor de impresionat cu evenimente de genul ăsta!

Motzoc: Un astfel de eveniment este total neverosimil. Improbabilitatea acestuia vine chiar din însuşi răspunsul de la cea de-a doua întrebare. Acest individ, Şacalu’, nu se împiedică. Actul în sine nu poate reflecta decât percepţia eronată a auditoriului. Dansatorul nu se împiedică, el doar reflectă cursul firesc al existenţei, într-un format sinusoidal cu sincopele recunoscute social de orice conştiinţă umană. Practic, nu există un moment în sine care trebuie depăşit, evenimentul în sine descriind reprezentaţia ca un tot unitar, firesc şi definitoriu pentru viaţa fiinţei umane.

Pinguinulfurios: Şacalu nu se poate împiedica din greşeală. Doar dacă nu-şi prinde cingătoarea în jurul brâului să-i susţină băţul există riscul de accidente.

.

Reporter: V-aţi spălat vreodată opincile? Sau voi dansaţi în bascheţi Converse?

Robert : Eu nu spăl nimic, din principiu. De ce crezi că ţi-am dat masca de gaze pentru interviu?

Bilă : Atunci când repetăm, dansăm cu cizme de cauciuc pentru că la noi în curtea de repetiţii este mult noroi. În timpul spectacolelor purtăm balerini fosforescenţi pentru a ne putea repera pe scenă în cazul în care cade curentul.

Ghidushie: Eu am o pereche de şlapi cu arcuri pentru detentă.

Şacalu’: Nu port opinci, port ghete cu întărituri că mă calcă ăştia pe bombeu de 2500 de ori pe zi. Să-mi bag io p#la în repetiţiile voastre bă!

Motzoc: Consider că aceste întrebări sunt superficiale. Deduc că importanţa unui astfel de eveniment nu este nici măcar intuită de dumneavoastră. Revin cu insistenţă asupra evidenţei că o astfel de pregătire prealabilă (spălarea opincilor) – deşi reflecţie a curăţirii rituale de inconsistenţe spirituale – nu reflectă mesajul autentic al dansului popular. Dansul nu poate reflecta decât viaţa intimă şi socială, iar încălţămintea constrânge privitorul la meditaţia asupra materialismului efemer, superficial orientat către deşertăciune.

Pinguinulfurios: Opincile nu. Doar rufele. Există o pereche magică de pantofi dansatori pe care-i ţin bine să nu-i fure Şacalu.

.

Reporter: Mai e dansul popular ce-a fost odată?

Robert : Nu ştiu, că eu nu-s din satul ăsta. Poate ştie Motzoc, că el a învăţat alfabetul.

Bilă : Nu ştiu cum a fost odată pentru că nu am găsit înregistrări datate din acea perioadă  pe Youtube. Iar arhivele din TVR sunt sigur măsluite.

Ghidushie: Asta-i o întrebare de rumegat la ea timp de două cicluri de iapă.

Şacalu’: Dansul e popular dar dansul popular nu mai e pupular cum era odată popular… Acum mai e doar p#la din popular! Ia repetă de câteva ori popular să vezi că rămâi cu ea în gură! Ha ha ha! Ce glume de intelectual am în mine! Zi tu Motzoc cum e cu ramasu’ în gură?

Motzoc: Actul în sine, după cum spuneam, nu reflectă decât realitatea autentică a cotidianului, fie perceput gregar, fie individual. Prin urmare, deşi formele pot diferi ca exprimare în sine, ideatic vorbind dansul reflectă acelaşi eveniment major din existenţa conştiinţei, adică viaţa.

Pinguinulfurios: Dacă mai e dansul sau dacă mai e popular? Costumul: acelaşi costum de disco – agăţat, freza de gel – impresionat, dansul: la fel, nimeni nu ştie paşii dar ţopăie, muzica: nimeni nu înţelege dar toată lumea cântă.

.

Reporter: Cum e cu priza la mândre? Impresionaţi pe cineva cu ţopăiala asta a voastră?

Robert : Nu, de obicei noi suntem cei impresionaţi. Şi atunci zbrrrrr!, aruncăm pupăza direct în scorbura jupânesei. Atunci sunt momentele când ne împiedicăm de băţ…

Bilă : Pică, pică şi mândre… Dar trebuie să ai răbdare. E ca la pescuit. Uite, eu am la activ trei cuceriri: două casieriţe obeze şi o mămăiţă senilă care mă tot confunda cu bărbat-său înainte să plece pe front.

Ghidushie: Ocazional, când le mai lovim cu băţul. Priza e deseori scurta … dar la obiect.

Şacalu’: Cum e cu piz#a la mândre? Stai aşa că n-am înteles… Bah tu ori eşti vreun neiniţiat şi vrei să furi din experienţa ăstora mai bătrâni? Aaaa… priză, păi zi aşa mă reporterică! Eu personal impresionez prin forţă, mărime şi greutate, plus alte legi ale fizicii pe care tu nu le poţi înţelege! E vorba de legile atracţiei şi ale frecării care combinate dau naştere la arderi intense.

Motzoc: Repet. Obiectivul unui astfel de act nu este acela de a aprofunda

materialismul, superficialitatea imanentă zilelor noastre. Scopul este unul profund intim, total desprins de constrângerile sociale aşa cum le înţelegem astăzi.

Pinguinulfurios:私は肯定的な結果があるほとんどの回。 誰も望んで私に乗ること

.

Reporter: Cine este cel mai împătimit dansator?

Robert : Eu sunt cel mai împătimit. Şi mi se mai spune cel mai tare dansator în şezut, pe scaun. Se opresc ceasurile când îmi sincronizez picioarele.

Bilă : Motzoc, evident. A ajuns la performanţa să danseze numai din sprânceană.

Ghidushie: Sunt doi: Robert şi Şacalul. Când dansează ei stă timpul în loc.

Şacalu’: Robert când face dansul piticului din Twin Peaks.

Motzoc: Într-adevăr, o întrebare extrem de interesantă. Cred că cel mai împătimit dansator este cel care încă nu a definit pentru sine echilibrul divin-uman de care vorbeam mai devreme. Această căutare asiduă este reflectată de chiar implicarea emoţională în act. De obicei, dansatorul echilibrat cunoaşte discreţia şi o oarecare detaşare de act. Realitatea acestuia este definită de o mai extinsă amplitudine şi semnificaţii mai bogate.

Pinguinulfurios: Pantoful dansator.

.

Reporter: V-ar interesa o colaborare cu Michael Flatley? Ce-ar avea de învăţat irlandezul de la voi?

Robert : Orice irlandez ar învăţa de la noi că ţinţi-rinţi spală dinţii!

Bilă : Nu. Mie-mi place Rednex.

Ghidushie: Cum să bea Guinness din troacă.

Şacalu’: M-ar interesa o colaborare cu trupa lui! Ai văzut bă Motzoc ce le joacă picioarele la fetele ălea? Văleu!!!

Motzoc: Iată un exemplu de dansator împătimit care descoperă câte puţin divinul de care are atâta nevoie pentru redefinirea umanului său. Binenţeles, o colaborare cu acest dansator nu poate fi decât bine-venită. Consider că nu are decât de câştigat dacă s-ar alătura ansamblului nostru folcloric.

Pinguinulfurios: Oac oac dirii dirii dam.

.

Reporter: Hai, faceţi paşi!

Robert : Stai, dom’le, să mai beau o bere, două… Nu pot chiar aşa…

Bilă : 1,2,3, π… 1,2,3, π..

Ghidushie: Hai să mi-o vezi în ciorbă într-o zi de post!

Şacalu’: Marş că te pleznesc!

Motzoc: Pace ţie!

Pinguinulfurios: Fâl – fâl! Fâl – fâl!