Interviuri din casă. Ca să treacă primejdia.

Reporterul de investigaţii periculoase al Revistei Cioburi a aflat de la sursele sale de curent că undeva prin zona redacţiei îşi desfăşoară în mare secret activitatea o organizaţie paramilitară de români-români, specializaţi în distrugerea turnurilor, eliminarea cailor şi capturarea nebunilor. Scopul lor este de a instaura monarhia, cu orice mijloace şi nu se dau în lături să folosească nevinovaţi pe post de pioni. Se intitulează Mişcarea Şahiştilor Mascaţi şi trăiesc printre noi, ceea ce ar trebui să ne dea de gândit. Sau măcar de băut.

Urmăriţi în continuare discuţia pe care reporterul revistei noastre a purtat-o într-unul din avanposturile organizaţiei amintite mai sus, respectiv sub o masă de şah din parcul Carol. Ferea!

Reporter: De ce m-aţi băgat sub masă?

Robert (alias Robi Wan-Kenobi, lider de grup): Pentru că, nu-i aşa, într-un final ajungem sub pământ şi atunci trebuie să o luăm treptat: întâi sub masă, apoi sub  papuc (sau invers, nu mai ştiu exact), mai apoi sub parterul spitalului, la identificare, şi în cele din urmă la doi metri sub nivelul mării. Să te obişnuieşti, de aia.

Bilă (alias Roacheru’, responsabil cu neliniştea): Nu pot spune exact. Încă nu ştiu dacă este vorba de o nouă conspiraţie sau de o mai veche constipaţie.

Şacalu’ (alias Şacalu’, mai mare decât caii): Comentezi sau asa eşti tu curios ca o fată mare în faţa p#lii?

Ghidushie (alias Kasparov jr., înalt cât un turn): Pentru că pot, pentru că-ţi place.

Adriana (alias Pinguinulfurios, militantă împotriva nebunilor): De-aia. Pentru că am făcut karate. 注目

Diana (alias Deedee, bolnavă): He, he, poate prestezi şi tu ceva. Bolnavă, bolnavă dar sufletul tot cere. Pe lângă asta, trebuie să avem grijă când vorbim, răul ne pândeşte la suprafaţă.

Reporter: De unde până unde Şahişti?

Robert: Din moşi strămoşi. Primul a fost Gânditorul de la Hamangia iar noi suntem urmaşii lui. Gândim mai tot timpul, mutăm piese. În special piese de mobilier. Eu lucrez la o fabrică de mobilă, ştiţi…

Bilă: E o poveste mai lungă. Încă de mic copil am fost fascinat de prepeliţe. Aşa că m-am rugat de părinţi până mi-au luat o trotinetă. Apoi mi-am cumpărat şi prima minge de 35. După prima zi de şcoală am înţeles că politica nu este de mine. Aşa că m-am hotărât să devin şahist.

Şacalu’: Ce căcaturi de întrebări poţi să pui… Încă nu m-am edificat în privinţa ta şi a curiozităţii tale aşa că nu îţi răspund nici la întrebarea asta.

Ghidushie: Nepricepându-mă la fotbal, seminţe şi alte măcării, am avut de ales între două sporturi când eram mai mic: şahul si barbutul. Cum nu am noroc la zar…

Adriana: De la „Ş” până la „I” prin „a”, „h”, „i”, „ş”, „t”.

Diana: Aşa îşi zic oamenii ăştia de când am venit aici, eu vroiam sa joc o tablă. I-am vazut cu tablele în mâna dar apoi mi-am dat seama că făceau curat. M-am păcalit. Dar nici nu plec, că e frig. Stau pâna vine primăvara. Şi aşa sunt sensibilă.

Reporter: Ce aveţi cu caii?

Robert: Cu caii am o problemă de când eram mic. Fiind mai crăcănat, am fost luat peste picior de ţâncii de la şcoală, că vezi doamne m-am născut pe cal. Şi mi-am propus să extermin toţi caii numai ca să le demonstrez că nu mă puteam naşte pe un cal. Serios, nu râdeţi…

Bilă: N-am nimic cu caii. Ba chiar mă distrează, mai ales cei care sar peste piese cu penisul în erecţie.  De ce crezi că pionii au cască de protecţie pe cap?

Şacalu’: Acum chiar că te iau la palme… Cine p#zda mă-tii te-a trimis pe tine să ne spionezi, măh? Băh, dacă stăteam acum în picioare şi nu sub masa asta de beton, îţi arătam eu ce am în comun cu caii!!!

Ghidushie: Nu îi idolatrizez, nu sunt ecvestru. Totuşi, ştiu destule posesoare de plăci tectonice care i-ar iubi de vreo două-trei ori.

Adriana: Exceptându-l pe Şacalu  care e mai tare decât caii.

Diana: Cu caii nimic dar ŞaCalu mă scoate din sărite. Nu ştiu exact care-i motivul. Cred că e el talentat. Oricum nu pot spune mai mult în public, că mă dau afară.

Reporter: Monarhia este o soluţie?

Robert: Da, este o soluţie. Uitaţi-vă la mine, ca lider de grup. Regatul meu poate să confirme. Să confirme că este o soluţie proastă, desigur.

Bilă: Depinde şi de cine ar fi rege. Ca să luăm un exemplu, între regele Mihai şi regele manelelor eu aş alege o cină romantică cu Angelina Jolie. Cu condiţia ca chelnerul să fie Brad Pitt.

Şacalu’: Eşti de căcat, văd că nu te laşi. Cred că până la final fundul tău regal o s-o încaseze grav. Aştept să pui ultima întrebare şi-atunci să vezi!

Ghidushie: Prin Buthan şi la mine în casă! Luaţi aminte: În camera mea eu sunt moţul!

Adriana: Ţinutul glaciar este o monarhie absolută, condusă de către unicul Pinguinfurios. Domnesc, nu guvernez. De-aia mă vrea lumea!

Diana: Întrebări mai uşoare nu ai? Mai de fete, aşa. Pâna la urmă neştiind despre ce Doamne iartă-mă vorbeşti, voi incerca să răspund evaziv. Aşa că, daaa, depinde de situaţie. Poate fi o soluţie dar poate la fel de bine să nu fie.

Reporter: Vă urcaţi des în turnuri?

Robert: Nu pentru că eu, de obicei, sunt în pom. Mai schimb pomul din când în când. Când eram mai mic mă suiam în turnurile de la combinatul chimic din oraş, că-mi spuneau amicii să inspir aburul care ieşea pe acolo dacă vreau să devin mai puternic. Copii răi… Ce, ce vă uitaţi la coada mea? Şi nu e coadă, e al treilea picior.

Bilă: Doar când mă apucă sictirul şi mă taie pişarea. Concomitent.

Şacalu’: Eu am rău de înălţime şi nu urc nicăieri, nu vezi că i-am convins şi pe ăştia să mai coborâm un pic de pe băncute?!

Ghidushie: Nu cunosc poziţia, îmi pare rău. Mie îmi place doar pe la spate, între ţâţe.

Adriana: Mai tot timpul. Turnuri de pachete de ţigări şi pahare de vodkă. Noroc că n-am rău de înălţime.

Diana: De ce am face asta? De ce sa ne urcăm în turnuri? Nu am zis că le distrugem? Aaaa… sau vorbeai la modul figurat? Păi aşa da, în fiecare zi ai de urcat câte un turn. Mai drăguţ e când ajungi sus şi te plictiseşti. Tot la modul figurat… Nu, nu asta ai vrut să întrebi?  Bine, eu urc numai până la etajul I, acolo stau.

Reporter: Nebunii nu-şi fac treaba?

Robert: Cu nebunii îţi faci cel mai bine treaba. Ai de făcut o treabă murdară, pac, trimiţi un nebun. Ce, tu te ştergi singur la cur? Şi cine ar face-o pentru tine, nu un nebun?

Bilă: Depinde de dispoziţie. Când se apucă să alerge în zigzag pe terenul de joacă nu-i mai opreşte nici biciul fermecat al lui Şacalu’.

Şacalu’: Da! Domnu’ Bilă are dreptate, nu se mai poate cu ei, şi-au luat-o în cap! De câte ori pui căciuliţa pe nebun o să vezi că începe şi se agită, nu te mai înţelegi cu el, atacă la regină şi vomită după două-trei minute… E grav şi se tratează doar cu alcool!

Ghidushie: Îi vedem la ştiri. Îşi fac treaba cu vârf şi îndesat. Aţi văzut hipopotamul? Tocmai ce m-am ferit de el.

Adriana: Nebuni? Unde? Unde? Ce treabă? Mare sau mică?

Diana: Fac, fac, de aceea incercăm să îi capturăm. Să facă şi la noi cineva treabă. Fiind nebuni nu pun prea multe întrebări şi ne descurcăm mai uşor cu ei. Cei sănatoşi au prea multe de zis şi nu ştiu ce să le răspund.

Reporter: De ce vă ascundeţi?

Robert: Nu ne ascundem, aşa mergem noi.

Bilă: Nu ne ascundem. Ne expunem doar latura care nu se vede.

Şacalu’: De plictiseală!

Ghidushie: Nu mă ascund, sunt invizibil. Dar mă simţi când îţi fac rocada mare.

Adriana: După ce că te-am primit în iglu-ul meu de la Polul Sud, fără hartă, fără busolă, legat la ochi, ţi se pare că mă ascund?

Diana: De oamenii contaminaţi, de oamenii-cereală. Pot face foarte mult rău.

Reporter: Ce vreţi voi, de fapt?

Robert: Eu, ca lider de grup, vreau să ajung prima dată într-un grup. Sex în grup. Dar fără cai.

Bilă: Eu sunt unul dintre nebunii care are gânduri măreţe. Intenţionez s-o ard pe regină.

Şacalu’: Eu vreau să bat pe cineva şi cred că eşti un candidat serios, cu şanse mari să îmi cazi în gheară!

Ghidushie: Nişte simultane cu terţe.

Adriana: Tu să fii sănătos!

Diana: : Eu să beau alcool dar nu pot, sunt bolnavă. Nu ma lasă doctorul. Şi mai vreau ceva dar mi-e ruşine să zic, poate citeşte Mama.

Reporter: Voi fi în pericol după această discuţie?

Robert: O, da! De aici nici musca nu scapă nef#tută!

Bilă: Nu. Doar am spus mai sus că mie mi s-a căşunat pe regină.

Şacalu’: Băh, io acum îmi dau seama că nu vă cunosc, cine sunteţi voi, măh? Aoleu!! Cred că am încurcat masa… Îmi cer scuze. Stai liniştit că pe tine tot te aştept la ieşirea din parc… Aşa, să te dicstrug pisihologic!

Ghidushie: Nu sunt grobian dar nu-mi place să dau şah mat. Ce zici, o punem de-un pat?

Adriana: : Depinde ce înţelegi prin pericol. E atât de alb aici…

Diana: Nu cred. Pe unde o iei spre casă?

Interviuri din casă. Astăzi, casa scării

Reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi a reuşit să obţină, în exclusivitate, o audienţă la sediul celei mai obscure formaţiuni politice din zona sud-est europeană, pentru a discuta inteligent cu membrii acestui partid ancestral, protejat în principal de flacăra violet a ochiului de la aragaz. Abordând problematici legate de situaţia tristă a societăţii româneşti dar studiind şi posibilităţi de reglementare a declinului global, reporterul nostru a închegat o discuţie, pe cât de interesantă, pe atât de odihnitoare pentru creierele cititorilor. Aşadar, fiţi geană pe soluţiile de exterminare a săracilor, de decolorare a spaţiilor verzi sau de transformat în mod real râurile în izvoare de bere, miere şi laptişor de matcă, propuse de fondatorii Partidului Pentru Renaşterea Identităţii Corporale:

Reporter: În primul rând, vă mulţumesc pentru această discuţie. Cum aţi pornit la drum, ce v-aţi propus să modificaţi în structura umanităţii?

Dl. Robert (membru fondator, responsabil cu propaganda infantilă): Eu am pornit la drum într-un premergător şi, spre deosebire de colegii mei, am evoluat destul de repede astfel că acum pot să merg, uneori, şi fără. Fără echilibru, desigur. Depinde cât de mult beau… Nu mi-am propus să modific nimic în structura umanităţii dar am reuşit (şi încă nu-mi dau seama cum, s-ar putea să fie o conspiraţie…) să-mi modific structura coloanei vertebrale iar acum sunt fericitul posesor a patru hernii de disc, una mai frumoasă decât alta. Din fericire, încă pot să urinez şi să-mi târăsc piciorul stâng fără să las un şanţ mai adânc de 4 cm.

Dl. Bilă (membru fondator, responsabil cu studii de presă. Presa de struguri): Am pornit la drum cu foamea în glandă şi cu buzunarele goale şi vrem să implementăm un nou model de guvernământ nemaiîntâlnit în nici unul din manualele de filozofie politică – este vorba despre aşa-numitul model fiecare cu pizda mă-sii, care, credem noi, va revoluţiona societatea modernă. În acest sens, zi de zi, de mai bine de zece ani, pregătim cu minuţiozitate o lovitură de stat degeaba.

Dl. Ghidushie (preşedinte şi unic membru al organizaţiei de tineret): sfrrrrr…..

Dl. Motzoc (sponsor al partidului, membru în comitetul de decizie, mare industriaş): Am pornit împins de la spate. Ca de obicei. Mi-am dat seama că nu mai putem trăi într-o astfel de societate în care beţivii să fie ostracizaţi, discriminaţi. Beţivul trebuie să îşi câştige locul bine-meritat în societate, să devină un ideal al tinerilor de astăzi, să asigure continuitatea acestui neam măreţ de alcoolici.

Şacalu’ (membru în comitetul de decizie, responsabil cu dreptul de veto): Eram mic (cam cât domnul Boc) atunci când am pornit la drum şi l-am întâlnit pe domnul Robert,  responsabil cu propaganda infantilă, şi m-am simţit atras de ceea ce promitea dânsul ca voce a acestui partid. Eu nu mi-am propus să schimb nimic, eu doar particip la sedinţe pentru rândurile de bere care se servesc după…

D-na Adriana (responsabilă cu automatul de cafea şi cu scandalurile): Filtrele de cafea! E musai.

Reporter: Ce doctrină urmaţi, pe ce poziţie a spectrului politic vă situaţi?

Dl. Robert: Doctrina pe care încercăm să o urmăm nu este una foarte clară, în sensul că încă mai lucrăm la ea. Avem agenţi prin toate partidele şi încercăm să furăm de la fiecare ce este mai bun, pentru că vrem să avem o bază de aplicare perfectă. Până acum am reuşit să furăm două copiatoare din 1992 de la ţărănişti, un palton de nutrie de la socialişti şi un capac de wc din lemn de mahon de la liberali. Le vom pune cap la cap dar aşteptăm mai întâi să învăţăm cu toţii din partid să citim.

Dl. Bilă: Spre deosebire de marea majoritate a personajelor din eşicherul politic autohton, noi nu împărtăşim doctrina fără ecouri, la cât mai multe zerouri. Ca şi poziţie a spectrului politic, închipuiţi-vă doctrina noastră stând în şpagat cu o labă a piciorului pe extrema stângă, cu cealaltă labă pe extrema dreaptă, lăsând testiculele să atârne într-un mod relaxat, unul pe centrul stânga, iar celălalt pe centrul dreapta. Astfel, direcţia de partid este dictată de cel plasat pe axa centrală, penisul. Marele avantaj al acestei doctrine este că înlăturăm din start abaterile ideologice pe orizontală, vectorul politic putând suferi modificări doar pe plan vertical. Cu alte cuvinte, chiar dacă mergem în sus sau în jos, noi o ţinem înainte.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, eu îs de părere că ne aflăm pe drumul cel bun. E bine, adică nu-i rău. Oscilăm, doctrinar vorbind, între sobrietate politică şi turmentare socială. Echilibrul politic, dacă mă-nţelegi, este pentru fătălăi. Cel mai important este să ştii să te orientezi în direcţia în care bate vântul sau damful, după caz. Cred că suntem cei mai realişti membri de partid pe care îi poţi găsi seara la un PET de Timişoreana pe scările sediului partidului.

Şacalu’: Doctrină? Nu cunosc termenul… Ca poziţie, prefer să stau deasupra!

D-na Adriana: Ca şi in spectrul culorilor, să zicem că oscilez între non culori: alb şi negru. Adică pe dungă.

 

Reporter: Aţi avut vreodată candidaţi la vreo funcţie politică? Unde?

Dl. Robert: Da, chiar eu am fost desemnat în nenumărate rânduri să candidez la funcţia de administrator al scării de bloc unde avem sediul numai că de fiecare dată mafia bătrânilor m-a învins. Cu siguranţă că e mâna Partidului Pensionarilor care nu vrea să-i fie divulgate furturile de căldură din caloriferele oprite ale locatarilor. Şi degeaba am făcut nenumărate sesizări la comisia de cenzori pentru că de fiecare dată a apărut câte ceva: ba că a murit unul din membrii din cauza frigului, ba că altul a fost forţat să se ducă la azil, ba că a intervenit o comoţie cerebrală… Coincidenţe? Eu cred că nu! Acum a rămas în comisie o singură bătrână care are cataractă, deci, vedeţi justiţia e oarbă. Dar nu renunţăm.

Dl. Bilă: Înainte ca traseul meu politic să se intersecteze cu cel al partidului din care fac parte astăzi, am candidat de mai multe ori la o funcţie administrativă din partea Partidului nu foarte Popular Creştin Demodat. Dar am pierdut de fiecare dată pentru că a fost alterată carnea de mici. În mod cert am fost sabotat de adversarii politici.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Dacă au fost vreodată candidaţi din partea partidului nostru, eu nu mi-i aduc aminte. Deşi, recunosc, într-o dimineaţă m-am trezit în lift cu semnul “VOTAT” pe chelie. Vorba poetului: “M-au făcut copiii om de zăpadă!”.

Şacalu’: Îmi amintesc de unul dintre ei… îl chema Panaitescu, parcă. Am vrut să câştigăm prin intermediul dansului preşedenţia Comitetului de acordare de scutiri de taxe pentru băuturi alcoolice şi tutun… S-a sfârşit prost, candidatul nostru fiind un pic bâlbâit şi peltic, a gustat, de încurajare, circa 500 ml vodka înaintea confruntării finale, pe care a pierdut-o în faţa domnului Strugurel Vârtoşescu,  membru marcant al Academiei de Studii asupra Vinului şi efectelor sale.

D-na Adriana: În copilărie am avut trei găini, un cocoş, un porc şi o raţă care candidau la funcţia de preşedinte al coteţului. Au sfarşit pe rând în stomacele noastre.

 

Reporter: Cărui tip de alegător vă adresaţi?

Dl. Robert: Ne adresăm în primul rând alegătorilor de la parter pentru că dumnealor sunt la baza societăţii de bloc şi e normal, fiind la nivelul solului. În plus de asta, nu le scapă nimic şi doar aşa putem învinge mafia Partidului Pensionarilor, cei care controlează de atâta amar de vreme destinele societăţii în care stăm. Adică unde avem sediul. Şi plus că ne lasă să intrăm de fiecare dată când venim băuţi şi nu avem cheile de la interfon.

Dl. Bilă: Spre deosebire de ceilalţi politicieni, gruparea noastră politică se adresează alegătorilor care au ceva în cap. Nu contează dacă este o bască muncitorească sau o căciulă de astrahan.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: : Ne adresăm oricui ne ascultă. Ultima dată, am pus cearşaful pe mine şi am ieşit în agora disertând despre etica şi logica formală din politica românească. La finalul dimineţii am ajuns acasă fără bani, vin şi ţigări dar acompaniat de un nou membru de partid – Tudora – veselă şi fluturându-şi coada.

Şacalu’: Eu nu mă adresez niciodată şi nu ştiu clar dacă avem alegători în afară de membrii de faţă. N-am câştigat niciodată nimic, deci…

D-na Adriana: Alegătorului culegător de bureţi.

Reporter: Sincer, cât sunteţi de bogaţi? Vă ajunge?

Dl. Robert: Contrar celor aruncate ca zvonuri răutăcioase de către bătrânet, eu sunt foarte bogat cu duhul, fapt care se vede şi din multitudinea subiectelor abordate pe blogul personal (nu vi-l spun căci este urmărit de serviciile secrete şi am reuşit până acum să ascund identitatea adevăratului autor!), ca să nu mai vorbesc de finele analize pe care le pot face. Ultima dată, când am făcut o astfel de analiză, mi-a ieşit ficatul gras, ceea ce, iată, îmi oferă o altă sursă de bogăţie, mai ales pentru perioada iernii. Deocamdată îmi ajunge ce am, o să fac o listă cu ce o să mai vreau şi o s-o pun ca manifest în scară, în locul listei de întreţinere (pe aia oricum nu o citeşte nimeni).

Dl. Bilă: Nu suficient. După cum spuneam la o întrebare anterioară, eu personal am plecat la drum cu buzunarele goale. Am de gând să strâng atât de mulţi bani în cont încât să nu suporte Oracle-ul, încât să se depăşească limita maximă bigint. Din afaceri legale şi modeste comisioane, desigur.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Nu bogăţia este măsura acestui partid! Ci justeţea şi ideologia orientată către nevoile maselor. Prin urmare, toţi banii pe care îi avem strânşi sunt şi vor fi investiţi în consumul de alcool, pentru că doar aşa ne putem apropia de popor. Când este omul mai sincer, dacă nu la beţie?

Şacalu’: Eu fac comerţ cu grecii prin intermediul unui amic din Slobozia de Ialomiţa şi am strâns până acum ceva avere. Mă gândeam să mă înscriu şi la emisiunea „Fermier, caut nevastă” dar dacă îmi iau nevastă nu pot să mai răspund la întrebarea nr. 2 , „Vă ajunge?”…depinde de nevastă!!

D-na Adriana: Nu trebuie să ştie lumea, că dacă-mi dă careva cu o piatră-n cap să-mi ia averea?

Reporter: Furaţi? Pe bune, acum…

Dl. Robert: Am furat de la taică-miu pasiunea de a strânge bani albi pentru zile negre numai că, deocamdată, nu am găsit banii. Zile negre sunt din plin, mai ales când doamna Nuţi de la etajul doi ne mai aleargă pe hol cu pechinezul ei, că de ce tot schimbăm becul de pe palier cu unul care nu vrea să se aprindă. Ce vină avem noi că becul nu se aprinde? Deci, da, mai furăm şi becul de pe palier. Pe bune…

Dl. Bilă: Ne mulţumim să furăm doar startul. Apoi, restul vine de la sine.

Dl. Ghidushie: sforrrr…..

Dl. Motzoc: Păi, ce beţiv nu şi-o fură din când în când? Să fim serioşi! Face parte din farmecul vieţii.

Şacalu’: Maxim am zis!!!!!

D-na Adriana: Uneori. Pixuri, post–it-uri de pe la birou. Daa’, aerul pe care-l respir e cu împrumut? Că aş putea că fur şi aer. Îl iau cu găleata şi-l duc în casă.

Reporter: Ar trebui să vă vedem vreodată conducând destinele umanităţii?

Dl. Robert: Da, ar trebui să ne vedeţi. Cu siguranţă că da, sunt sigur de asta. De ce să nu facem şi noi asta? Clar, trebuie s-o facem. La anul voi cere să fiu desemnat candidatul partidului pentru funcţia de conducător al destinelor umanităţii, categoria B. Chiar am carnet, deci nu cred că ar fi vreo problemă. Bine, să nu-şi bage coada iar mafioţii ăştia de pensionari.

Dl. Bilă: Daţi-ne votul de încredere şi vom salva omenirea! Sau dacă nu votul, măcar o armă.

Dl. Ghidushie: sforrrrr…..

Dl. Motzoc: Puteţi să ne votaţi şi să întoarceţi privirea. Crezi că ne pasă? Poţi se te chiorăşti cât vrei… Ce dacă am ochii tulburi, picioarele îmi tremură şi scot sunete indescriptibile? Sunt perfect orientat!

Şacalu’: La cât se bea la şedinţele de partid, cred că destinele umanităţii se pot descurca şi singure, fără mine sau fără noi. Dacă ar fi să conduc ceva, ar fi un camion de bere pe care să-l deturnez către sediul partidului!

D-na Adriana: Băă, voi chiar sunteţi chiori?

Reporter: Aveţi duşmani politici?

Dl. Robert: Prietene, până acum despre cine am tot vorbit? Pensionarii ăştia nenorociţi care ne tot pun beţe în roate, numai să fure ei. Sistemul de la cap se împute, trage şi tu o nară pe hol, nu simţi că pute a moşi şi babe? Ce, ei or să-mi plătească mie pensia? Eu de ce le-aş plăti-o lor?

Dl. Bilă: Da. Shredder şi Vanghelie.

Dl. Ghidushie: sforrrrr….

Dl. Motzoc: Aha. Alcoolicii Anonimi. Şi sunt şi anonimi.

Şacalu’: Am avere, am şi bani dar şi-o mie de duşmani / Intru-n Parlament şi-arunc cu banii, să se-oftice toţi ţăranii / Pot şi duc şi beau şi f#t ca maşina de cusut / O fi politica o curvă da’ şi io i-am dat la m#ie! Scuze că n-am gasit rima la final… Nu că ar avea vreo legatură cu întrebarea dar am vrut să recit ceva pentru prietenii mei care mă susţine!

D-na Adriana: Să moară duşmanii mei de ciudă că se ştiu ei! Sunt cu geana pe ei, că vor să-mi facă de petrecanie. Au pus paparazzi pe mine să apar în Click.

 

Reporter: Pe final, un mesaj către oameni… Convingeţi-i că aveţi coa#e.

Dl. Robert: Păi… A, fără poze? Ok, am înţeles. A, nu în sensul anatomic… Păi, vorbeşte, dom’le, clar. Deci, da avem forţa şi tupeul necesare să schimbăm odată pentru totdeauna administratorul de bloc. Veniţi şi votaţi, chiar dacă nu locuiţi în scară cu noi. Mă rog, în apartamentele din scară, la asta mă refeream. Vă facem viză de flotant şi puteţi vota la urna mobilă pe care o punem chiar noi la dispoziţie. Nici nu trebuie să ieşiţi din case, ne ocupăm noi de tot. Şi nu pupaţi avantaje, da? Nu-i tupeu ăsta?

Dl. Bilă: Nu mai fiţi proşti votând iar şi iar cu aceeaşi politicieni. Fiţi proşti votând şi cu alţii, adică cu noi. Referitor la coa#e, v-am făcut mai sus o prezentare din care reiese clar că acestea atârnă la loc de cinste în ecuaţia doctrinei pe care partidul nostru o împărtăşeşte.

Dl. Ghidushie: sforrrr….

Dl. Motzoc: Fac chetă de un PET! Cine se bagă?

Şacalu’: Aş putea să mă desfac la prohab, ca să faci o poză dar sunt un băiat simţit. E şi doamne de faţă! Ca mesaj către oameni, veniţi să ne vedeţi la şedinţe, le ţinem în Control, miercurea cu Electropolis şi în week-end cu râuri de bere!

D-na Adriana: Pot să-mi îngroş vocea. Şi am sânge-n coa#e mai mult ca mulţi alţii!!!!!

 

 

 

Domnul Ghidushie nu a reuşit să surprindă întrebările noastre deoarece cu o seară înainte participase la şedinţa de partid săptămânală şi, fiind reprezentantul aripii de tineret, pur şi simplu are nevoie de mai mult somn. Şi în curând de un alt ficat…

Mic scenariu de toaletă

   Aşa cum se ştie, toaletele sunt locurile acelea unde lumea face pipi şi caca, fiecare în ce poziţie doreşte. Toaletele sunt acasă, afară în curte sau în baruri, în avioane, în lifturi sau chiar în casa scării, că aşa au vrut oamenii să le construiască sau să şi le închipuie.

   Unele dintre ele sunt dotate, că au fost indivizii mai precauţi, cu accesorii de spălat pe mâini, chiuvete şi săpun, gen. Lucru inteligent, în esenţă. Sau nu, depinde cum priveşti lucrurile. Să luăm de exemplu o cârciumă. Una cu trafic, plină de aparate de regenerat berile, care, evident, trebuie să-şi îndrume scurgerile de lichide către o budă. Îl luăm ca model pe domnul Pipinel, un personaj fictiv. Ce face domnul Pipinel când senzaţia de rupere de nori din dreptul vezicii nu-i mai dă pace pe scaun? Se ridică elegant de la masă, îşi cere scuze în faţa doamnelor şi o ia la pas uşor iniţial, alert, mai apoi, către toaletă. Unde, dacă are norocul să fie liber, se va naşte a doua oară instant. Odată încheiată operaţiunea, omul nostru scutură cu nesaţ robinetul, îl aşează plăpând în panatalon şi, normal, dă să-şi clătească mânuţele. Bang! Nu avem chiuvetă în budă! Păi, ce face? Punem crenguţa pe clanţă, după ce în prealabil am mângâiat smotocelul, ieşim să ne spălăm şi apoi revenim la partida de bridge.

   Bun, dar ce să înţelegem de aici? Să-l luăm exemplu şi pe domnul Fifinel, colegul de masă al domnului Pipinel. Domnul Fifinel, la un moment dat, va încerca şi dumnealui aceleaşi senzaţii de facere, drept urmare se ridică vioi de la masă, se scuză în faţa doamnelor şi ţuşti către pipilică. Omul intră în sanctuar, pune mâna pe clanţă, aceeaşi pe care a atins-o şi colegul Pipinel iar apoi pune mânuţa pe smotocelul din dotare, eliberându-i raza laser. În acest moment putem spune că s-a produs joncţiunea, în sensul că prin intermediul clanţei cocoşelul lui Pipinel a făcut cunoştinţă cu cocoşelul lui Fifinel. Cazul acesta este unul fericit pentru că cei doi indivizi sunt nişte oameni curaţi, cu analizele la zi, şi lipsiţi de culturi de parameci, amibe sau ciupercuţe săltăreţe care sălăşluiesc acolo jos.

   Prelungind un pic problema, presupunem că la un moment dat va exista un domn X mai şturlubatic şi plimbat cu ciocul de raţă prin mai multe bălării, care va pune mâna sa de bărbat pe clanţa toaletei, după ce în prealabil îşi va scutura intrumentul de golire. Şi cum chiuveta este în afară, o parte din monstruleţii ăia mici care mişună prin părul pubian va călători direct pe clanţă, urmând mai apoi alte trasee, către alte destinaţii de vacanţă. Este un scenariu paranoic dar aşa sunt eu, mulţumesc.

   Discutând această problemă cu domnul Şacalu’, un bun prieten şi specialist în exterminarea de bun-simţ, am construit în creier un alt scenariu de probat. Să presupunem că domnul Şacalu’ o ia la picior către toaletă, cu gânduri de geneză. Geneză care implică şi un sul de hârtie igienică. Omul, bine-crescut de altfel, ar putea să facă o glumă proastă şi să mânjească, numai un pic normal, clanţa cu puţină materie reciclată proaspăt ieşită din funduleţ. Se spală omul mai apoi, la chiuveta din afara budei… Dar oare domnii Pipinel şi Fifinel, când vor fi mai apoi nerăbdători, atenţie-foarte nerăbdători!, să-şi golească săculeţii de pipi, cum vor proceda după ce vor închide uşa toaletei şi vor pune mânuţa pe căcuţa lăsat de domnul Şacalu acolo? Vor face pe ei au ba?

Analiza Doctorului Pildă #6

Bine nu v-am regăsit la un nou răspuns plin de poveţe, încărcat cu mai mult patos decât un adolescent prins între 15 milf-uri, al maestrului în arta amorului, doctorul Pildă. Avem în faţă o durere lăuntrică a unei domnişoare, pe numele ei Stănica Aoleu, din oraşul Oradea.

” Dragă domnule doctor Pildă, storcătorul relelor pe acest pământ, nu mai suport să trăiesc în condiţiile date. Din pricina polipilor mei am avut parte toată viaţa de uşi închise şi miştouri ieftine. Am învăţat să nu mai pun la suflet, polipii devenind o parte din mine, ca un al treilea braţ să spunem.Nu am nici bani de operaţie. De curând însă s-a întâmplat o nefăcută care mi-a pus capac, deşi aveam deja două capace în nas. Eu mă iubesc cu Jenel, sau mai bine spus m-am iubit cu el, căci de curând a fost arestat la frontieră încercând să bage în ţară nişte pachete de făină de nu ştiu unde. A primit 15 ani de închisoare. Eu îl aştept că ştiţi cum e, timpul trece repede. Când mă duceam cu mâncare mai făceam şi noi prostioare ca orice tinerei că deh, acolo la bulău te saturi de atâtea puţe. Acum, el mi-a cerut să i-o sug. Eu n-am prea vrut că mai erau şi alţi deţinuţi p-acolo, dar el  m-a convins că e bine pentru mine, pentru ten, că mă întinereşte, plus că ceilaţi dorm, vrăjeli de doi lei numai să mi-o bage în gură. Am pus botul normal căci îl iubesc. Am început eu aşa mai suav, m-am mai înecat, am mai grohăit puţin, iar la un moment dat am leşinat că nu mai puteam respira, având şi gura înfundată. Când m-am trezit erau vreo doi prieteni de-ai lui călare pe mine, mă porcăiau peste tot. Ceilalţi râdeau împreună cu paznicii. Mă simt o femeie uşoară şi nopţile mă cuprind coşmaruri cu penisuri ucigaşe care vin să mă asfixieze. Ce să mă fac domnule doctor?”

Domnişoară, răspunsul meu este unul pe cât de simplu, pe atât de util. Trebuie să vă scoateţi polipii de urgenţă pentru a salva omenirea. Sexul oral este o necesitate a globului pământesc şi a populaţiei. Pe semne că experţii care şi-au dat cu părerea vis-a-vis de încălzirea globală n-au luat în calcul existenţa dumneavoastră. Tu, domnişoară, eşti de vină! Muia se pierde pe drum între ochi şi gură, adevărul fiind undeva la mijloc. Fiind înfundată obligaţi persoanele de pe Terra la un trai din ce în ce mai dificil. Repede luaţi un cleşte de cuie, dacă nu aveţi merg şi nişte unghii mai lungi, şi scoateţi diavolul din trup. Chiar dacă vă doare, insistaţi. Smulgeţi, smulgeţi. Sângele apărut ulterior pe moacă reprezintă râul fericirii umane. Trageţi cu poftă, chiar dacă rămâneţi cu nasul în mână. În acest caz veţi deveni cunoscută drept o rudă apropiată a unui celebru cântăreţ, fapt care va duce la o viaţă liberă şi liniştită.

Interviuri din casă

Doamnelor, domnilor, stimabili cititori ai Revistei Cioburi, iată că a venit momentul să lansăm pe biţi o serie de interviuri, îndelung cerute pe adresa redacţiei, cu cine alţii decât componenţii lotului de aruncat litere, respectiv oamenii din spatele tastaturii de la Cioburi.

Pentru că dânşii sunt iubitori de muzică şi pentru că, la un moment dat, fiecare dintre dumnealor a ars-o aiurea pe lângă sau într-un band, iată că am fost surprinşi să aflăm că, în timpul liber, după cele opt-zece ore petrecute la redacţie (sanchi), ciobarii o freacă într-un garaj, cu instrumentele în mână, încercând să răzbată prin complicata lume a peisajului underground. Într-una din pauzele de ţigară (nu vă gândiţi la prostii) am reuşit să interceptăm răspunsurile dânşilor la întrebările noastre. Voila:

Reporter: Spuneţi-ne, vă rog, cum se numeşte trupa şi ce stil cântaţi.

Robert (zis Robi Wan-Kenobi): Eu în primul rând nu cânt, sunt senior-editor şi i-am dat afară pe Motzoc şi pe Şacalu’. Bine, în prealabil, Şacalu’ şi-a scris demisia voluntar.

Bilă (zis, uneori, şi Trilă): Am căutat mult un nume care să ni se potrivească. Multă vreme ne-am gândit să ne spunem după numele nerostit al câinelui lui Nechifor Lipan, ciobanul din Baltagul. Dar cum nu a fost niciodată rostit nu avem nici noi de unde să-l ştim. Aşa că am convenit să ne numim Trupa fără nume. Sună bine şi chiar ne reprezintă. Ca gen, aş putea spune că abordăm un soi de pop-flok cu accente eRecto.

Ghidushie (zis BOCanci, wtf??): Singur în lanul de porumb. Stilul e nou, arhetip, se numeşte fluieratul mut.

Motzoc (ex-membru, zis Mot’Ottoole): Păi cred că Freaka da Menta. Stilul este atât de comun încât nici nu îl pot descrie.

Şacalu’ (ex-membru, ex în general, zis tot Şacalu’): Cum a zis Robert.

Reporter: Care credeţi că este tipul de ascultător care vă apreciază?

Robert: În general, este tipul de la cablu. Sunt şi tipe, să ştii…

Bilă: Surzii. Întotdeauna am avut parte numai de reacţii pozitive din partea lor.

Ghidushie: Păstrând modestia aş putea spune că… TOŢI. Chiar dacă nu recunosc, fărâma de umanitate din fiecare se regăseşte în jurul meu.

Motzoc: Nu ştiu cine apreciază stilul ăsta. Nu am avut curiozitatea să aflu. Dar bănuiesc că aceiaşi rătăciţi ca şi mine: depresivii, ofticaţii, beţivii, frustraţii… iu gat ză picciăr.

Şacalu: Nu ştiam ca avem şi ascultători….

Reporter: La ce instrument cântaţi?

Robert: Prietene, nu ţi-am spus că nu cânt? De cele mai multe ori îmi desfac pixul şi suflu biluţe de hârtie cu el în ochelarii lui Motzoc, el fiind, se ştie, un sensibil…

Bilă: Eu mi-am descoperit pasiunea pentru muzică în timp ce suflam într-un diapazon improvizat din nişte bucăţi de ţevi de calorifer uitate de instalator, după ce mi-a schimbat caloriferele din fontă. La puţin timp am început să iau lecţii de harpă neconvenţională (un instrument ale cărui coarde sunt confecţionate din fire de coadă de cal sur) de la un maestru desăvârşit al instrumentului din Tecuci, de altfel singurul rămas în emisfera nordică. Actualmente vreau să mă perfecţionez în arta buhaiului, cu toate că uneori mă surprind pe mine cât de bine ştiu să-i cânt în strună neveste-mii.

Ghidushie: Clapsugel în momentul de faţă. Am oarecare prietenii şi cu renumitul cimpoi cu frână.

Motzoc: La coarda sensibilă. (Cine a venit cu întrebările astea? Alo! Redacţia!)

Şacalu: Tobe… mai trebuie să dezvolt, de ce? Ok… mă exteriorizez, mă transform într-un animal… nu cânt extraodinar dar măcar există fundal sonor pentru piesele folk.

Reporter: Când veţi ajunge mari?

Robert: Eu nu vreau să ajung mare. Oamenii mari sunt răi şi îşi bat joc de copii. În plus de asta, va trebui să-mi schimb hainele, pantofii şi nu o să mai am bani de griş cu lapte.

Bilă: Nu ne-am propus să ajungem mari. Am început ca o trupă de anonimi şi suntem hotărâţi să păstrăm aceeaşi direcţie. Scopul comun este ca piesele noastre să devină cât mai necunoscute.

Ghidushie: Ar fi trebuit să fie defectivă de plural, doar eu pot răspunde la întrebare, ceilalţi având deja o burtă matură. Simplu: întotdeauna după ceilalţi.

Motzoc: PLM. Niciodată. Sau poate la pensie.

Şacalu: Eu… aşa sunt, un pic mai mare. Nu înţeleg glumele astea de rahat ale voastre… vreau să spun specia reporter. Te rog frumos să te porţi frumos, dacă nu, te pleznesc!

Reporter: Câştigaţi bani din această activitate?

Robert: Colegii mei aşa îmi spun, numai că în fiecare lună îi ia doar unul. Mie încă nu mi-a venit rândul. Da’ nu înţeleg de ce. Ce dracu’…?

Bilă: Da, aş putea spune că da. Cu cât petrecem mai mult timp împreună la repetiţii, scutim banii care în mod normal ar trebui să se ducă pe băutură. În acest sens, pot spune că trupa a devenit deja o afacere serioasă.

Ghidushie: Adesea, îi strâng cu grijă într-un loc secret. Nici acum nu mi-am amintit unde-i am.

Motzoc: Da! Când sunt şedinţele de redacţie, iubita mea soţie şi prietenă (pe care o salut cu această ocazie – Bună, Bambilică!) îmi alocă un mic buget pentru bere. Din salariul meu. De la cel de-al doilea loc de muncă.

Şacalu: Da şi nu îţi spun câţi! Cert e că mi-am luat o casă la Snagov şi acum pot să ascult manele cât vreau io de tare, meseriaşule!

Reporter: De ce cântaţi într-un garaj?

Robert: Colegii mei cântă într-un garaj pentru că eu i-am împrumutat să-şi cumpere instrumentele, să închirieze un loc decent pentru repetiţii (găsiseră ceva prin Primăverii) şi urma să-i primesc înapoi după ce deveneau faimoşi şi putrezi de bogaţi. Apoi, când au deschis gura, mi-am dat seama că mai bine îmi vindeam un rinichi decât să investesc în ei. Aşa că au ajuns în garaj. Nişte ţărani…

Bilă: Pentru că la un moment dat n-am mai avut loc în cămară.

Ghidushie: Prefer să-l numesc buncăr antiatomic. Că n-am bani de o cutie mai mare.

Motzoc: Băi reporter, tu nu ai altă treabă? Dacă mă milogesc la nevastă-mea să îmi dea bani de două beri obosite, crezi că stau într-un căcat d-ăla de Crib de MTV? Sunt văru’ lu’ Ozzy? Cânt în garaj pentru că acolo dorm, beau, mănânc, mă fut şi uneori mă şi cac (când e prea frig afară). Şi e şi moca.

Şacalu: E în trend! Trebuie să plăteşti chirie înainte să te afirmi şi oricum dau bine interviurile în spaţii închise, morbide şi urât mirositoare, exprimă mai mult decât vorbele! Zi tu, Motzoc, dacă nu e aşa! O să cântăm în baru’ lu’ Motzoc… pestre vreo 2-3 ani (râsete înfundate).

Reporter: Băgaţi şi versuri la mizeria de muzică pe care o faceţi?

Robert: Ha, ha, ha, ha, ha!

Bilă: În primul rând, cine eşti tu de îţi permiţi să afirmi că ceea ce cântăm noi se numeşte muzică? Am crezut că e vorba de un interviu serios, nu de unul făcut la băşcălie. Revenind la întrebare… Răspunsul este da. Avem şi versuri pentru mizeria asta a noastră. În general sunt versuri din cultura popoarelor migratoare. Ne place genul ăsta de vers pentru că e plin de dinamism.

Ghidushie: Liric la greu. Supervisor de poeţi alcoolici.

Motzoc: Asta este o întrebare bună. Nu le-aş spune versuri, însă prind la public. De exemplu, nevastă-mea tace când îi lălăi suav la ureche. Ceea ce e mare lucru.

Şacalu: Bilă e cu versurile. E mai pe liric, nu te uiţi un pic la el?

Reporter: E mai bine să nu vă vedem într-un concert?

Robert: E mai bine să nu, pentru că după aceea va trebui să muriţi. Eu o să vă curăţ  , pentru că o să vedeţi în ce căcat era să-mi bag banii…

Bilă: În principiu, da. Oricum sună infect şi biletul e super-scump. Ce-i marfă e că nu e deloc aglomeraţie.

Ghidushie: Clar. Totuşi persoanele de sex feminin pot trece pe la un casting în speranţa că ne vor asculta şi auzi live.

Motzoc: Depinde. Nu beţi alcool şi nu fumaţi? Trăiţi sănătos? Spuneţi nu drogurilor? Vă bucuraţi că nu mai există magazine de vise? Vă plac discuţiile interesante de la Bahmu’ şi Nora pentru Mamă? Sunteţi cititori fideli ai Libertatea/CanCan/Click? Vă petreceţi vacanţele cu părinţii? Dacă da, ce rost ar avea să vă chinuiţi?

Şacalu: Da… sau nu. Eşti curios personal sau vrei să ştii dinainte dacă o să moară animale pe scenă, dacă facem sex sau ne pişăm pe public?

Reporter: Câteva cuvinte despre ţară şi popor…

Robert: Despre ce ţară şi ce popor? Ha, te-am prins! Nu te aşteptai la reacţia asta a mea, nu? Sunt deştept şi spontan, băi, m#istule! Hai, marş, lasă-mă cu căcaturilea astea. Ptiu, ce m-ai enervat…

Bilă: Mie personal îmi place mai mult la ţară decât la popor.

Ghidushie: O ce ţară, ce popor, dă-mi o bară şi-un topor. Cu siguranţă Shakazulu a dat aici o nebuloasă.

Motzoc: Ar mai fi ceva de spus? No comment.

Şacalu: Să-mi bag………… ….. . ….. …. ….. …  ! Cine ….. mea te-a pus să întrebi despre lucrurile care ne deranjează cel mai mult? Băh, tu vrei un interviu relaxat sau vrei să pleci cu vânătăi la mufă?

Reporter: Când o să emigraţi?

Robert: Păi, ce sens are? Serios, ce sens are? Zi, măi, deşteptule! De ce p#la mea întrebi dacă nu ştii? Sunteţi de căcat, băh, voi şi cu Dan V#iculescu al vostru…

Bilă: Am vrut de mai multe ori să emigrăm în SUA. Dar am renunţat de fiecare dată pentru că nu ne-au lăsat să luăm şi garajul cu noi.

Ghidushie: În speranţa că voi domina şi deţine globul pământesc, niciodată căci voi fi tot timpul acasă.

Motzoc: Probabil niciodată. Care ar fi rostul? Există destui proşti şi aici încât să mă cred deştept.

Şacalu: După lansarea primului album! Deci mai avem de aşteptat vreo 10 ani, nu de alta dar Bilă e foarte atent cu versurile, eu mai am de învăţat la tobe, Motzoc sigur nu o să cânte în următorii trei ani pentru că îşi face bar, Ghidushie e prea mic să emigreze iar Robert, care este uneori şi vocalul nostru piţigăiat, nu poate să susţină un concert singur!

Reporter: Hai, la revedere!

Robert: La revedere eşti tu şi cu Dan V#iculescu, f#tu-vă-n gură de bolşevici împuţiţi!

Bilă: E în regulă, oricum trebuia să plec şi eu.

Ghidushie: Pace şi prosperitate intergalactică.

Motzoc: Succesuri.

Şacalu: Marş la căcat!

Nu, nu au pagină de myspace. Dă-i dracu’ de retarzi…

Analiza doctorului Pildă #5

Vremea se pare că încearcă a ne face mai multe feste decât o femeie cu al nostru card scump în buzunar. Motiv pentru care oamenii tind să intre în depresii. Ceaţa şi gropile din asfaltul urban îi fac să se încaiere, înjure,  înţepe subtil. Pe adresa redacţiei a venit o singură scrisoare în această săptămână tumultoasă, adresată doctorului expert în yoga, tai chi şi tai ţei, maestru emerit în tainele somnului cu ochi deschişi, Pildă. Fiind singura nu s-a gândit prea mult şi i-a răspuns de îndată răposatei Aurica Faliment, dintr-un oraş fermecat,atins de mâna lui Dumnezeu, cu reverul din păcate, Caracal. Respectiva domniţă a pus pe lângă încropeala scremută pe care cu greu o putem numi scrisoare, un book de fotografii doar semi-nud, slavă domnului, în sepia, adresa completă, orele de vizitare, satul de origine.

” Dragă domnule doftor Pizdă, mă intitulez drept o răposată îndurerată cu un simţ intelectual ascendent spre mai mult ca pozitiv. Deşi am luat un sărăntoc drept să-mi fie soţ, dar pe care l-am iubit nu cum mă acuză familia lui slinoasă de profesori, ingineri şi alţi d-ăştia amărâţi, eu provin dintr-o familie de viţă nobilă încă din secolul al 14-lea, mai exact din anul 1784. Locul în care am făcut ochi se numeşte Pârâul Scroafei, dintre munţi, în judeţul Braşov. Mama întotdeauna mi-a zis ca să mă port cu ţăranii cu respect deoarece noi suntem familie regală pentru ei. De aceea cu respect l-am luat şi pe Jean să-mi fie alături în eterna iubire şi după ce vine lumina, cum a spus domnu popă când am devenit soţie.

Acuma, Jean a murit circa acum câteva săptămâni. Pe neaşteptate a făcut clăbuci la gură când mânca şi-a căzut din picioare în jos cu capu pe scări. Şi erau scări d-alea de marmură, că doar stăm în vilă, nici acum nu s-a dus sângele dupe ele firar al dracului de beţiv că nu ştiu de unde atâta sânge avea în el. Eu eram prea îndurerată să-l îngrop, n-am participat la ce se face acolo cu mortu, cu plângeri, gropi şi chestii d-astea. Eram bogaţi, că eu aveam mintea şi el avea muşchii şi banu, da eu conduceam totu că mă pricepeam, el mai mult stătea şi bea pe la unu pe la altu. Familia doreşte să-şi bage nasu în farfuria mea acum, să-mi ia banii şi toate cele că aşa sunt sărăntocii ăştia amărâţi, n-au respect pentru cei cu viţă nobilă. Eu nu le dau nimica că mi se cuvin toate, că eu l-am iubit şi am avut grijă de el atuncea când l-am lovit din greşeală cu maşina. Şi cine l-a doftorit când s-a scăpat foenul în apă când el se spăla? Eu, normal chiar dacă eram încă udă pe cap şi puteam răci. Au chemat poliţia că l-am omorât, că i-am dat boli, că l-am otrăvit. Toate sunt minciuni, el mi-a dat în loc de delikat să pun în ciorbă, otrava aia de şoareci. Acum am rămas singură, mai am lângă mine doar pe şofer şi pe zilierul ală de ne făcea mansarda. Dorm aci la mine că fac mult până acasă. Da-ţi-mi un sfat cum să scap de ăştia care vrea să-mi iau banii şi toată avuţia, amărâţii ăştia necuviincioşi.”

Dragă răposată a intelectului, dintr-o poză reiese faptul că locuiţi în Caracal deoarece nu aveţi uşi la casă, noroc de dumneavoastră că aveţi şantul acela care intră adânc în fundaţia vilei. Celelalte poze mi-au provocat un sentiment bizar, al împăcării sufleteşti, de comuniune cu Cel de Sus. Mi-aţi confirmat faptul că El le aşează pe toate, respectiv numele satului cu aspectul şi prestanţa dumneavoastră . De asemenea cred că încurcaţi unele litere între ele cum ar fi „t” cu „ţ” şi „m” cu „n”, pentru că, din păcate, pentru noi cei din redacţie chiar sunteţi o vită mobilă. Cu siguranţă v-aţi iubit soţul mult, dar poate decesul v-a întristat aşa de puternic încât i-aţi uitat prenumele, pe el chemându-l Vasile. Fiind aşa de frumoasă şi de înţeleaptă cu siguranţă cineva v-a blestemat, făcându-vă vrăji speciale. De aceea v-aş sfătui să nu vă mai căutaţi niciun soţ căci s-ar putea ca şi el să păţească vreun accident şi să vă lase iar singură şi speriată. Cu siguranţă vrăjitoarele dorm în această vilă, deghizate. De aceea trebuie neapărat să vă alungaţi ajutoarele. De asemenea, blestemul se va rupe în momentul în care renunţaţi la toată averea, oferind-o familiei defunctului. Atunci viaţa va reveni la normal, veţi fi iar fericită. La final doresc a vă dezvălui o reţetă ultrasecretă, descoperită de oamenii bogaţi din Franţa. Este vorba de secretul nenumirii. Tot ce trebuie să faceţi este să luaţi o linguriţă pe zi de verde de Paris.

Şosetele murdare, soluţia crizelor conjugale

Un studiu realizat de o echipă de cercetători indieni naturalizaţi în Marea Britanie a demonstrat că alergatul partenerei cu şosetele murdare prin casă animă viaţa conjugală aducând un plus de prospeţime cuplului.

Cele o sută de cupluri care s-au oferit voluntare pentru realizarea ineditului experiment au fost atent selectate în funcţie de gradul de transpiraţie al glandelor sudoripare de la nivelul labei piciorului ale partenerului. Au fost astfel acceptaţi de la indivizi complexaţi că picioarele nu le miros îndeajuns de mult, asemenea bărbaţilor adevăraţi,  până la indivizi ale căror şosete transpirau de emoţie numai la ideea că sunt următoarele la purtare. Pentru partenere, singura condiţie de participare a fost să nu cunoască adevăratul motiv al studiului, acestea fiind informate că este vorba despre un concurs cu premii în bani şi în produse Oriflame pentru stabilirea celei mai bune gospodine.

Pe durata celor trei săptămâni ale studiului, la realizarea căruia s-au folosit şapte sute de perechi de şosete din fibră sintetică, şapte sute de perechi de şosete flauşate cu fir gros şi încă şapte sute de perechi de şosete de lână de lamă, s-a constatat că în 84,23% din cazuri alergatul partenerei cu şosetele scoase din bocancul proaspăt descălţaţ a atras invariabil, după inevitabilele certuri, ameninţări cu divorţul, înjurături de mamă adresate agresorului, o reconciliere a partenerilor. Specialiştii au ajuns la concluzia că acest fapt se datorează unei substanţe necunoscute până în prezent, pe care au botezat-o putomirosocină, care este eliberată de glandele sudoripare suprasolicitate ale bărbatului şi care odată adulmecată şi ajunsă în sângele femeii, facilitează producerea serotoninei şi implicit instalarea unei stări de beatitudine. Mai mult, s-a constatat că efectul este mult mai pronunţat în cazul partenerelor aflate în perioada de menstruaţie.

Efectul experimentului s-a resimţit atât de mult, încât partenerele nici măcar nu au crâcnit atunci când li s-a adus la cunoştinţă că au fost de fapt voluntarele unui experiment inedit şi nu a fost vorba nicidecum de un concurs de cea mai bună gospodină, declarând în 96,23% din cazuri că singurul lucru la care le stă gândul este să îşi facă partenerul fericit.

Sursa:  Departamentul Ştinţifico-Fantastic al Revistei Cioburi,  filiala Londra.

Precauţie: Nu încercaţi acest lucru acasă! Sau dacă îl încercaţi, o faceţi pe barba voastră.

Dinamo Bucureşti-Coreea de Nord, simplu şi la obiect

   Echipa de fotbal Dinamo Bucureşti, aflată într-un stagiu de pregătire prin ţări mai calde, munceşte din greu pentru a face faţă puternicului campionat din România şi pentru a încerca să câştige mult-râvnitul trofeu de campioană a României la fotbal (fascinant!). Drept urmare, adversarii aleşi au fost de calibru, forţându-i pe dinamoviştii jucători să-şi dea sufletul pe teren. Una din echipele cu care Dinamo a jucat a fost puternica naţională a Coreei de Nord, pe care echipa bucureşteană a învins-o cu 2 la 1.

   Corespondentul pe teme de război al Revistei Cioburi a fost prezent într-un tranşeu aflat nu departe de teren şi a reuşit să ne trimită minuta partidei:

 

Min.1: Arbitrul fluieră începerea meciului. Jucătorii nord-coreeni se aruncă la pământ şi încep cu cinci serii de flotări, trei de abdomene şi zece de genoflexiuni. Pulhac vomită în spatele porţii. De emoţie.

Min. 6: Intră pe teren aproape toată echipa dinamovistă, aşezându-se în formula tactică dictată de Cristi Borcea de pe margine. Un moment bun de a-l aştepta şi pe portarul Dolha, mai ales că adversarii încă nu s-au hotărât ce jucători să poarte cele numai 11 perechi de adidaşi disponibile.

Min. 10: Începe partida cu adevărat. Niculescu are o pătrundere în forţă în careul advers dar cedează mingea jucătorilor coreeni care implorau un bol de orez. Vasile Turcu varsă o lacrimă şi se hotărăşte să-i mărească prima de joc.

Min. 14: Niculescu le aruncăn nişte bănuţi în careu jucătorilor adverşi dar, dându-şi seama că a aruncat şi desfăcătorul de bere, se aruncă după el. Arbitrul dictează penalty şi Dinamo deschide scorul. Turcu plânge în hohote.

Min. 16: Nord-coreenii îşi dau seama că pe partea lui Pulhac, încă vizibil emoţionat, este o pâine de mâncat şi, drept urmare, se hotărăsc să se apuce de înfulecat.

Min. 25: Borcea negociază cu antrenorul Coreei de Nord preluarea echipei Dinamo, mulţumit de tactica adoptată de acesta. Jucătorii asiatici încă mai caută pâinea în zona lui Pulhac. Pulhac încă vomită.

Min. 31: Jocul se echilibrează, mai ales că, simţind mirosul de shaorma de la toneta de lângă băncile de rezervă, coreenii capătă energie şi reuşesc să dea în minge cu forţă, pasele acestora atingând chiar şi doi metri!

Min. 40: Dinamo atacă furtunos, după un schimb inteligent de pase între Ţălnar şi arbitrul de tuşă, în timp ce Andrei Cristea aleargă precum rapidul de Iaşi printre gropile săpate în careu de fundaşii coreeni. Borcea nu s-a înţeles cu antrenorul Coreei de Nord şi îl felicită pe Turcu pentru că l-a sfătuit să-l păstreze pe Ţălnar.

Min. 45: Arbitrul fluieră finalul de repriză. Asiaticii se aruncă în gropile săpate în careu, unde au descoperit apă. Pulhac cere un pahar de limonadă şi o aspirină.

 

   Între timp, la pauză, Cristi Borcea a pornit negocierile cu patronul unui club local din Antalya, pentru a vinde la pachet fundaşii dinamovişti+Bentley second hand (un singur proprietar, Vasile Turcu)+drepturile de televizare ale tuturor amicalelor lui Dinamo. Cu suma obţinută, acţionarul dinamovist speră să cumpere un fundaş brazilian de mare valoare, pe care a pus ochii într-o vacanţă petrecută în Dubai, jucătorul fiind în acel moment angajat al serviciului de hamali pus la dispoziţie de hotel.

   Dar iată cum s-au petrecut faptele în cea de-a doua parte a jocului:

 

Min.46: Arbitrul fluieră startul reprizei. Coreenii încep iarăşi cu o scurtă serie de exerciţii tactice (flotări, genoflexiuni, abdomene). Echipa dinamovistă este în întregime pe teren deoarece la pauză n-au reuşit să mai ajungă la vestiare.

Min 51: Se observă o îmbunătăţire în jocul echipei Dinamo, mai ales după ce un puşti de pe margine, „rugat” de Pulhac, a schimbat repede sticlele de apă cu alte sticle, un pic mai înţepătoare la miros.

Min. 60: Vasile Turcu nu înţelege de ce un grup de turci îmbrăcaţi mai bine ca el îl întreabă de maşină. Cristi Borcea dispare subit la toaletă.

Min. 68: Jucătorii nord-coreeni efectuează prima schimbare, în urma leşinului unui coleg de-al lor. Perechea de adidaşi purtată de acesta este trimisă ca omagiu familiei defunctului.

Min. 75: Bucuroşi că au reuşit să înscrie, asiaticii închină un omagiu lui Kim Ir-sen, primul jucător al naţiunii, vărsând singura sticlă de apă potabilă de pe banca de rezerve într-una din gropile din careu. Pulhac, vizibil emoţionat de gestul acestora, îşi donează şi el apa. Oricum, era seară şi nu prea îi trebuia.

Min. 86: Cristi Borcea părăseşte cantonamentul, văzând că Vasile Turcu se ceartă cu un alt turc, venit să-i ia maşina. Din păcate, niciunul dintre ei nu vorbeşte limba română.

Min. 90: Arbitrul fluieră finalul de meci. Nu, jucătorii nord-coreeni nu se aruncă în gropi. Dimpotrivă, o iau în pas de marş către aeroport, unde îi aşteaptă cu drag un avion militar. Dinamoviştii plâng de bucurie că s-a terminat meciul şi că au învins o echipă de Mondial. Ţălnar e convins că nu are nevoie de alţi jucători, cei din lotul actual putând face cu brio în campionat. Este necesar, însă, un psiholog pentru Pulhac, copleşit din ce în ce mai des de emoţii. Cornel Dinu termină de scris încă un roman, „Dinamo Bucureşti-Coreea de Nord, de la capitalismul forţat al urmaşilor lui Traian sodomizaţi de doctrina marxist-leninistă până la căpeteniile regatului Gojoseon subjugaţi de regimul Kim Ir-sen. Confruntarea din Antalya.”

 

Am preluat legătura. Legătura de ceapă.

Scurtă scenetă sub „s” şi „ş”. Subiect: sex

Şase seara. Sâmbătă. Sediul societăţii Scorbura SA. Şeful studiază ştatele.  Sictirită, secretara sprijină scaunul. Sunt singuri, sastisiţi şi se simpatizează.
Secretara şopteşte suav.
– Şefuuu’, socotiţi?
Simandicos, şeful suceşte sprânceana.
– Să spunem…
– Şi sumele suie sau stagnează?
– Suie, sistematic.  Salariaţi sifilitici…
– Sunteţi suuuper-supărăcios, şefu’. Ş-aşa sexy…
– S-o spui şi soacră-mii.
– Sigur, sigur…
– Sictir!
Şeful se supără. Secretara surâde şiret şerpuindu-şi sandala. Subit, stinge sursa, scoate sacoul şi slăbeşte sutienul. Şeful stă surprins şi savurează-n semiîntuneric scena. Şase secunde şi siluetele se suprapun. Secretara stă sub şef, şeful sub secretară. Se succed. Sunete sufocate survolează spaţiul singuratic scufundat-n semiîntuneric. Şi… S-a sfârşit.
Şeful se scoală, se-mbracă şi şopteşte satisfăcut.
– S-o ştergem, şi se strecurară silenţios spre scări.

Analiza Doctorului Pildă #4

Iată-ne deja la a patra ediţie a maestrului în arta amorului subjugat, posesorul libidoului arhetip, stimatul Doctor Pildă. Ca de obicei scrisorile ne-au invadat adresa redacţiei cu diferite izuri de carne coaptă, cu defulări şi dejecţii. Pentru această săptămână am ales un caz deosebit, cu o puternică încărcătură sufletească. Domnişoara Ancuţa Virginica Pătrunjel are nevoie de ajutorul doctorului, aşa că să nu o mai frecăm aiurea căci se scoală e pe parcurs.

” Stimate domnule doctor, am 24 de ani şi locuiesc în căminul facultăţii alături de alte 3 colege. Eu sunt venită mai de la ţară aşa dacă se poate spune, de prin zona Oaşului, un pic mai jos de ea, deci se poate spune că sunt mai cu moţ. Deşi am crescut la sat să ştiţi că sunt deşteaptă, stilată şi o fată care se întreţine. Problema mea a survenit la o petrecere de aici din cămin, unde ştiţi şi dumneavoastră cam ce se petrece. Fiind mai fâşneaţă, mai dezinvoltă de fel atrag privirile băieţilor, în dauna altor fufe care mă bârfesc pe unde apucă. La petrecerea respectivă mi-am cam făcut de cap, m-am ameţit puţin, deşi eu nu prea consum băuturi alcoolice, acum am gustat puţin dintr-o horincă că-mi aducea aşa aminte de locul natal. Şi de acolo ştiţi şi dumneavoastră că de la un pahar de băutură până la un cuc în gură e drumul mai scurt decât de la căcăstoare până în casă. Problema a fost că nu m-am rezumat la unul ci am îngurgitat vreo 4 în total, 3 de la iubiţii colegelor şi unul de la paznicul căminului să nu ne strice petrecerea.

Astea din urmă s-au supărat pe mine din nu ştiu ce motiv d-ăsta infantil, că le-am furat iubiţii, că le-am rănit, mă rog fustrate. De fapt eu cred că ele fiind urâte se răzbună pe mine că sunt frumoasă şi deşteaptă. Au început să bârfească prin facultate lucruri totale neadevărate despre mine. De exemplu că am negi şi furunculi pe fese, deşi nu este aşa, eu le-am mai spus lor că sunt semne din naştere, ereditare,  că doar mi-a spus mama că şi tata are, până şi vaca preferată a lui tataie, Joiana, avea. Desigur că din unele mai curge uneori un lichid însă un nene mi-a spus că sunt sfântă deoarece acela este mir. Altă tâmpenie a lor a fost să spună că am păr pe tot spatele când nu este aşa. Am doar două smocuri doar, ieşite pe omoplaţi, dar ăsta e semn de adaptare la mediul înconjurător, cum mi-a spus profesorul de biologie, alături de care mi-am pierdut virginitatea. Chiar îmi plăcea o poziţie când era pe la spatele meu şi mă ţinea de smocuri, mi se părea aşa de sălbatic şi de excitant.

Acum niciun băiat nu se mai uită la mine şi nu mai pot vreau şi eu să, na ştiţi ce vreau să zic, că mă mănâncă şi pe mine că sunt tânără, frumoasă şi deşteaptă. Ce este de făcut domnule doctor? V-am ataşat o poză cu mine dezbrăcată să vedeţi că am dreptate.”

Dragă domnişoară Ancuţa, v-aş fi spus Virginica până acum 12 ani, poza a fost cireaşa de pe tort dacă se poate spune aşa. Am nişte ani în spate  şi credeam că le-am văzut pe toate până la această vârstă. Se pare că m-am înşelat. Doamne nu cred că am văzut un nume de familie mai potrivit pentru dumnevoastră la ce livadă cultivaţi pe şira spinării. Sincer cred că ar trebui să le mulţumiţi colegelor de cameră pentru această publicitate gratuită, căci acum timpurile sunt într-o continuă schimbarea, lumea începe să aibă din ce în ce mai multe feţişuri. Într-adevăr sunt nişte nesimţite, nu aveau dreptul să facă aşa ceva doar din cauza unor idile sexuale cu partenerii lor de viaţă, idile infiripate simultan. Sunteţi o femeie liberă şi puteţi alege pe oricine să vă ceruiască mirul de pe faţa posterioară. Toată această pauză este una trecătoare, până atunci propun să participaţi la cât mai multe petreceri cu tematici diverse, unde deghizarea este necesară. Aşa apetitul dumneavoastră va fi satisfăcut.

De asemenea o metodă de a face rost de bani pentru întreţinere este aceea de a vă împrumuta posteriorul pentru documentarele televizate care au ca subiect principal craterele sau vulcanii de pe unele planete.