O Românie perfectă

septembrie 22, 2009 • Aberația de intelect, Editorial • Bilă

Imaginaţi-vă o Românie perfectă. O Românie relaxată, cu cetăţeni numai un zâmbet de dimineaţă şi până seara, cu muncă puţină şi şefi înţelegători, cu salarii mari şi pensii mai mult decât satisfăcătoare, cu funcţionari suspect de amabili şi vecini negălăgioşi, cu străzi perfect asfaltate şi mii de kilometri de autostradă. În fiecare localitate să dispunem de câte o bază sportivă şi cu toate acestea bunul simţ să fie cel ridicat la rangul de sport naţional.

Oraşele să fie atât de curate încât prafului să-i fie ruşine să se aştearnă peste ele. Intersecţiile să nu cunoască ce-i acela un ambuteiaj iar şoferii să fi uitat la ce foloseşte claxonul. Pietonii să se întoarcă din drum pentru a aduna hârtiile şi pungile ecologice pe care vântul, singurul care mai face pe nebunul, le-a deranjat din coşul de gunoi şi le-a rostogolit pe trotuarul impecabil de curat. Câinii comunitari să nu te mai muşte atunci când le violezi teritoriul, ci să te roage frumos să pleci.

Ideea discriminării să se dilueze atât de mult încât să se rezume doar la situaţii în care un cetăţean străin, pesemne invidios, să pretindă că un om de-al locului a fost mai puţin atent şi bun cu el decât cu alt rătăcit al planetei venit în România să se convingă de perfecta armonia ce ne caracterizează ca naţie. Ungurii să fie mândri că sunt români, ţiganii să fie daţi exemplu de corectitudine, preoţii să participe la parade gay iar Mircea Badea să fie invitat permanent la Cronica Cârcotaşilor.

Să avem o clasă politică imaculată care să te umple de mândrie atunci când îi observi aplombul cu care îţi reprezintă interesele şi să dispunem de un guvern pestriţ în care membrii săi să îşi dea demisia de onoare la cel mai mic derapaj, alegătorii compătimindu-i şi respectându-le în acelaşi timp decizia. O societate fără de cusur în care termeni precum crimă sau infracţionalitate să fie pomeniţi doar în cărţile de istorie sau în buletinele de ştiri externe, o societate în care secţiile de poliţie să fie transformate în mici muzee locale iar funcţiile poliţieneşti să devină pur decorative.

Televiziunile să difuzeze doar emisiuni de top, filme de Oscar şi muzică impecabilă. PROTV-ul să difuzeze în fiecare zi Faptele bune de la ora 5, Taraf TV ne prezinte seară de seară câte un manelist cântând muzică clasică iar Elodia să aibă o rubrică culturală la OTV.

Imaginaţi-vă toate acestea şi apoi răspundeţi-vă sincer. N-ar fi complet de căcat!? S-ar mai putea numi asta România?…

Culisele demiterii lui Bergodi de la Steaua. Harta cronologică a evenimentelor.

septembrie 21, 2009 • Aberația de intelect, Promo • Bilă

Joi, 17 septembrie 2009, Stadionul Ghencea, Bucureşti, România.
21:30 – Jucătorii celor două echipe se încălzesc frenetic. Prezent în loja oficială, George Becali îl felicită telefonic pe Barroso. Tribunele aşteaptă goale începerea jocului.
21:34 – După ce a scăpat o minge printre picioare, Zapata are un schimb de amabilităţi cu jucătorul moldovean Da Costa care îl cataloghează drept ţigan crăcănat. Zapata ripostează şi îl face pe brazilian, rus împuţit.
21:37 – După ce a terminat convorbirea cu Barroso, Gigi Becali îl sună pe Cristiano Bergodi pentru a-i da noi indicaţii tehnice. Telefonul italianului este închis. După mai multe încercări eşuate, Becali îl sună pe Cristi Borcea să-l întrebe scorul din meciul cu Dinamo. Borcea e în culmea fericirii. Invidios, Becali închide.
21:41 – Bănel Nicoliţă a încheiat cea de-a două suta tură de teren. Arbitrul de rezervă le cere oficialilor stelişti să traseze din nou tuşele de margine. Telefonul lui Bergodi rămâne închis.
21:47 – Bergodi îi cheamă pe jucătorii stelişti pentru ultimele indicaţii. Becali agită mâinile şi strigă cât îl ţin plămânii la italian să îşi deschidă telefonul. Bergodi face semne către tribune şi îi dă de înţeles că nu îl aude. Bănel cere permisiunea să mai facă încă şase ture pentru a-şi încheia încălzirea.
21:59 – Cele două echipe aşteaptă ieşirea de la vestiare. Becali trimite un acolit să îi ceară antrenorului să-şi deschidă telefonul mobil că altfel o face de oaie.
22:05 – Arbitrul de centru fluieră debutul partidei. Patronul stelist a sesizat deja hibe în jocul echipei sale. Din cauza crampoanelor tocite de la atâta alergat, Bănel face prima alunecare.
22:11 – Bergodi zbiară de pe marginea terenului dând indicaţii jucătorilor. Becali are senzaţia că ecoul îl vorbeşte pe la spate.
22:19 – Becali ţipă la Sudu cerându-i să fie mai agresiv. Concentrat la joc, Surdu se face că nu îl aude. Becali se pierde cu firea.
22:26 – Italianul le cere jucătorilor mai multă determinare. Pe aripa dreaptă, departe de fază, Bănel Nicoliţă se ia la întrecere cu două care romane, alegorice.
22:31 – Becali primeşte un telefon. Nu, nu este Barroso, este Borcea care radiază de fericire. Îi spune lui Gigi că a început să se simtă mâna unui antrenor italian la echipă. Becali îi comunică hai sictir şi trânteşte nervos telefonul.
22:32 – Becali trânteşte pentru a doua oară telefonul mobil. Aparatul rezistă.
22:42 – Neputincios, Becali apelează la o soluţie de rezervă. Se roagă ca în seara cu bucluc Dumnezeu să fie român. Brusc, realizează aspectul echivoc al cererii şi revine cu o a doua variantă: îl roagă pe Dumnezeu să nu fie moldovean.
22:48 – Becali aşteaptă spumegând intrarea la pauză pentru a putea interveni şi a salva ce se mai poate salva din joc. Arbitrul de centru nu îşi găseşte carneţelul. Se uită suspicios la Bănel Nicoliţă.
22:52 – Becali coboară către vestiare pregătindu-şi în minte discursul incandescent. Încearcă din răsputeri să-şi amintească cum se spune la zdreanţă în latineşte.
22:54 – Becali e faţă în faţă cu uşa vestiarului. Din cameră se aude o voce înfundată. Fără să stea pe gânduri, apasă pe clanţă şi dă buzna înăuntru bolborosind înjurături într-o româno-aromâno-latino-tracă rudimentară.
22:54:34 – Antrenorul italian nu se lasă intimidat şi contraatacă într-o română stricată din care patronul stelist distinge clar mesajul ce cauţi tu aici, zdreanţo!? Brusc, i-a revenit în minte şi traducerea latinească a termenului căutat.
22:54:35:11 – George Becali, oier din tată în fiu de la debutul transhumanţei şi până în zile noastre, rămâne blocat. Într-o fracţiune de secundă, în faţa ochilor i se derulează imagini cu falangele romane stârpind în luptă ultimii daci cu cap de lup în vârf de băţ; vede gladiatori daci umiliţi în arene romane de pretori înfumuraţi ce le cer decapitarea; vede ofiţeri romani sodomizând tineri daci neînfricaţi şi mercenari beţi pângărind dăcoaice rumene în obraji. Simte cum toate umilinţele oamenilor de pe aceste meleaguri, de la Zamolxe până la Ion Iliescu, i se îngrămădesc sub ţeastă.
22:54:35:12 – Epifania ia sfâşit. Becali se gândeşte la ce-ar fi făcut Mihai Viteazul în aceste condiţii. Răspunsul vine de la sine în timp ce se retrage din vestiar cu onoarea sfârtecată.
22: 57 – Revenindu-şi din şoc, Becali face ture pe coridoare convocând toţi sfinţii. Va face şedinţă. Italianul trebuie să plătească. Se gândeşte că nu a mai fost umilit public în asemenea hal de când a aflat maică-sa că el a fost cel care a scăpat tot buzunarul cu căcăreze de oaie pe carpeta din sufragerie.
23:00 – Ceasul cu cuc din palatul latifundiarului bate ora fixă.
23:05 – Cea de-a doua repriză începe. Era cotropitorului Bergodi se stinge. Serialul Becali continuă.

Muzica vieţii

septembrie 1, 2009 • Aberația de intelect, Editorial • ghidushie

Un player şi o pereche de căşti. Universul pentru multe persoane fixate pe subminarea anxietăţii, a plictiselii, a supărării. Pentru un mic grup cele două obiecte reprezintă doar marasmul celorlalţi.

Genurile muzicale sunt vaste şi în acelaşi timp diferite. Pornind de la soul, jazz, clasic, trecând prin rap, hip-hop, trip-hop, rock, trance şi terminând cu cele orientale, de petrecere. În viaţa cotidiană omul este caracterizat prost şi direct prin muzica şi artiştii pe care îi ascultă. Nu este departe de adevăr faptul că mulţi devin cotangenţi cu pătura socială care produce o anumită categorie muzicală. Ceea ce din punctul multora de vedere este josnic deoarece o treime din aceştia nu înţeleg mesajul concret al artistului, trecând bariera trăirilor, ajungând să se comporte în viaţa cotidiană altfel decât ar trebui. Eu nu judec, nu vreau şi nici nu am puterea necesară.

Dacă nu te „unge pe suflet” niciun gen muzical atunci te vei lua după anturaj. Vei ajunge să asculţi ce ascultă şi ei. Vei alege apoi dintre două sau mai multe genuri unul care se malează perfect gândirilor tale şi a stilului tău de viaţă. De aici începe totul. Începi să tresari de bucurie în momentul în care auzi o melodie, visezi cu ochii deschişi. Muzica ar trebui să insufle în primul rând optimism, în cele mai multe cazuri o face.

Paşii adolescenţei, perioada în care mentalul începe să ia contur, sunt mângâiaţi de artiştii preferaţi. De preferat ar fi să doar mângâiaţi, nu şi călăuziţi. Eu am fost atras, situat pe grinda copilăriei, de o parte mai puţin ascultată pe atunci, rap-ul. Nu mă refer aici la trupele consacrate de la noi cu sediul prin Socului sau Sălăjan. Run D.M.C., Funkz Four Plus One, Kool Jerc mi-au alinat timpanul, continuând cu băştinaşii de la Ran-s. De prea multe ori am fost judecat greşit datorită acestui gen muzical. Nu mă afecta decât modul grobian al oamenilor de catalogare în necunoştinţă de cauză. Am rămas fidel acestui gen şi acum deşi a dispărut îmbrăcămintea specifică din dotare. O să vină, cu siguranţă, vremea în care şi eu îi voi cataloga pe alţii. Cu toţii o vom intersecta, trebuie încercat să o întârziem voit deoarece atunci va fi momentul în care muzica va fi mai săracă cu doi-trei ascultători.

Muzica este într-o continuă schimbare, cu toate acestea ea nu va dispărea niciodată, fiind aici să ne aline serile. Nu vă mai chinuiţi să o înţelegi, să o despicaţi. Trebuie doar să o simţiţi.

Madonna – culoare fără fond

august 26, 2009 • Aberația de intelect, Promo • motzoc

madonna_l Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, când mă gândesc la Madonna, mă doare capul. Nu, nu aruncaţi cu roşii-n mine. Să vă explic cum vine asta. Ei bine, Madonna îmi provoacă dureri de cap aşa cum îmi provoacă şi Guţă, Cătălin Crişan sau Ana Lesko. Muzica ei îmi pare o lălăială obosită ce îndeamnă la superficialitate. Probabil acesta-i motivul pentru care a şi prins la public.

Zilele astea am tot auzit cuvinte de laudă despre divă. În discuţiile purtate cu diverşi dar mai ales cu diverse, mi s-a tot spus că arată bine pentru o babă, că este dinamică, plină de energie, că a reuşit în viaţă, că este o imagine reprezentativă în întreaga lume. Păi tocmai astea sunt motivele pentru care ar trebui ca noi să fim critici la adresa ei.

Ceea ce societatea promovează astăzi este viteza, graba, sclipiciul şi bâlciul fără conţinut. Din păcate nu pot fi de acord cu semnificaţiile care mi se impun zilnic mie ca om. Refuz să cred că trăim pentru a fi eficienţi, rapizi în rezolvarea problemelor. Nu pot accepta ca viaţa mea să fie ambalată în sclipici şi paiete colorate fără sens şi scop. De aceea nu pot vedea partea bună a unui show sau unei persoane care reprezintă cu atâta succes lumea de căcat în care trăim. Suntem învăţaţi de mici să iubim circul, să acceptăm valori sclipitoare dar găunoase. Acum ni se dă circ şi aplaudăm ca nişte oligofreni. Îmi pare rău dar mie personal mi se face silă. Madonna reprezintă toate acestea, precum alţi artişti de succes care promovează frumuseţea Barbie pe bandă rulantă, succesul la mase sau energia vitală debordantă. Nu pot să accept că viaţa unui om cuprinde doar fumul acesta. Ar trebui să ne gândim, chiar dacă nu vrem să vedem, că oamenii sunt şi bolnavi dar şi plini de speranţe, şi egoişti dar şi amabili, şi urâţi dar şi sufletişti. A fi om înseamnă a fi mai mult decât a fi plăcut, de succes sau eficient.

Mi se pare descurajator pentru noi ca oameni că promovăm aceste valori. Astăzi, totul îmi pare un concurs de prost gust. Cine arată mai bine, conform standardelor? Cine este mai de succes? Cine se află în top 10 cel-mai-nu-ştiu-cum şi cât rezistă acolo? Pierdem din vedere că dacă ar trebui să ne tranformăm viaţa într-un concurs, singurul la care ar trebui să participăm este cel cu noi înşine. Restul este deşertăciune.

Dacă există un argument pro-Madonna acesta ar fi că face muzică bună. Mie personal nu mi se pare, însă fiecare are gusturile sale. Dar chiar şi această percepţie asupra muzicii ne spune ce fel de oameni suntem şi care ne sunt priorităţile în viaţă.

În încheiere, nu pot spune decât că sper ca cei 70 de mii de spectatori să se bucure de muzica ei în seara asta la Izvor. Însă cred că majoritatea sunt acolo doar aşa ca să povestească că au fost şi ei la Madonna. După cum spuneam… paiete şi sclipici.

Invazia binelui

august 20, 2009 • Aberația de intelect, Promo • motzoc

476098132_0f1452350e_o Te trezeşti dimineaţa. Bodogăneşti şi înjuri în gând. Este 7 dimineaţa şi trebuie să îţi intri în pielea de uărcăr cuminte. Te speli, te brebeneşti şi pleci la mama naibii într-un cub anost şi uniform. Pe drum te confunzi cu restul dobitocilor cu capete plecate, feţe cârpite de somn şi grimase încremenite din ziua de ieri. Turma merge ceas. În micul infern personal de la job eşti rotiţa care serveşte sistemul şi de care acesta se poate descotorosi oricând. Importanţa ta este iluzorie şi întreţinută ca motivare exterioară. Nu valorezi nici cât o ceapă degerată iar cel care îţi spune altfel fie te pupă în cur fie, dacă ai ţâţe mari, vrea să te cunoască mai bine. Dacă îţi închipui că timbildingurile alea de rahat sunt o răsplată bine-meritată pentru efortul depus înseamnă că eşti bou şi nu înţelegi că sunt doar o altă metodă de manipulare a oligofrenilor corporatişti. Îi poţi spune responsabilizare dar nu este decât felul în care lanţurile se strâng mai tare si biciul sună mai dulce. Oricum ai da-o, căcatul pute la fel indiferent în ce este ambalat. Stai în cubul tău şi te gândeşti că nu îţi mai adie nici o idee prin minte. Vezi tabele, grafice, marketing şi vânzări. Noţiuni de rahat care altădată nu valorau pentru tine nici măcar cât pet-ul de Noroc. Toate astea îţi fac creierii ţăndări şi îţi acoperă încet creierii tâmpi. Sorescu, Hemingway, Eminescu, Steinbeck sau Steinhardt au dispărut într-o mare de rahat care pune stăpânire pe tine. Morisson sau Enescu au fost goniţi de putoare demult.

Lobotomizat, abia aştepţi să părăseşti haznaua cu imbecili pentru a încerca să îţi reaminteşti cine eşti. Limba ceasului arată ora visată şi, parcă pavlovian, toţi încep să mişune în speranţa regăsirii de sine. Cu sinele îngropat în rahat şi mintea funcţionând “corespunzător” nu îţi poţi aminti decât câteva evenimente simple care nu necesită efort în reproducerea lor. Singurele lucruri pe care ţi le reaminteşti ca reprezentându-te sunt condiţionate de presa zilnică şi discuţiile idioate de la muncă: shopping, bere, achitat facturi, pregătit masă, duş, futut programat. Ai uitat de statul în parc, de citit o carte, de mers la concert, teatru sau operă. Pavlov te îndeamnă să bei aceeaşi bere din fiecare seară, să cumperi aceleaşi prostii fără sens, să faci aceleaşi drumuri şi aceleaşi lucruri. Cu privirea tâmpă te întorci acasă. Viaţa ta de roboţel cuminte se revarsă din cubul puturos din clădirea din sticlă peste tot în viaţa ta, în ceea ce faci şi spui. Ai uitat cine eşti şi ce faci. Doar exişti.

Domnia sa, Mărimea

august 18, 2009 • Aberația de intelect, Editorial • robert

Nu contează cât de mare este vaporul, important e cât de învolburată este marea, mi-a spus cineva odată. Cu alte cuvinte, tradus mot-a-mot, nu mărimea contează. Oare? Practica bate teoria de cele mai multe ori.

Să presupunem că, Domnia sa, Mărimea, este o domnişoară bine, disperată după faimă, avere, dragoste, admiraţie, recunoaştere, putere sau orice altă entitate energetică, psihică sau materială. Într-o zi, ea şi-a propus să vină pe Pământ, sperând că-şi va împlini dorinţele aici. Şi de atunci, ca o mare vrajă, toată lumea şi-a dorit Mărimea. Ei, pentru că arăta foarte bine iar ele pentru că şi-ar fi dorit să arate aşa. Iar ea, Mărimea, a trecut pe la toţi.

Empatic, toate dorinţele Mărimii şi-au găsit un loc în ochii fiecăruia. Imaginea sa a căpătat rădăcini puternice iar mai apoi s-a transformat în adevăr. Mărimea era tot ce conta. Paradoxal, deşi producea durere sau dezamăgire uneori, trezea o ambiţie stupidă în piept de fiecare dată, canalizând către dorinţe şi mai mari, mai grandioase. Mărimea, devenită acum una cu locuitorii planetei unde îşi căutase în trecut visele, ajunsese cumva modelul unei societăţi nicidecum perfecte. Încet, încet, s-a transformat în sclavă.

Zi de zi, o masă de indivizi cu ochii roşii stă la coadă, aşteptând o audienţă la Domnia sa, Mărimea. Acum, devenită un personaj cu puteri miraculoase, asculta gândurile fiecăruia, încercând să le ofere o mostră din existenţa sa. Fie că-şi realizau cerinţele, fie că nu, indivizii se aşezau din nou la coadă, sperând într-o finalitate mai bună data viitoare. Zi de zi, Mărimea era acolo, punând o pecete peste fruntea oricărui visător. Era cea mai dorită.

Într-o lume reală, mărimea nu este un personaj. Nu are vise, nu ascultă doleanţe. Într-o lume reală, de cele mai multe ori mărimea pare că ajută. Cu siguranţă, însă, Domnia sa, Mărimea, contează foarte mult. Cel puţin aşa vorbeşte lumea…

Măsura mărimii

august 18, 2009 • Aberația de intelect, Editorial • motzoc

Ca orice generalizare, a spune că mărimea contează, nu poate constitui decât un clişeu verbal, o afirmaţie generală fără argument. Pentru a înţelege dacă mărimea contează sau nu, cred că este necesar să înţelegem că o astfel de afirmaţie trebuie asociată unei persoane / obiect / context pentru a avea sens.

Mărimea contează în funcţie de scopul pe care îl are de atins obiectul respectiv. De exemplu putem vorbi despre mărimea maşinii, contului, casei, a bibliotecii sau – de ce nu ? – a curului, ţâţelor sau pulii. În funcţie de context, mărimea poate conta sau nu. Nu putem vorbi despre mărime doar în sens negativ sau pozitiv. Mărimea, în calitatea de criteriu definitoriu al cuiva / ceva nu poate constitui decât o mică parte din acel ceva. Obiectul sau persoana care deţine o anumită mărime, cu siguranţă nu este reprezentată doar de această calitate, adică de mărime. O persoană sau un obiect este suma calităţilor şi defectelor pe care le deţine. De aceea, ar fi eronat să catalogăm sau să judecăm pe cineva sau ceva doar prin prisma unei singure calităţi. Întregul ar avea de suferit iar imaginea noastră ar fi distorsionată. Astfel, din această perspectivă, mărimea nu contează, ci mai degrabă întregul are importanţă.

Însă, cu toate acestea, mărimea poate conta. Există momente când, pentru obţinerea unui anumit rezultat, este absolut necesar un obiect / persoană de o anumită mărime. Iar fără caracteristica respectivă nu se poate atinge acel rezultat. Este evident că într-un astfel de caz mărimea contează.

Însă ceea ce este important, şi cred că omitem zilnic acest lucru, este faptul că o anumită mărime nu este definitorie pentru o persoană. Persoana respectivă este mai mult decât acea unică caracteristică. De aceea, de multe ori, deşi alergăm după mărimi, căutăm altceva ce nu se poate ascunde în golul ascuns de măsuri. Spunând acestea, mă refer nu numai la mărimi dar şi la cantităţi. Suntem obsedaţi de cantitate şi nu de calitate. Încercăm să umplem golurile din ce în ce mai mari din vieţile noastre cu mărimi şi cantităţi. Din păcate, acestea nu pot satisface setea de nou indiferent de cât de mari sunt. Saţietatea ne-o putem potoli doar cu calitate. Şi spun acestea gândindu-mă că orice muzică bună se ascultă cu volumul dat în limite rezonabile pentru a putea fi “ascultată” şi orice muzică proastă suplineşte lipsa de mesaj/sens cu volumul dat la maxim. Minţile educate caută calitatea lecturii, a unei conversaţii inteligente sau a liniştii meditative iar minţile amputate se împlinesc prin mărimea casei, maşinii sau contului bancar sau, cel mai des, prin consumism oligofren.

Deci, contează mărimea? Se pare că da. Însă nu aş putea spune dacă este rău sau bine. Depinde de perspectiva pe care o avem fiecare asupra vieţii. Sau cum ar spune un amic de-al meu: depinde de care parte a pulii te afli.

De unde până unde?

august 11, 2009 • Aberația de intelect, Editorial • robert

Căzut în transa finalului de licoare, îmi aprind o ţigară. În pat. Privesc tâmp către fumul obosit care-mi iese din nări şi deschid uşa casei. Spaţiu mare, subsol, parter şi etaj. Pe o farfurie, doi peşti prăjiţi şi uitaţi de vreme. Mi-e foame. În curtea casei, o pisică tânjeşte după bucăţile de peşte. Mi-e foame. „Nu le mânca, sunt vechi”, îmi spune Marian Iancu, patron FC Timişoara. Ce să fac, le dau la pisică. „Stai, aşa, ce caută Marian Iancu aici??”. Ies repede afară, pe bulevardul Alexandru Ioan Cuza, din Brăila. În faţa mea, Casa Căsătoriilor. Nu e bine. Trebuie să mă mut în casa mare. Dar ce iau, parterul sau subsolul?

Subsolul era foarte spaţios, cu două camere legate de un hol generos, care dădea într-o bucătărie deja aranjată cu tot ce trebuie. Ieşirea din spate dădea către o curte plină de pruni iar pe fundal, ţanţoşi, doi munţi se jucau cu norii. Parterul era format dintr-o singură cameră şi o bucătărie, nearanjate ambele şi pline de postere cu Sex Pistols. Aici am avut revelaţia unei despărţiri. M-am chinuit să scriu un bilet de adio dar ultimele două cuvinte nu stăteau pe hârtie, ci se ridicau în aer, sfidând gravitaţia. Nu înţelegeam. Era un semn? În spatele meu, un plânset înfundat îmi dădu de ştire că ar trebui să aleg unde mă mut. Îmi doream parterul dar nu găseam ieşirea către curte. Nu găseam nici toaleta. Ce fac, ce fac? Peste toate acestea, îmi era foame.

Am terminat ţigara. Brusc, mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiesc în casa cea mare. Pisica era lângă mine, mâncase tot peştele iar acum se juca leneşă cu moţurile cuverturii aflată sub mine. În zare, am văzut deodată un nor gros de fum, gonind speriat către fereastra camerei. „Ce-o fi?”. Pisica apăru îmbrăcată în costum militar, având o pălărie cu pene şi o curea cu dinamită. „Haide, e timpul să-i stârpim pe ăştia!”, îmi spuse enervată de gălăgia care se apropia din ce în ce mai tare. M-am ridicat ca un resort, am făcut un pipi, m-am spălat pe dinţi, mi-am pus cămaşa şi cravata apoi am purces spre balcon. Acolo, colonia de muşte care-mi toca florile pregătise deja tot arsenalul pentru bătălia cu trupele de ocupaţie. „Vă iert pentru asta dar îmi cumpăraţi alte flori!” le-am spus dojenitor. Apoi, ştergându-ne sudoarea, am aşteptat…

Marian Iancu venise şi el, rugându-mă să mă mut în casa cea mare. Mi-a zis că vorbise şi cu un coleg de-al meu, care vroia să locuiască la parter şi poate aşa veneam şi eu. „Cum la parter?…La parter vreau eu. Bine, mă gândesc mai mult la nevastă-mea, nu pot s-o las la subsol, după atâţia ani de muncă…”. „Vorbeşte cu amicul, colegul ăsta al tău şi vedeţi cum faceţi. Mie îmi este indiferent cum staţi, atât timp cât staţi acolo. O să vă renovez eu casa, nu vă faceţi probleme. Acum, că jucăm în grupe, am bani.”. „Biiiine.”, spun eu. „Dar mai întâi trebuie să nimicim trupele de ocupaţie. Mai aduceţi-mi doi peşti pentru pisică, să mai câştige două vieţi. Nu, mai bine încă patru. Aşa o să aibă unşpe vieţi.”. Şi apoi mă pun pe aşteptat.

Norul se apropia rapid către garsonieră, lăsând în spatele lui lanuri de grâne călcate în forme geometrice. Un puternic miros de parfum dădea vijeliei un roz ţipător iar voci groase şi piţigăiate se încolăceau confuz. Muştele fixaseră armamentul către zece puncte fixe, urmărind comanda mea. Încremenit, mă chinuiam să prind câteva crâmpeie clare ale vocilor care se apropiau. Mai mult de un „hă, hă, hă” nu prindeam nimic. Pisica îmi raportă că a auzit şui ea un „motănel marinel” şi un „hi, hi”. Măi să fie…Or fi băieţii de la Cioburi? Nu ştiam ce să fac…Să dau comanda de atac sau nu? Muştele priveau nervoase iar aripile începuseră să le tremure sacadat. „Acum e momentul!”, am răcnit. Sergiu Nicolaescu îmi trimise un sms în care îmi lăudă iniţiativa. Muştele zburdară către ţinte, în timp ce pisica molfăia de zor la peştii pe care mi-i aduse Iancu. „Te rog, te-ai hotărât cu casa?”. Am crezut că-i dau una. „Iancule, eşti nebun? Tu nu vezi că trebuie să distrug norul ăsta?? Adică, s-au chinuit muştele astea degeaba să pregătească tot arsenalul din balcon? Pisica asta leneşă, până şi ea a pus mâna pe o armă şi a venit la oaste! Uite, se apropie războiul şi tu mă f#ţi cu casa ta! Eşti nebun??”. Marian, devenit nu ştiu cum Marean, mă privi nedumerit şi-mi zise:”Omule, eu te întreb dacă vrei să te muţi într-o casă iar tu îmi spui de muşte războinice, arsenalul pisicii şi războiul cu un nor?…Cine e nebun?”…Am simţit ultimele cuvinte ca o palmă. Aşa era. Eu eram nebun. Am vărsat o lacrimă şi m-am dus să-mi aprind o ţigară. În pat.

„-Băh, opriţi norul, că am ajuns!

-Unde, motănel?

-În paradis, vulpiţa mea!

-Vai, ce dulce eşti…Mergem în cameră?

-Da, hă, hă, hă! Bem ceva şi ne facem de cap!

-Bine, marinelul meu…Spune-i băiatului să-mi aducă şi cutiile cu pantofi.

-Boc, ai auzit ce-a zis doamna? Ia-i şi cutiile cu sandale. Iar mie să-mi aduci valiza cu băutură!

-Am auzit, în p#la mea…’Raţi-ai dreacu’, vă jucaţi cu minţile oamenilor…Da, da, să trăiţi!”

În spatele lor, perechile de ochi ale muştelor aşteptau comanda mea. S-aştepte…