Vis de Oscar(a) I

Se făcea că eram la ceas de seară, pe când ziua se îngâna cu noaptea de o scotea din sărite. Stăteam nemişcat sub un soare pâlpâind; trebuia să trec o apă; o singură încercare, fără autosave. La momentul din vis, râul curgea invers decât ar fi trebuit. Era singurul lucru de care eram absolut sigur. N-am reuşit să-mi dau seama dacă se dezorientase sau, pur şi simplu, o făcea intenţionat. Şi, cum purtam pe mine haine care în contact cu apa luau foc, nu aveam cum să optez pentru o eventuală trecere înot. Nici să mă descotorosesc de ele nu se putea pentru că scăldatul în curul gol era interzis tuturor persoanelor, inclusiv titularului, pe durata visului. Aşa că m-am pus pe săpat un tunel pe deasupra apei. Era aşa un aer tare încât alveolele pulmonare erau pline de plasturi.

În timp ce spărgeam cu târnacopul ultimul mănunchi de molecule de azot, înainte de a ajunge pe malul celălalt, au apărut, ca din pământ, înaintând pe burtă, doi gardieni care m-au întrebat dacă am autorizaţie să sap peste râu. Purtau uniforme de un alb imaculat, iar pantalonii erau călcaţi la o dungă perfect paralelă cu linia orizontului. În plus, unul avea un bocanc de un fel, iar celălalt avea un bocanc de alt fel. Mi-am dat seama imediat că au perechi de bocanci diferite. După ce le-am spus că sunt presat de timp şi că trebuie să ajung neapărat pe malul opus, mi-au cerut să mă legitimez. Mă priveau plini de suspiciune. N-aveam niciun act la mine şi nici nu ştiam cum mă cheamă în visul ăla. Şi eram atât de aproape de destinaţie, încât nu mai puteam gândi în termeni procedurali. Dintr-o lovitură, am spart ce mai era de spart din tunelul aproape isprăvit şi am luat-o la fugă. Ajunsesem pe malul celălalt, dar nu puteam să savurez acel moment. Gardienii în costume albe, purtând bocanci diferiţi, erau pe urmele mele.

După o oră de alergat prin câmp la o viteză de ¾, am ajuns la marginea unui oraş. M-am furişat pe lângă blocurile care-mi tăiau calea, izbutind să mă strecor nevăzut într-una din scările acestora. Când… stupefacţie! Deşi alergasem doar preţ de o oră, trecuseră mai bine de trei zile. Toate panourile blocurilor erau împânzite cu poza mea sub care scria cu litere mari: “VRUT: ÎN VIS SAU ÎN REALITATE ”. M-am panicat instantaneu. Era sâmbătă, iar banca trebuia plătită până cel târziu vineri. Cele trei zile compactate în ora de jogging în afara legii şi în afara timpului, au făcut ca data scadentă să treacă complet neobservată.

Deodată, am auzit liftul coborând. Urmărit de o teamă viscerală, dar şi de proprii-mi ochi aţintiţi asupra mea, am ţâşnit sus pe scări şi am încercat prima uşă ivită în cale. Era deschisă. Am intrat şi, după ce am închis uşa, m-am lipit de perete şi mi-am făcut prezenţa una cu liniştea. După primele indicii, nimerisem în toiul unei partide de poker pe deocheatelea, susţinută în fiecare sâmbătă seară de Asociaţia Tantiilor Cartofore din spatele blocului…

Vis de Oscar(a) II –>

A şti sau a nu şti

    Sistemul de valori personal, şi nu social, ne ghidează cursul existenţei. De multe ori comparaţia se face între important şi neimportant. Cum se face alegerea şi, mai ales, cum definim termenii? Şi oare nu pierdem, de fapt, lucruri frumoase tot comparând la nesfârşit?
   Tendinţa fiecăruia este de a acumula şi de a ieşi deasupra turmei iar pentru acest lucru acţiunile sunt în consecinţă, călcatul în picioare fiind un efect secundar des întâlnit. Disperarea multora de a-şi construi statutul social individual, menit să anuleze anonimatul închipuit, este un drum pavat cu multe regrete. Dar regretele se văd doar la capăt de drum. Se văd doar atunci când nu mai este nimic de făcut. Totdeauna funcţionează o singură regulă, fără excepţie: lucrurile, faptele, persoanele frumoase sunt descoperite doar după ce dispar. Iar lipsa frumuseţii provoacă durere.
   Fiecare dintre noi este orb. Vedem vise şi ignorăm luminile din jurul nostru. Lucrurile mărunte sunt picături de fericire, aşa cum de multe ori pot fi picături de venin. Iar veninul îl gustăm tot timpul, ridicându-l la rang de licoare. Lumina, din păcate, rămâne stinsă în mintea noastră.
   Ce este important şi ce nu? Oricare poate decide acest lucru, în sinea sa. Provocarea este că nu vom ştii niciodată dacă finalul ne va aştepta cu flori sau cu un munte de păreri de rău.
 

Experimente deJAXAte

Descopera.ro ne informează că un astronaut japonez intenţionează să testeze covorul zburător al lui Aladin, să facă skandenberg cu un coleg, să îşi pună picături în ochi şi să împroaşte apă printr-un pai. Toate acestea nu vor avea loc într-o emisiune televizată, ci vor fi puse în practică la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale, în cadrul unui program de experimente trăsnite iniţiat de agenţia spaţială japoneză, JAXA.

Întâi de toate, de unde până unde au pus japonezii mâna pe covorul zburător al lui Aladin? Şi de ce îl duc tocmai în spaţiu, unde poţi pluti şi fără ajutorul vreunei carpete magice!?

Apoi, în cazul în care experimentele ieşite din comun menţionate mai sus vor avea succes, propunem năstruşnicilor cercetători japonezi să testeze în condiţii de imponderabilitate şi alte activităţi cum ar fi întorsul clătitei, borâtul şi trasul de aplecate – în tandem, suflatul nasului şi plasarea subtilă a biluţelor din material muco-izolant, uitatul sub fustă, pişatul la stâlp, flegmatul printre dinţi, coitul din poziţia stând în picioare, masturbatul din poziţia crăcănat folosind ambele mâini, ejacularea fără prezervativ şi, nu în ultimul rând, pluta pe spate.

La mulţi ani anulaţi

    Cu ocazia aniversării celor nu-ştiu-câţi-ani de viaţă, îi oferim domnului Ion Iliescu, cu întârziere ce-i drept, o frumoasă pictură pe zid, păstrată deocamdată în condiţii de maximă siguranţă în interiorul unui restaurant din oraşul Victoria, judeţul Braşov. După cum se poate observa, nea Nelu poate să stea liniştit deoarece toate urmele trecutului nu-l mai pot urmări, fiind anulate.
   La următoarea sa aniversare, vom comanda o frescă cu anularea altor chestiuni, şi anume: pierderea de vieţi din decembrie 1989, mineriadele, tâmpirea unui popor şi perpetuarea unei clase politice de 50 de bani. Cred că interesant ar fi, totuşi, anularea domniei sale. Metaforic vorbind, evident.
 

Salonul de coafat dumicatul

    Am aflat zilele trecute că există printre meserii și cea de food-stylist. Adică? Un nene sau o tanti care pregătește păpica pentru pozat sau pentru filmat, nu neapărat în scopuri comerciale. Cu alte cuvinte se ocupă de coafarea salatei crețe, piaptănă mărarul sau despoaie ceapa. Pe bani mai mult decât decenți, mi s-a explicat. Nu am nimic cu oamenii dar mă gândesc ce specializare trebuie să faci pentru asta? Chiar există școli pentru așa ceva? Și ce scrie pe cartea lor de muncă?

   Uneori, țara arde și babele se piaptănă la propriu. Pardon, legumele se piaptănă.

Familia medicilor de familie intră în concediu

În urma micşorării bugetului pe 2009, medicii de familie anunţă că, în semn de protest, îşi vor depune în masă cereri de concediu pentru trei zile. Exprimându-şi solidaritatea cu acţiunea medicilor, gripa va înceta orice formă de manifestare în decursul acestor zile. Pulsul a asigurat deja că, dacă va bate, va bate regulat, iar tensiunea arterială şi-a anunţat aderarea la valori normale pe toată această perioadă. Crizele, de orice tip, vor intra la rândul lor în concediu fără plată. Pentru cazurile speciale în care boala insistă, se va apela la o soluţie alternativă şi anume la descântece.
Cei mai afectaţi vor fi elevii chiulangii care stăteau într-o scutire salvatoare.

Team-building cu Lola. Oricum, de căcat.

    Am primit pe adresa redacţiei, împreună cu mesajul de adio, jurnalul de team-building al unui corporatist. Respectând rugămintea sa, îl vom prezenta mai jos. Vă rugăm, pregătiţi-vă batistele !

   „Prima zi, înainte de plecare. Sunt foarte fericit că plecăm în excursie. În timbilding. Mamă, ce fain sună ! Or să mă vadă şi pe mine cu pantalonii ăia scurţi Nike şi cu tricoul nou-nouţ Adidas, luat de la Viena anul trecut. Şi neapărat şosetele şi pantofii sport Puma. Mă cam săturasem de costumele alea şi începusem să n-o mai impresionez pe Lola, secretara lu şefu. Nici nu ştiam cum să mai pun gelu pe cap şi ce afterşeiv să mai folosesc. Oricum, e beton că plecăm. Poate mă fut. Şi sper să aibe ăştia cocteiluri că io nu beau bere ca jegoşii ăştia de la informatică. Nişte cretini. Habar n-au să se poarte cu ăştia de la noi din departament. Eee, ne urăsc că ne văd cu ţoale faine iar ei nu pot. Gata, mă culc, mâine trebuie să am faţa odihnită. Mai scriu mâine seară.”

   „Ziua a doua, după-masă. Frate, am ajuns. E betooon ! E plin de vile şi au şi atvuri !!!! Lola s-a tot uitat după mine, doar mi-am pus hainele sport alea şmechere, de la Viena. Ne-am cazat, e mişto cameră, e cu wireless şi merge laptopul, o să pun poze pe mess mai încolo. Mâncarea cam naşpa, că n-aveau şi ei ceva fructe de mare sau chestii din alea, aşa cum spunea sorămea că le-a dat lor în timbilding. Scârţari ăştia ai noştri. Ne-au pus să facem nişte jocuri din alea cică să ne lege relaţiile. A fost fain că am fost cu Lola în echipă şi cu ocazia asta mi-a mirosit parfumul ăla nou. Betooon ! O să vorbească ea cu mine, nu-mi fac griji. Până la urmă, nu mă deranjează ce muzică ascultă. Sper să se fută. Scriu mai încolo că acum avem poze şi trebuie să-mi schimb tricoul şi să mă rad.
Aceeaşi zi, seara la culcare. Frate, nu e deloc cum mi-a zis sorămea. Am făcut poze şi apoi ne-au zis să facem ce vrem până la şapte, când e masa de seară şi paranghelia. Io am tot umblat după proasta asta, să vadă ţoalele dar nu ştiu pe unde a umblat. Mi-a zis unul de la marketing că cică era cu ăia de la informatică şi bea bere. Ce tută ! M-a cam dezamăgit. La masă m-am aşezat lângă ea dar au venit şi fraierii ăia şi n-am înţeles glumele lor de căcat. I-am povestit ce maşină vreau să-mi iau, că mi-am schimbat calculatorul, că io mi-am făcut obiectivele la firmă dar nimic…O fi parfumul ? Să-l schimb. Oricum, mâncarea a fost de căcat şi n-au avut cocteiluri. Şi a fost şi muzica naşpa, n-au avut nimic dance, să mor io..Mai bine nu veneam..Şi Lola n-a vrut să danseze cu mine. Mă culc. Mă cac în el de mess. Am şters pozele.”

   „A treia zi, seara. Deci, să mor io dacă mai merg vreodată la paranghelii din astea. Oare de ce le-or face, că m-au enervat toţi. Dimineaţă au început toţi cu figuri că miros prea tare a afterşeiv şi că pe ei îi doare capul. Frate, ei nu se barbieresc zilnic, să mor io..? Şi gagicile nu miros ? Mâncarea de căcat, oricum. Ouă prăjite, cu şuncă. Păi de asta am venit, să mănânc din astea ? Lola era mai frumoasă ca ieri şi nu m-a băgat în seamă, deşi aveam alt parfum şi-mi pusesem şi pantalonii ăia de in, aşa mulaţi. Beton, frate, pantalonii. O proastă, oricum. Cred că mă îndrăgostesc de ea, să mor io. Am făcut iar jocuri din alea şi tot cu ea în echipă am fost. Am făcut şi io glume cu ea, alea, alea, m-am tot dat la proastă da degeaba. Mi-a zis şi vreo două de nu am înţeles ce a vrut să spună. Zici că e emo, frate. La masa de prânz, la fel. Nici nu s-a uitat la mine. Şi nu înţeleg de ce nimeni nu râde la bancurile mele. Am mâncat singur, de-al naibii. Măcar m-am dat şmecher cu atvul după aia, că am ieşit primul. Şi m-a văzut şi Lola, i-am făcut în ciudă, n-am băgat-o în seamă. Proastă. O iubesc şi o urăsc. Ce poetic sună, să mor io. Pot fi şi poet. Chiar, poate îi scriu ceva. Da nu cred că merge la cât de tută e. Şi seara a fost şi mai naşpa. Iar muzică din aia, iar bere, cocteiluri nu, n-am dansat şi gagicile nasoale. Mi-am luat şi degeaba pantalonii ăia cu curea D&G. Lola nu mi-a înţeles gluma şi mi-a zis cocalar. Eu cocalar ??? Eu, care am costume şmechere şi laptop de firmă ? M-a rănit. Oricum plecăm mâine. O să lipsesc o săptămână de la birou şi o să-i spun că am fost…nu ştiu văd eu ce-i spun. Nici de mess nu am chef. Mă culc.”

Ultima zi, am plecat. Bine că am plecat. Am visat-o azi noapte şi ne futeam. Mişto. Avea ţâţele mai mari decăt în realitate. O iubesc. Acum mă gândesc numai la ea. Mă enervează că mi-a zis cocalar. Şi râde cu ăia de mine. Gata! O să plec în lume. Mîine îmi dau demisia şi plec. Mă simt naşpa. Nu mai am chef de scris.O urăsc pe Lola!”.

Pe această cale, vă rugăm să ne iertaţi. Ne-a lipsit inspiraţia azi. Poate ne trebuie un “timbilding”. Facem listă?
 

Viata de corporatist

Ce dracu vor angajatorii de la angajaţi? Eu înţeleg prin angajat un personaj oarecare – agreabil sau nu – care este plătit pentru anumite servicii. Păi de ce să mi se ceară să mă gândesc în timpul liber la soluţii? De ce să mi se ceară să mă “dedic” companiei? Păi ce, compania îmi este mie dedicată? Ce rahat este ăsta cu team-buildingurile lor de căcat? Este evident că prefer să îmi petrec timpul liber cu prietenii, cu soţia, cu glumele noastre proaste, cu berile noastre, etc.

Este evident că orice companie câştigă de pe urma angajaţilor săi mai mult de cât le oferă (salariu, bonusuri, incentives sau cum dracu vreţi să le ziceţi). Dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, compania în sine ar fi inutilă. Însă dacă firma este profitabilă, de ce dracu` mai vrei să o eficientizezi? Îţi moare la intrare dacă faci într-un an cu 100 de mii mai puţin? Ţi se apleacă dacă mai apare un fraier care rupe şi el un pic să dea la copii să mănâncă. Mă oripilează ideea de eficientizare a companiilor doar de dragul de a face bani. Aud de nu ştiu câte ori pe zi faptul că o companie nu face bani. Ea oferă servicii, produse, calitate, bla-bla-bla. Să i-o spuneţi lu` Mutu`. Arătaţi-mi o companie d`asta de îşi dă cu mucii pe jos care oferă toate rahaturile de mai sus de-a moaca sau la preţ de cost.

Şi mai şocant îmi pare faptul că tot felul de personaje care ar putea foarte bine să fie fericite cu ceea ce au acasă, se implică trup şi suflet pentru o firmă care nu le oferă nimic în afară de “oportunitatea de colabora”. Pentru această oportunitate, majoritatea sunt dispuşi să stea peste program fără a fi plătiţi, să renunţe la diverse bonusuri în momente de criză, să socializeze forţat cu diverşi la team-buildinguri, să facă frumos în faţa unor şefi oricum absenţi din viaţa reală.
Băi, sunteţi din alt film? De ce căcat trăiţi? Doar aşa ca să munciţi şi să aveţi de ce să vă plângeţi? Nu preferaţi să aveţi o dicuţie inteligentă cu un prieten pe un subiect care vă interesează cu adevărat? Nu este mai plăcut să te fuţi cu el/ea decât să mănânci biscuiţi la birou? Nu-i mai fain să îţi petreci timpul liber cum vrei tu fără a ţi-l organiza un cârnat corporatist?

De ce revolta asta? Mi s-a imputat că nu sunt dedicat companiei. Că mă doare în cur de perspectivele economice. Am recunoscut. Nu vreau să fiu ipocrit. Treaba pentru care sunt angajat o duc la bun sfârşit însă chiar mă doare în cur de brand, de păcălelile deştepte destinate clienţilor, de targeturi, pieţe şi alte căcaturi care nu mă încălzesc nici măcar cât o sută de vodka. Recunosc, sunt un insensibil. Nu mă impresionează entuziasmul idioţilor în faţa banilor nici dacă bancnotele alea ar fi destinate jointurilor.
Cred că viaţa înseamnă mai mult decât trezit-muncă-bere-casă, singura variaţiune pe temă fiind câte o labă tristă de seară. Refuz să accept o astfel de viaţă.

De obicei, când spun aceste lucruri, există persoane care spun “Nu ai ce face… cum vrei să îţi faci un viitor?”, “Trebuie să intri în rândul lumii”, etc. Refuz să cred că îmi rezerv un astfel de viitor, că lumea întreagă este aşa. Dacă mă înşel înseamnă că lumea asta e tâmpită sau eu sunt tâmpit. Ori lumea n-a mai tras demult un joint să se relaxeze.

Pace verde frate!
 

Viitorul miroase bine

    Ce idioţi or sta să analizeze firea umană după nişte numere ? De exemplu, tot primesc texte de genul celor care-mi spun ce fel de persoană sunt după numărul zilei de naştere. Sau ce fel de floare zace în mine, după suma cifrelor ce alcătuiesc anul când am păşit pe lume. „Dacă numele tău are X litere, atunci faci parte din categoria cutare…”. De unde scula mea ştiu ei asta? „Dacă luna în care te-ai născut este Y, eşti cutare tip de om” şi tot felul de căcaturi de genul acesta. Bre, n-aveţi treabă ? E nevoie de soldaţi în Afganistan, poate acolo nu vă plictisiţi !
   Şi dacă dau peste unul din ăsta, o să-i propun un târg. O să-i las numărul meu de telefon dacă poate să mă analizeze după căcatul pe care l-am storcit din mine în dimineaţa cu pricina. Să mă sune în fiecare zi, să-i povestesc despre culoarea şi consistenţa fecalelor, poate o descoperi când pot să joc la loto şi să câştig. Iar dacă nu poate scormoni viitorul în căcat, atunci o să încep să dau meduze din fundul gâtului. Mă gândesc că o fi omul ecologist şi preferă verdele.
 

Cenzura si animalul social din mine

Binefăcători găseşti pe toate drumurile. Intenţiile lor sunt lăudabile însă ideile sunt proaste. Oricine are păreri pe care este dornic să le aplice, să le supună atenţiei. Dacă nu eşti interesat(ă) cu siguranţă vei deveni.

Statul se simte în măsură să decidă ce este mai bine pentru cetăţean, compania la care lucrezi decide comportamentul pe care trebuie să îl ai în faţa clienţilor, organizaţiile non-guvernamentale decid cum ar trebui să te comporţi cu ceilalţi. Fiecare îşi impune viziunea socială celuilalt. Toţi au păreri şi consideră că ar trebui respecţi decizia celuilalt pentru că aşa este corect. Însă aici apare non-sensul. Impunându-mi-se un model de comportament mi se neagă libertatea de mă exprima conform propriilor mele credinţe. Ceea ce nu este corect.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de homosexuali. Nu este corect politic să fac acest lucru. Însă îmi asum riscul de a fi imatur, nesimţit şi de a părea Dorel care face glume de autobază. La fel cum homosexualii îşi asumă riscul de a fi ceea ce sunt.

Mă simt cenzurat când nu am voie să fac mişto de femei. Sunt catalogat ca sexist sau misogin. Îmi pare rău, dar chiar suntem diferiţi. Psihologic, comportamental şi chiar anatomic (!).

Mă simt cenzurat când mi se impune să nu fumez. Iarbă sau tutun. Sau să beau alcool. M-am născut cu liberul arbitru la purtător. Cum ar putea altcineva să decidă ce este bine şi ce nu pentru mine?

Mă simt cenzurat când mi se pune pumnul în gură că ascult altfel de muzică (chiar dacă sunt manele). Gustul nu se discută. Comportamentul de manelar da.

Pe scurt, mă simt cenzurat. Şi nu neapărat de stat, de organizaţii, etc. Mă simt cenzurat de societate în general. Sistemul social în care trăim astăzi nu este cu mult mai diferit de comunismul de acum 20 ani. Există reglementări pentru toate actele sociale. Există reglementări pentru râs, vicii, sex, comportament, religie, timp liber, etc.

Nu putem râde de celălalt decât dacă menţionăm că este un pamflet. Însă mecanismul psihologic al râsului constă în a spune un adevăr (în general o hibă) într-un mod indirect. Pot să etichetez mişto-ul ca pamflet, scobitoare sau căcat. Tot acelaşi lucru va fi şi tot aceleaşi efecte le va avea. Şi indiferent că voi râde de gay, clowni sau politicieni, adevărul care face obiectul râsului va rămâne acolo. Singurul rezultat al unei reglementări a râsului va fi cenzura asupra celui care râde. Mai mult, cel de care nu mai râdem nu va lua în considerare niciodată alternativa unui alt comportament deoarece – nu-i aşa? – el face parte din normalitate.

Nu putem fuma iarbă dar avem voie să fumăm tutun şi să bem alcool. Tutunul şi alcoolul sunt principalii ucigaşi din secolul XXI. Cu toate astea, cineva decide pentru mine ce este mai bine. Argumentul conform căruia aceste legi sunt date pentru a proteja copiii de flagelurile drogurilor sau alcoolului este un rahat cu apă rece. Nu au protejat nimic până în prezent şi oricum nu doresc să fiu protejat în acest sens. Statul nu poate apăra un copil care nu este apărat în primul rând prin atenţia şi implicarea părinţilor. Prin interzicerea unor substanţe care nu provoacă dependenţă fizică mi se înterzice dreptul de a fi high, de a lua decizii care mă privesc doar pe mine, fără atingerea persoanelor din jur.

În unele state nu poţi face sex decât în anumite poziţii regulamentare. Sodomia orală sau anală sunt, în multe state, ilegale. În aceeaşi situaţie se găseşte şi adulterul. Prin astfel de legi statul nu face decât să mă sodomizeze oral, cenzurându-mi dreptul de a mă exprima cum vreau. Iarăşi, propria conştiinţă îmi va dicta cum, cu cine şi ce voi face. Argumentez oricărui puritan că Sfinţii Părinţi spuneau că virtutea creştină apare din ispită.

În întreaga lume se vorbeşte despre diferenţierea islamismului şi extremismului islamic. Chiar nu cred într-o astfel de delimitare. Diferenţierea poate apărea doar în cazul luării unei poziţii opuse a liderilor islamici faţă de cei extremişti. Nu pot separa extremismul islamic de islam în general, aşa cum nu pot separa păgânismul de ortodoximul românesc. Fac parte din firesc şi definesc normalitatea. Omiterea extremismului islamic este practic o negare a realităţii. Faptul că organizaţiile îmi impun să fiu corect politic faţă de o religie sau alta nu este altceva decât o impunere. Impunerea aceasta nu va modifica realitatea. Singurul rezultat este cenzurarea celor cu alte opinii.
Acelaşi lucru se întâmplă în România. BOR reacţionează în faţa deciziei statului român de a introduce paşapoartele cu date biometrice şi cip pe motiv că acestea vin de la necuratul. Este o părere… Însă de ce să decizi tu ce este mai bine pentru mine? Eu sunt un ateu convins şi doresc să am certitudinea siguranţei datelor personale. Este evidentă şi situaţia opusă. De ce ar decide statul ce este mai sigur pentru mine. Dacă eu cred în Apocalipsa şi consider că nu am nevoie de acest tip de paşaport, ar trebui să mi se acorde dreptul de a călători în străinătate asumându-mi riscul de a-mi fi furate datele personale.

Este surprinzător cum, după blamarea comunismului şi după efectele uşor vizibile pe care le-a avut acesta asupra întregii lumi, globalizarea este atât de uşor acceptată de populaţie. Nu contest beneficiile materiale. Însă consider că uniformizarea tipică comunsimului devine din ce în ce mai evidentă în cazul globalizării. Din păcate nevoia de reglementa orice pentru a putea păstra ordinea într-o societate din ce în ce mai extinsă nu poate duce decât la uniformizare. Acest tip de standardizare are ca rezultat dezvoltarea pe orice plan mai puţin cel spiritual. Indivizii nu mai sunt unici, ci parte integrantă a turmei. Nu mai avem opinii proprii ci păreri de matriţă. Verticalitatea spirituală a ajuns să fie condiţionată.

Pentru final, un exemplu. În toate discuţiile cu diverse persoane din vestul Europei, ideile sau părerile proprii vis-à-vis de situaţii politice sau sociale în general, dacă nu se încadrau în anumite norme acceptate social (să spunem “politically correct”) erau respinse fără argumente. Indiferent de argumentele pe care le poţi oferi celuilalt, în momentul exprimării unei idei “incorecte politic” individul devine autist şi nu mai este dispus să asculte argumentele. Acest lucru se observă pe faţa tâmpă care aprobă încetişor şi priveşte prin tine cu un zâmbet oligofren. Zice ca tine şi face ca el. Într-adevăr, ne aflăm deseori în poziţia de a asculta lucruri cu care nu suntem de acord. Însă argumentarea opiniilor îl poate ajuta pe celălalt să înţeleagă inepţiile pe care le spune sau ne poate ajuta pe noi să cristalizăm ceea ce credem că ştim deja.
Cred că standardizarea gândirii este cel mai mare rău pe care ni-l putem face şi catalogarea faptelor/evenimentelor/oamenilor după un şablon rigid este cenzura cea mai perversă pe care o putem suporta tocmai prin caracterul ei indirect care pare ne-impus.