Virus alert

• Idei fertile •

 De vreo patru zile sunt gazda unui virus gripal cum rar am mai întâlnit. Vorba aia… dacă ar fi să îl descriu în două cuvinte, aş sintetiza totul într-unul singur: rigurozitate. Cred că are tulpină nemţească. Simptomatologie exact ca la carte. Nu se lasă frate! L-am luat şi cu zăhărelu’, l-am luat şi cu lămâiţa. Nimic… Şapte zile, cel puţin, cică sunt omul lui. Azi dimineaţă, când m-am uitat în oglindă, aveam impresia că mi s-au lungit urechile de la tusea măgărească pe care domnul Virus a orchestrat-o toată noaptea cu plămânii mei la maximum.

Îmi aduc aminte că nu de puţine ori am avut parte ca, în ajunul unor evenimente, de obicei cele în care alcoolul se anunţa să prezideze buna dispoziţie, să fiu atins de gripă. Na-ţi-o ţie! Eşti! Leapşa de căcat… Eh, în acele momente încep: dă-i cu ceaiuri, dă-i cu aspirine, dă-i cu fervexuri, dă-i cu biseptol, dă-i cu propolis, dă-i şi dă-i şi dă-i… Poate m-oi întrema. Cam aceeaşi logică febrilă de fiecare dată. Mă dau rănit ca puiu’ ziua ca să mă împachetez ca porcul noaptea.

De multe ori, remediul ăsta cu băutura imediat după ceiuţul fierbinte, nu ţine. Dacă are expert defence, virusul rezistă. Şi-apoi dimineaţa la prânz când mă trezesc din somn… vâjâie capul uşor, la ralanti, până încep să mă trezesc şi din băutură… Ăsta e momentul când mahmureala se lasă devorată de starea aia febrilă iscată cu o zi înainte. Un transfer pe care îl urăsc din toţi rărunchii.

Cazul de mai sus ar putea completa lista lui Robert ca şi caz particular înregistrat cu numele de pastila de după.

Tocmai d-aia, sper ca până vineri domnul Virus să ia un strănut de ocazie şi să părăsească incinta. Bineînţeles, dacă doreşte să-l mai primesc şi data viitoare. Eu nu îl voi mai putea ţine în gazdă. Dacă dă dovadă de neseriozitate şi se va încuia undeva printr-un ungher al carcasei care mă alcătuieşte, refuzând să ne despărţim în condiţii amiabile, îl înec în alcool, îl împăiez şi îl expun la Antipa sau îi scanez muianu’ şi i-l dau pe mână lu’ RAV. Cred totuşi că prima variantă e mult mai fezabilă, căci la sfârşitul saptămânii ăsteia chiar intenţionez să sperii nişte beri alergând în zigzag printre liniile întrerupte de pe DN1.

 

Hasta la lista !

• Idei fertile •

   În fiecare zi îmi construiesc, involuntar, o listă cu persoanele care mă calcă pe coadă. Aceşti distrugători de sinapse neuronale, de altfel oameni obişnuiţi în raport cu scara de valori morale a societăţii, escaladează zilnic, apăsat, fiecare treaptă a rezistenţei mele psihice. Îmi dau seama uneori de faptul că nucleul de bază al acestei liste este cam acelaşi, personajele schimbându-şi doar locurile în cadrul clasamentului evaluat cu fiecare răsărit şi apus de soare. Sunt momente când apar şi noi veniţi, unii dintre ei reuşind, în timp minimal, să găsească drumul către ocuparea primului loc. Alţii, părăsesc foarte repede, aşa cum au şi acces, această competiţie bolnavă. Sunt momente când, datorită lor, aş putea fi pus în aceeaşi oală cu celebrităţile criminale ale umanităţii, prin prisma scenariilor derulate sub calota craniană. Sunt momente când oricare dintre ei se amuză tăind cu o foarfecă imaginară puţin câte puţin din capătul celălalt al orizontului meu. Îmi doresc, în cadrul reveriilor diurne si nocturne, să regizez dispariţia şi apariţia transformată în îngrăşământ ecologic a acestor consumatori de energie, numai pentru faptul că împărţim aceleaşi molecule de oxigen în momentele de degringoladă mentală indusă. Mi se întâmplă zi de zi. Mă întreb pe a cui listă sunt eu.

Pasiunea mea este prematura!

• Idei fertile •

Vara asta, ce uşor, uşor, îşi închide decolteul, lăsând loc fâşului de toamnă, am constatat că mi-am dezvoltat armonios o nouă pasiune. Pasiunea pentru fashion.

Dacă în timpul unei sesiuni de zapping se întâmplă să îmi împiedic privirea în paşii apăsaţi ai unor top modele în plină manifestare a graţiei, petrec minute în şir cu ochii aţintiţi la tv, absorbit de eveniment, făcând ture de sus în josul şi de jos în susul formelor filiforme ale fătucilor ălora.

Nu vă gândiţi că mă gândesc la ce s-ar gândi majoritatea reprezentantelor sexului frumos în astfel de posturi. Parcă aud: ar fi mişto rochia asta dacă s-ar renuţa la paiete; şi ar fi mers şi o pălărie la ea; sau nu-mi place fată asta. E prea împopoţonată. Are prea multe zorzoane. Sau e supeeerbă rochia asta de seară. E aşaaa… de-o vulgaritate pălită. Dar nu o prinde bine coafura, fată. Cocul ăla e prea… convenţional. Nu, clar nu!

Gândurile ce mi se derulează în cap sunt total opuse raţiunii pentru care designerii ăia şi-au pus creioanele şi foarfecele la contribuţie. Dacă ei şi-au ars creierii la cum să le îmbrace mai bine, eu îmi angrenez toate pârghiile, concentrându-mă pe un aspect mult mai primar şi anume la cum să le dezbrac mai uşor.

Providenţă preferenţială

• Idei fertile •

Seara trecută, pe când stăteam cu mintea picior peste picior, aşteptând ca materia-mi cenuşie, împachetată în cutia craniană, să fete o idee fertilă, m-a fulgerat un gând ce mi-a aprins în minte următoarea întrebare: dincolo de viaţă, providenţa dispune de vreun organism divin care să funcţioneze ca un soi de birou de emigrări?

Adică, odată ajuns dincolo, un reprezentant al biroului de emigrări să te întâmpine cu un pix şi un formular tip şi să te îndrume pios să completezi rubrica cu data şi locul naşterii, rubrica cu data şi locul transcenderii, cauzele ce te-au adus acolo, secţiunea cu fapte bune, secţiunea cu fapte rele, religia la care vrei să te încadrezi, semnătura şi data. Apoi, iei loc pe un norişor şi aştepţi decizia instanţei supreme. Nu cred că mai e nevoie şi de bon de ordine pentru că şi aşa nu toată lumea se înghesuie să ajungă într-acolo.

Mo(nu)ment celest

• Idei fertile •

Soarele şi Luna e ca creionu’ cu guma;
Lumea le socoteşte mereu împreună, da’ ele nu se înţelege niciodată.
Luna şi cu Soarele e ca capu’ cu picioarele;
E opuse, da’ face parte din acelaşi angrenaj,

Care e Universu’.

Bizar

• Idei fertile •

Sunt foarte obosit. Parcă îmi atârnă de pleoape întreaga greutate a zilei. Punctele de reper se aleargă ca bezmeticele în câmpul meu vizual. Mi s-au înceţoşat paralaxele, cum ar spune bătrânul roacher. Azi noapte iară m-am culcat la trei. Când m-am trezit de dimineaţă, plecaseră toate.

Lacuna de pe lângă floarea albastră

• Idei fertile •

Când eram mic, în perioada când am început să pun beţigaşe şi bastonaşe şi pe foaia dictando şi nu numai pe cârca arcuită după săvârşirea năzbâtiei zilnice, când zburdam prin iarba necosită până la brâu şi fredonam refrene zglobii, când la baza acţiunii stătea energia dată de grişul cu lapte, ci nu predicatul, aveam o mare problemă de natură semantică. Şi anume că nu înţelegeam cum trebuie să-mi fie atunci când o cântam p-aia cu floricele pe câmpii. Nu, nu bat câmpii; este cât se poate crede de adevărat.

Deci, botul pe diapazon şi… LAAAAAAA

“Vine, vine priiiimăvaraaaa / Se aşterne-n toaaaată ţara

…………………………………………………………………………………….

Mi-e izburdă pe câmpii / Haideţi să-i vedem, copii.”

Poate cineva să-mi spună şi mie ce mama iedului înseamnă a-ţi fi izburdă?

Update: din acelaşi ciclu – ştie cineva de unde pot procura bomboane fără baneze, că p-alea cu baneze le-am devorat de le-au luat dracii?

Rupt şi de la capăt

• Idei fertile •

Din nou!  

Senzațional ! Continuă serialul “Verdict: criţă”. În acest episod, trecem de la categorisirea amicilor buni și foarte buni ai moleculelor de alcool la împărțirea pe regnuri a transformerilor de a doua zi. De fapt, există o singura categorie: mahmurii. Pot fi recunoscuți foarte ușor, dacă reușesc la un moment dat să apară în mijlocul bipezilor, părăsindu-și aproape plângând locul în care au stat în poziția mort clinic prêț de câteva ore. Primul lucru pe care îl putem remarca la acești semi-mutanți sunt ochii, reduși practic la două puncte roșii, singura lor folosință fiind recepționarea unor imagini vecine cu mira. Mersul lor este aproape biped, mai degrabă asemănător cu cel al primatelor aflate la vârsta a treia. Până să ajungă, însă, la punerea în funcțiune a aparatului loco-motor există câteva etape de analizat:

-Trezirea. În acest moment delicat al refacerii legăturii cu lumea exterioară,  singura lor dorință este să mai doarmă un pic, poa’ să fie patul și din cuie. Imobilitatea lor prematură este dată, în principal, de mărimea capului, miraculos transformat peste noapte într-un imens bolovan blocat între pereții incintei în care au dormitat. Greu, foarte greu…

-Regăsirea semnalului. Odată ce vor lua contact din nou cu mama ei de lume rea și crudă care i-a trezit parcă numai așa, de-a naibii, toate rămășițele de simțuri se vor concentra pentru atingerea unui singur țel: “o gură de apă, te rog…sau suc, ceva…te rog io..”. În momentul contactului cu lichidul dumnezeiesc, trupul li se transformă instant într-un burete super-absorbant, capabil să rețină inclusiv șiroaiele care se scurg de o parte și de alta a gurii împietrite sub forma recipientului în care le-a fost servită licoarea. Proces esențial, de altfel,  pentru stabilizarea semnalului.

-Loading data. Etapa importanta pentru ca se incearca recuperarea si ordonarea informatiilor pierdute impreuna cu echilibrul in orele precedente intreruperii semnalului. Neuronii incep usor, usor sa se scotoceasca prin buzunare, scotand la lumina crampeiele de evenimente stocate anterior. Acum se ivesc cele mai multe semne de intrebare, se rostesc expresii de genul “nu mai fac niciodata”, “boul de mine”, “cine, io?”, “vaai…” si se creioneaza primele discursuri pentru a explica si a demonstra apartenenta, totusi,  la specia umana. In general, etapa descrisa aici dureaza intre 15 si 90 de minute dar exista si cazuri exceptionale cand se pot atinge chiar 300 de minute.

-Primii pași (aveti un premergător ?). Este, poate, cea mai chinuitoare fază a renașterii diurne. Aici se întâmplă dezlipirea de culcuș (oricare ar fi fost el), căutarea hainelor (dacă este cazul), contactul cu baia și instrumentele specifice (din nou, dacă este cazul), stabilirea coordonatelor geografice actuale și viitoare, vizualizarea informațiilor regăsite în etapa anterioară (însoțite de un car de înjurături) precum și încercarea de a elimina o parte din semnele de întrebare apărute la pasul precedent. Pe final, funcțiile loco-motorii încep să se apropie de parametrii normali.

-Restul de pași. Este, practic, reintegrarea în societate. Aici îi vedem și îi recunoaștem. Acum apar glumele nepotrivite vis-à-vis de ochișorii lor încinși și de mersul semi-humanoid. Pentru ei, în această etapă totul se multiplică. Timpul, greutatea, forța de frecare cu aerul, sunetele, totul. În fața ochilor se derulează o singură imagine, suprapusă peste cele înconjurătoare: patul de acasă, răcoros, liniștit. Pe cuvântul lor că e ultima dată când mai fac așa ceva…

-Comandăm și felul doi ? (opțional). Acest ultim pas, de obicei, este parcurs de experți, fie din voluntariat, fie bazându-se pe principiul “cui pe cui se scoate”. Sunt șanse mari ca dupa o astfel de etapă să fi apărut teoria cu repetarea istoriei.

Hai noroc !

Popas la înălţime

• Idei fertile •

O discutie de zilele trecute mi-a adus aminte de o parte frumoasa a timpului trecut. O parte legata de munte, drumetii la inaltime, nopti aproape de stele…

…Abia asteptam sa punem la cale o vizita pana sus pe creasta sau macar pana la cabana. Odata stabilita data de plecare incepeam sa numar zilele ramase pana la startul drumetiei. De obicei, treceau destul de repede. Era atat de placut sentimentul ce ma trecea atunci cand ma apucam sa-mi scot rucsacul de la naftalina, cortul si sacul de dormit… Curatam bocancii, luam si o patura, sa fie acolo. Pe final, cotrobaiam prin camara bunicii unde sigur gaseam o bucata de slanina afumata, buna de pus pe tepuse in foc. In ultima zi ramasa, mai asezam in rucsac ce mai trebuiau de-ale gurii si verificam sa nu uit briceagul, cana, farfuria de tabla si ceva de imbracat mai gros…Gata, a sunat ceasul ! Saream din pat, mai rapid si mai voios ca niciodata, sunandu-mi tovarasii de trupa pentru a se urni si ei. In jumatate de ora eram toti adunati la punctul de intalnire, pregatiti pentru a ne intalni cu muntele.

Pana la buza urcusului catre inaltimile crestei aveam de mers pret de vreo doua ore prin camp. Privelistea era una impresionanta, batranul munte dezvaluindu-se in toata maretia lui. Sincer, nu cred ca pot gasi cuvinte pentru a descrie cu adevarat ceea ce se asternea in fata ochilor nostri iar o imagine impregnata in aparatul de fotografiat cu siguranta nu poate trezi aceleasi sentimente. Probabil, pentru fiecare trairile se impleteau altfel in fata acestui tablou…Aproape de capatul celor doua ceasuri, nu chiar obositoare, incepeam sa ne bucuram un pic de umbra primilor copaci iesiti in calea noastra. Padurea cea mare se vedea tot mai aproape. Ajunsi la primul popas, ne asezam pentru o scurta odihna. Nu lipseau tigarile Carpati aprinse fumatorilor si primele gaturi de apa. In fata noastra se deschidea prima imagine a crestei montane, asezata deasupra valurilor de brazi. Aerul tare incepea sa-si faca simtita prezenta, tot timpul insotit de aroma de cetina. Gata, intram in imparatia muntelui ! Drumul incepea sa devina mai anevoios iar efortul crestea considerabil odata ce inaintam tot mai adanc in padure. Urcam pe o poteca in permanenta strabatuta de un firicel de apa, ajutandu-ne din cand in cand de smocuri de iarba pentru a mai face un pas sau doi. Alaturi de drumul nostru se avantau grabite in vale apele unui rau, al carui ecou se indrepta catre noi din toate partile. Din cand in cand, cararuia se arunca la randul ei peste umerii apelor involburate, fiind ajutata de cateva trunchiuri rapuse de vreme. Popasurile noastre se inmultisera, uneori pentru a mai ne odihni si a ne potoli setea, alteori pentru a privi si asculta pur si simplu spectacolul din jurul nostru. Erau momente cand oboseala nu o simteam, doar gandindu-ne cat de norocosi eram pentru ceea ce ne oferea in acele clipe natura…Dupa inca vreo doua ceasuri, desisul de pana atunci incepea sa faca loc unei minunate pajisti, vegheata de o parte si de alta de inaltimile crestelor apasate de cer. Privelistea se transforma aproape in totalitate, sunetele se topeau deodata, bolta parea mai aproape…In timp ce eram intinsi pe covorul de verdeata, privind linistiti cerul si sorbind cu nesat aerul proaspat, soarele ne mangaia pe fiecare, parand ca ne ureaza bun-venit. Eram un pic epuizati de urcus insa oboseala placuta ne indemna sa mergem mai departe. Insa valea era toata a noastra. Nu vroiam sa mergem mai departe. Undeva, catre varful crestei se vedeau cateva urme de zapada. Pajistea, urcand catre stancile din fata era presarata din loc in loc de pete de culoare iar linistea incepea usor, usor sa ne acopere…

De fiecare data ramaneam cel putin o noapte pe Valea Sambetei, caci aceasta este zona unde am avut privilegiul sa merg de multe ori in anii trecuti. Alaturi de noi, alti turisti iubitori de munte. Seara ne adunam cu totii in jurul unui foc si impartaseam ganduri si fapte. Cerul senin era atat de aproape incat aveam impresia ca pot culege stelele de pe bolta. De aici, uneori am continuat drumetia catre traseul principal de creasta, spre Podragu sau Balea, alteori ne multumeam doar cu aceasta vizita scurta, luandu-ne ramas bun a doua zi de la cele inconjuratoare. Pot spune ca am avut ocazia sa fiu, la un moment dat, cel mai inalt om din tara, urcand pe Moldoveanu. Se spune ca se vede Marea Neagra sau Dunarea de aici, atunci cand este foarte senin. Eu, de fiecare data, nu am putut sa vad la mai mult de doi metri din cauza cetii… Nu voi compara cu alte zone montane din tara pentru ca fiecare are frumusetea ei si nici nu am fost in alte locuri. Consider, chiar si asa, ca Fagarasul ofera cele mai frumoase amintiri pentru cei care ajung sa-i atinga umerii.

Pana una alta, lasati ATV-ul, luati rucsacul in spinare si porniti la pas pe orice poteca montana, ascultati linistea padurii, admirati de la inaltime albastrul cerului, respirati aerul tare si rece…

Conditia de programamator

• Idei fertile •

Vi s-a intamplat vreodata, ca in plin proces de compilare a unor surse masive, sa stati cu inima cat un purice – ca in situatia in care tragi peste masura de capatul unui elastic – asteptand din clipa in clipa sa ia foc panoul de siguranta si sa cada curentul pe toata zona? Ei bine, mie da; mi s-a intamplat… Mai ales atunci cand programez cu prea multa energie.

Totodata, propun Academiei Romane sa introduca un nou cuvant in vocabularul limbii romane, si anume verbul a foriforja = a programa in bezna mintii sau a programa frenetic (cum bine spunea un mare om, mare programator).