Câinele de pază al „democraţiei” motăneşti, adică Mircea Badea, a avut iar un exces de zel în bătălia pe care o duce împotriva lui Traian Băsescu. De această dată, dumnealui a urmat exemplul jurnalistului Muntandar al-Zaidi, cel care şi-a aruncat şoşonii după George Bush. Bineînţeles, scena gândită de Mircică a fost una imaginară, în sensul că „dihorii” săi au fost aruncaţi simbolic, către un Traian Băsescu închipuit după ecran. Motivele care stau la baza acestei manifestări sunt cunoscute şi nu are rost să fie amintite aici.
Una peste alta, personajul angajat în reţeaua de Antene nu vede cu ochi buni viitorul spaţiului său de emisie, cel puţin nu în cadrul aceluiaşi trust. De altfel, pe blog-ul său, Badea bate nişte aluzii vis-a-vis de această chestiune, cauza fiind, printre altele, alianţa politică născută în aceste zile. Haide, bre nea Mircea, păi de ce ai motive de panică ? Ce legătură are politicul cu presa ? Sau, mă rog, ce legătură are politicul cu presa lui nea Voiculescu ? Şeful tău e un om corect, obiectiv şi nu intervine în colorarea opiniilor matale şi ale colegilor matale, nu ? Că dacă era aşa, sigur te luai şi de el şi-l dădeai de pământ…Care-i treaba, de fapt ? Aaa, spui că ţi-e frică de îngrădirile care ar putea să apară de acum înainte, că, vezi Doamne, presa îşi va pierde din drepturi şi că emisiunea pe care o faci tu de patru ani „cu chinuri” va intra în proces de alterare. Păi, stai un pic…Despre ce alterare vorbeşti ? Nu o să mai poţi a-ţi arunca năduful peste Băselu şi gloata sa ? De ce ? Cine te va opri ? Şeful tău…? Pentru că este în coaliţia de la putere acum ? Vezi, involuntar ai recunoscut…Pentru că dacă ţi-e frică de schimbarea de direcţie a sudălmilor matale doar pentru că Dănuţ intră la putere înseamnă că (până) acum, fiind membru al opoziţiei, patronul îţi trimitea mesaje cu un alt parfum. Parfum pe care pantofiorii tăi de frustrat l-au degajat cu brio către ţinta dictată tot de şeful tău. Şi chiar aşa, de ce ţi-e frică ? Mai sunt şi alţii de înjurat, acum în opoziţie, care-i problema ? Sau, fără să-ţi dai seama, ai început să o iei personal ?
Nu (mai) sunt un fan al preşedintelui României. Şi este foarte bine că oamenii politici, în general, sunt călcaţi în picioare de către jurnalişti (cu siguranţă merită toţi). Eu sunt de părere că ar trebui admonestaţi grobian de tot poporul, însă acesta este un alt subiect. Mă îngrijorează faptul că în România lui 2008 nu există presă independentă. Şi îmi creşte tensiunea observând acest fenomen, mai ales acum, la comemorarea morţilor din decembrie 1989. Sângele apă nu se face, la fel cum morţii sunt cu morţii iar viii sunt cu viii. Este deosebit de trist faptul că morţii de la „revoluţie” sunt degeaba, dacă privim din acest punct de vedere. Cine lecturează printre rândurile jurnalismului românesc, vede limpede slugărnicia afişată politic. Iar Mircea Badea, prin temerile sale, tocmai a demonstrat acest lucru.
De ce nu mai suport litera Z
O să fiu, poate, grobian. Am să arunc pe foaie şi cea mai lăuntrică fărâmă de scârbă pe care mi-o generează doi băieţi. De fapt, nu sunt doar doi, sunt mai mulţi. Şi chiar mă enervează. Mă irită când văd toţi taximetriştii rânjind ca beleuzii ascultându-i pe ăştia. “Mamă, ce tari sunt..Ce mai râdem, ce ne mai amuzăm..Nu ne mai place nici maneaua de când îi auzim pe ăştia. Nu mai avem timp să ştergem molozul de pe cruciuliţele din parbriz, aşa de tare ne amuzăm..Sunt inteligenţi ăştia doi..”. Fac o pauză să vomit.
Ce farse tari fac ei. Eu încă sper că existenţa lor este o farsă macabră creeată de vreun psihopat. Încă sper că o să vină careva într-o zi să-mi spună că am fost păcălit. Că ei nu există. Să mă liniştesc. Ştiu, nu sunt obligat să-i bag în seamă. Dar nu am de ales. Aproape toţi ceilalţi îi bagă şi, implicit, mă izbesc de prezenţa lor în timpanele proprietate personală. “Mamă, suntem cei mai tari ! Fiţi antene ce arată statisticile..Suntem cu mult peste ceilalţi..Toată lumea e cu noi !”. Lumea este plină de retarzi şi de scursuri. Toţi avortonii stau şi vă ascultă. Îmi dau seama că nu este o farsă. Sunt reali. Mă duc să vomit iar.
Ei şi toţi colegii lor de trust sunt cei mai meseriaşi. Aşa se laudă între ei ori de câte ori au ocazia. Normal. Îi învaţă bine motanul. Colega lor venită din Bacău s-a apucat de cântat. Sanchi, pentru o acţiune caritabilă. Eu nu cred. Muzica ei este un fel de coloană sonoră din jocul Mario, cu influenţe etno. Un căcat, adică. De ce cânţi, maică ? Care este scopul caritabil ? Să-ţi de lumea bani să taci ? Polivalenta lu’ peşte ! Vezi-ţi de linsul sub coadă al motanului ! Mai ales acum, în campanie…Am văzut eu ce întrebări de tipul „nu-i aşa că…?” îi pui în emisiune..Mamă, ce l-ai mai încurcat…Nu vrei să te duci tu de unde ai venit ?
În fine, nu o mai lungesc. Mi-e scârbă de lăturile astea. Băi, fraierilor, şi nu mai pociţi limba română cu ingineriile voastre lingvistice ! Că-i tâmpiţi mai tare pe retarzii care vă şterg de bale. Măcar aduceţi-i în stare vegetativă, să ştim o treabă.
Hai, să fiu în tonul vostru, vă trimit o urare: alupigUZ. Fără ZUpărare.
Cuplul anului toamna asta
Intro:
În ultima vreme, prima parte a dimineţii, de când casc ochii la noua zi şi până mă dezmeticesc, mi-o desfăşor maşinal după acelaşi scenariu. E nevoie ca alarma telefonului să sune de cel puţin două, trei ori pentru a putea trece mai apoi la următoarea etapă, deschiderea televizorului. Urmează repriza în care spaniola emfatică şi acordurile joase de pian pline de suspans ale unei telenovele mexicane, ce se difuzează la ora aia matinală în reluare, încep să-mi zgârie tabla de pe mansardă. O metodă latino şi eficientă de trezire. Invariabil survine ridicarea din pat şi dezmeticirea.
Apoi comut pe Antena 1, unde mă delectez până la ieşirea din vizuina de beton, alături de Razvan şi Dani, doi băieţi isteţi care posedă reţeta acelui umor fin, cum de mult n-am mai vazut pe la tv. Deşi sunt în braşă de ceva ani buni, apariţiile lor sunt pline de prospeţime. Un tandem parcă special pentru dimineţile strâmtorate.
Săptămânile trecute mi/ne-a fost dat să aflu/aflăm că cel mai şugubăţ dintre cei doi, respectiv Dani, avea o relaţie de vreo şase luni cu marea doamnă a Antenelor, Mihaelaaa Rădulescuuu. Primul impuls a fost unul gen: Bine frateee!!! Dar imediat după am rămas suspendat încercând să caut orice formă de aparentă compatibilitate. Bine, câtă vreme nu cunoşti oamenii, soiul ăsta de incompatibilitate este fix chix. Unu-i omul din platoul de filmare şi altu-i omul citind presa pe closet.
Da’ eu mă întreb cum o fi suportând-o săracul Dani vorbind… Da’ ei oare apucă să-şi vorbească!? Desigur, nu e treaba mea sau a altora cum îşi consumă ei momentele de intimitate. Nu pot să mă abţin însă să nu ridic problema în felul ăsta pentru că, mie unul, orice discurs al Mihaelei imi provoacă o stare de iritabilitate maximă.
Aş prefera să-mi urle salvele de tun la ureche sau aş accepta provocarea Spânului de a fura un tunet ploii, decât să o aud pe distinsa doamnă perorând.
Interesantă este evoluţia sa: primului soţ i-a furat numele. Mihaela Ţiganu tot Ţiganu a rămas. Ah, nu… Rădulescu, pardon. Episodul Banică Junior i-a adus un capital de notorietate suficient cât să intre cu drepturi depline în clubul select al vedetelor „senior”. Nu a fost de ajuns. Mihaela a continuat să-şi ia elan. Elan Schwartzenberg, desigur. Şi la aşa elan, aşa salt înainte. Diva s-a ales şi cu titlul de (fostă) nevastă de (soţ de) milioane de euro. Implicaţiile sunt lesne de intuit. Acum pare că vrea să pună monopol pe jovialitatea tânărului Dani. Sau dacă nu, măcar să-l mai stoarcă de bucurie.
Mă întreb ce urmează? O iubire de-o vară care nu-i ca iarna cu un politician, o aventură cu Monica Columbeanu sau o relaţie stabilă cu ea însăşi? Mânca-i-aş modestia ei de femeie puternică!
Trafic cu eleve la ora de istorie
Încadrarea materialelor controversate în paginile publicaţiilor de scandal atrag de la sine corecţii aplicate protagoniştilor surprinşi în diversele posturi dătătoare de mare rating. Un lucru firesc, atâta vreme cât prejudiciul de imagine rămâne o coardă extrem de sensibilă, mai ales într-o societatea în care valorile tradiţionale, condimentate în exces cu smânţă de bun simţ, sunt încă îngurgitate fără prea multe sughiţuri.
Subiectele încinse vând ziarul iar aşa-zişii duşmani ai moralităţii suportă, într-un mod mai mult sau mai puţin justificat, consecinţele faptelor de multe ori săvârşite, nu de puţine ori închipuite.
Devine însă iritant atunci când publicaţii precum Cancan pozează în străjeri ai moralitaţii. Carevasăzică, dupa ce CANCAN a publicat fotografiile elevelor din Arad care s-au sarutat patimas in timpul orei de istorie, sub privirile amuzate ale profesoarei, conducerea scolii a hotarat pedepsirea protagonistelor si a colegilor care le-au fotografiat. Noroc cu Cancan că altfel fetele sigur ar fi luat premiul anului pentru cel mai pasional sărut.
Nu, nu este un lucru deloc la locul lui ca o asemenea scenă să se consume în faţa unei săli de clase cu tot cu profesoară amuzată la catedră. Iar valul de reacţii şi sancţiunile survenite ulterior sunt fireşti şi necesare. Da’ vă doare pă voi la bască dă derapajele etice ale poporului… Asta-i fix pâinea ce-o mâncaţi.
Ar fi o ditamai franzela de halit dacă aţi afla, de exemplu, că imortalizarea momentului a fost comandată de însăşi profa de istorie, care, după un eşec într-o relaţie cu o elevă de a XI-a, a prins drag de una din fetele ăstea două şi a ţinut morţişi să o posede, dacă nu împreună cu directoarea liceului în cursul orei de matematică, măcar în poze.
Una peste alta, că e în pat, în bancă sau la tablă în timpul orei de istorie, sistemul actual de învăţământ devine tot mai incitant. Când eram mai mic, orice nene mă sfătuia să ung şcoala cu untură ca să o mănânce câinii. Păi la câte pisicuţe jucăuşe se zbenguie astăzi prin şcoli, s-a dus dracului cu apetitul câinilor pentru cărămidă. Apropo, ştiţi bancul ăla cu cărămida? 
Feriţi-vă de măgăruş ! Pardon, feriţi-vă de cal !
Dom’le, cine spune că poliţia nu-şi face treaba, se înşeală. Vigilenţa acestor apărători ai legii este, de multe ori, invers proporţională cu valoarea absolută a IQ-ului dumnealor. Printre actele de stoicism ale purtătorilor de capete de tinichea se numără, mai recent, recoltarea de probe pentru stabilirea alcoolemiei unui cal. Cal care, se spune în ziarul de turmă, ar fi accidentat un bătrân în timp ce conducea căruţa. Eu acum stau şi mă întreb care ar putea fi urmările acestui fapt. Probabil calului îi va fi suspendat permisul de conducere al oricărui fel de atelaj, i se va deschide dosar penal şi ar putea fi obligat să plătească despăgubiri familiei victimei. Ca să nu mai zic de faptul că îl paşte închisoarea. Bineînţeles, dacă ar fi vreun cal de mahăr totul s-ar putea muşamaliza iar animalul ar scăpa doar cu o amendă simbolică, urmând să terorizeze în continuare uliţele patriei. Mă bazez, totuşi, pe integritatea poliţiştilor care, sunt convins, nu ar accepta niciun fel de şpagă (saci de ovăz sau baloţi de fân, probabil) şi ar face tot posibilul să ajute inclusiv procurorii în rezolvarea temeinică a acestui caz. Până una alta, pentru pietonii de tip victime, pericolul se schimbă: caii-putere pot deveni, iată, doar simpli cai.
Maşina de spălat fără niciun simţ
Din ciclul „să nu ne spălăm rufele în familie” am remarcat zilele acestea o nouă telenovelă stoarsă la maxim de media românească şi anume „Lecţia de kung-fu. Tehnica Drăgulescu”. Să fiu sincer, mi se rupe ce a făcut olimpicul nostru cu nevastă-sa, la fel de mult cum nu mă interesează cu ce metode a trezit femeia monstrul din bărbată-su. Nu înţeleg, în schimb, de ce nu pot dormi unii din cauza asta. Diverşi „meseriaşi” în ale talk-show-ului s-au dat peste cap pentru a smulge măcar o minimă prezenţă în emisiunile lor a unuia din cei doi Drăguleşti, presărând mai apoi discuţia cu semne de mirare snoabe înfipte în retina turmei aflată de cealaltă parte a sticlei dar permiţându-şi totodată să ofere păreri de lupi moralişti şi cetăţeni perfecţi ce sunt ei. În fine, cazul acesta este mai recent însă fenomenul în sine există şi tinde să crească în popularitate atât timp cât audienţele se pot măsura pe seama tradiţiei de a urmări capra vecinului. Poporului îi place să privească păruiala la tv, cu cât mai mizerabilă, cu atât mai bine. Cu cât mai grobiană şi mai dezbrăcată, cu atât punctele de rating se adună. Eu stau şi mă gândesc, până la urmă, la cei care aleg să pună în scenă acest spectacol de mahala, în speţă actorii voluntari (sau involuntari) de pe scena unei vieţi împărtăşită, într-un final, cu cei care îşi odihnesc neuronii privind acest film prost. Ce-i determină, de fapt, să prefere un curăţat public de garderobă, în loc să folosească baia proprie ? Bani, notorietate, orgoliu, răzbunare cruntă ? Căci intenţia de a arăta un exemplu nedemn de urmat, nu cred că-i solicită. Încă o dată, mahalaua rules !
Hi men. Do you have a million?
Există o sumedenie de moduri de a face un milion de euro. Bunăoară, băieţii deştepţi îl pot face cu capul, fotbaliştii îl pot prelua cu picioarele, barbugii îl pot grebla cu mâna. Mai nou însă, un fotomodel din Italia intenţionează să strângă suma cu şase zerouri punându-şi la bătaie himenul. Trebuie să recunosc că un milion de euro este un preţ rezonabil pentru o virginitate ce şi-a găsit atâta vreme liniştea între picioarele unei fotomodele. Colac peste pupăză, nepângărita domnişoară, pe numele ei Raffaella Fico, cică şi-ar fi tencuit o bucată bună din celebritate şi în urma apariţiilor sale în revistele pentru adulţi.
Dar cine ştie, poate până la coadă duduia chiar deţine o virginitate cu acte în regulă.
Mâine, poimâine o să aflăm că lupul cel rău din Scufiţa Roşie este de fapt un militant pentru drepturile oilor, că Spiderman suferă de arahnofobie sau, o veste care ar zgudui din temelii showbizul autohton, că însăşi regina porno Alina Plugaru este virgină.
Războiul de o sută de pixeli
Se spune că televiziunea este o armă. Câţiva neuroni au murit aseară, luaţi prin surprindere de rafalele încrucişate trimise de pixelii ecranului tv. Rudele acestora au păstrat în memorie ultimele scene de viaţă ale nevinovaţilor ucişi fără milă. Cadrul era al unei emisiuni tv, de pe un post aflat în bătaia continuă şi, uneori, obosită a telecomenzii. Aşezaţi după sticlă, nişte humanoizi purtau o serie de discuţiii în contradictoriu, asezonate cu expresii ce făceau trimitere la originele procreerii. Motivul de harţă era, se pare, dreptul de stăpânire al vizuinei unde cele patru organisme consumau oxigenul degeaba. Cel de-al doilea sistem de semnalizare pe care îl posedau şi care, în cele din urmă, îi deosebea radical de puţinele jivine aflate printre acareturile din curtea vizuinei, era de cele mai multe ori acoperit de semnale sonore stridente:
„-Făă, să-mi bag <biiip> dacă păstrezi copilul ăla ! Eşti proastă..?
-Ce <biip> mea vrei, fă ?? De ce te bagi ? E treaba mea cu ce-l cresc !
-Aoleuu, să-mi <biip> una, ce proastă eşti..Nici nu ştii ce înseamnă asta, <biiiip> în gură ! Aici nu stai, fă ! Să te duci unde vrei, <biiip> ! Te dau afară, <biip> morţii mă-tii !
-Mă duc, băga-mi-aş <biip> ! Eu îl fac, n-auzi ?? Mă descurc, fă, şi fără tine, mânca-mi-ai <biip> ! ”
Prima rafală de gloanţe venise. A urmat alta, mai puternică, trimisă alături de comentariul realizatorului : „Ideea de a păstra copilul îi surâse Mihaelei. Bucuria îi era umbrită, însă, de lipsa suportului moral al mamei sale dar şi a perspectivei de a fi nevoită să părăsească locuinţa copilăriei.”. Panica se creease deja. Sângele neuronilor căzuţi prime victime ale atacului surpinzător venit via satelit invadă caldarâmul materiei cenuşii. Urmă un nou asalt violent:
„-Ieşiţi afară, <biiip> în gură să vă <biip> ! Asta e casa mea, băă !
-Stai, fă, ai înnebunit ?..Poate îţi <biip> una, m-auzi ? Tu să pleci, hoaşcă !
-Bă, putoare, leneşule, te omor, băă !! Ieşi, bă, afară ! Ia-ţi şi curva cu tine şi plecai, bă!
-Pe cine faci tu curvă, băga-mi-aş <biip> ?? <Biip> mă-tii, ia d-aici pumni, <biip> mă-tii ! Tu să pleci, că te omor, făă !
-E casa mea, n-auzi ? Plecaţi dracu’ că vă omor, <biiip> în gură de putori !
-Tu să pleci, babo, <biiiip> ! ”
Haosul era total, sângele se împrăştia în valuri. Finalul a fost crunt: „Deşi venise hotărâtă să-i roage pe cei doi tineri să părăsească casa bătrânească, situaţia i se dovedi potrivnică bunicii. Tinerii nu vroiau cu niciun chip să ia în calcul această variantă deşi bătrâna nu părea, la rândul ei, că ar ceda în vreun fel.” .
…Acum, totul este o amintire. Cei rămaşi în viaţă îşi plâng morţii, sperând la un viitor mai bun. Din păcate, acesta nu se întrevede în următoarea sută de ani.
Călătorie iniţiatică. Episodul 1: Frivolă la clasa I
Începerea noului an şcolar a adus cu sine o întâmplare ieşită puţin din comun sau, mai inspirat spus, scoasă mai mult de sub tricou. O şcoală din Targovişte a primit Abecedare şi Matematici de clasa I împachetate în postere cu femei îmbrăcate sumar. Un lucru de-a dreptul revoltător! Cum au putut nemernicii să îmbrace copertele unor amărâte de manuale cu femei dezbrăcate? Ce vor înţelege acum copiii ăia când li se va pomeni de o carte bună? Că aceasta trebuie să aibă silicoane? S-au creponat paginile Abecedarului de indignare. S-a înmulţit operaţia de împărţire. Este un sacrilegiu!
Mă tot întreb care au fost resorturile ce i-au determinat pe împachetători să purceadă la o astfel de solutie. Se zugrăvea în tipografie sau în depozit şi a fost nevoie să se descotorosească rapid de afişe, iar dintr-o pudoare excesivă, ca să nu sesizeze careva conţinutul carnal al hârtiei, au ales să le sustragă din locaţie în acest mod? Sau au înlocuit hârtia dedicată iniţial împachetării cărţilor cu filele din revistele pentru adulţi din considerentul că putorile alea despuiate şi-ar lăsa transpiraţia pe bucata de brânză prospătă? Ori poate au vrut să scoată în evidentă ţâncilor strânsa legătură ce a existat între matematică şi pronunţarea vocalelor încă de la începuturi, şi anume: un număr bine dat atrage după sine o simfonie a vocalelor.
Apocalipsa după accelerarea lui ion
După ce am citit postul lui Motzoc şi-am mai răscolit puţin şi câteva articole pe aceeaşi temă, anume a demarării experimenului CERN ce va avea loc mâine, am înţeles că există voci ce susţin că dacă acest fenomen ar scăpa de sub control, Gaia s-ar putea să ne arate gaura neagră.
Dacă este aşa, ultima mea dorinţă este să filmez întreaga scenă de undeva de pe o staţie orbitală şi să revăd înregistrarea pe un televizor cu plasmă rezultată din aceaşi ciocnirea a particulelor ce au produs dezastrul.
Mă întreb acum… care ar putea fi ultima dorinţă a lui Tetelu?