Cât de neagră-i cioara fără pene?

Tatăl meu este total împotriva ţiganilor. Îi urăşte deşi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, plecat dintre noi, a fost ţigan. Nea Sandu era un nene cu un bun simţ pe care până şi receptivitatea mea infantilă o putea sesiza.

Bătrânul meu urăşte declarat ţiganii. Încă de mic mi-a fost dat să-l aud invocându-l pe Antonescu atunci când un infractor mai tuciuriu era prezentat la televizor. Deseori spunea: Toţi ţiganii sunt nişte hoţi, mai puţin ăia lăutari. Ăia sunt cinstiţi. Într-un fel era şi normal să conchidă lucrul acesta. Renumele său de fost toboşar de salon l-a găsit de nenumărate ori şi în postura unor şedinţe de „jamming” pe la nunţi alături de şamani tuciurii ai acordeonului.

Bătrânul meu e declarat împotriva ţiganilor. Şi parcă tocmai de aceea întâmplarea a făcut ca odată, după ce furia galbenă – maşina de familie – a rămas fără motor în timpul unei expediţii pe drumuri abrupte şi sinuoase, când eram cu toţii storşi de vlagă de la atâta împins în pantă, un cetăţean mai închis la culoare, ţigan vădit la origini, să oprească şi să ne dea o mână de ajutor pentru a scoate dacia înecată la liman. I-a mulţumit individului, după care ne-a spus aproape convins: ăsta era arab, nu era ţigan.

Bătrânul meu nu tolerează ţiganii. Dar într-o zi l-am surprins la poartă ajutând un ţigan amărât să-şi umfle roţile de la căruţă pentru ca nefericitul să poată ajunge cu puradeii acasă, până să se întunece.

Ştiţi deja că bătrânul meu nu acceptă ţiganii dar viaţa îi rezervă mereu surprize. Ajuns pe un pat de spital al secţiei ORL, Albano, unul din colegii de salon, un ţigan bătut cum rar mi-a fost dat să văd (probabil o reglare de conturi), a fost cel care în lipsa unui membru al familiei a avut grijă de el într-o situaţie ce s-a complicat peste noapte. Tot Albano a fost cel care a pus mâna pe telefonul sunând în disperare şi mi-a spus: “Alexandre, să vii încoace că tac-tu nu e bine, mă”.

E clar că tatăl meu are ceva cu ţiganii. Fapt pentru care într-o zi l-am rugat să-mi răspundă la o întrebare simplă: Ia zi mă, dacă ai şti că din ordinul tău direct toţi ţiganii ar fi exterminaţi, te-ar lăsa conştiinţa să spui << da, omorâţi-i!>>? A ezitat să răspundă. Era şi normal, tatăl meu nu este un criminal. E doar unul dintre nu puţinii dezamăgiţi care aruncă toate relele în cârca unei minorităţi nenorocite de soartă.

Rromi? Nu, ţigani, ciori, baragladine, cocalari, comunitari!

Tocmai m-am intors de la o plimbare nocturna cu bicicleta prin mirifica noastra capitala, si vroiam sa scriu un articol legat de faptul ca s-au pus astia cu biciul pe noi, cei care vrem sa ne relaxam facand miscare in parcuri (cate au mai scapat nebetonate  dupa febra imobiliara) cu biciclete sau role, cand un mic incident mi-a stricat toata karma cu greu obtinuta pedaland 20 de km.

Dupa cum spuneam am luat-o la pedala, impreuna cu un prieten, din Titan pana in Regie, cu escala  in Piranha pentru o racoritoare si retur. In Regie a, fost placut surprins de multimea de studenti care la ora 10 noaptea erau in parcul din Politehnica jucand fotbal, tenis, dandu-se cu role sau bicla, facand jogging.

Miscare in Regie

Pe drumul de intoarcere, la un semafor, in timp ce asteptam cumintel culoarea verde langa un autobuz, un puradel a scos capul pe geam si fara nici un motiv m-a scuipat si a inceput sa rada de isprava pe care tocmai a facut-o, impreuna cu ceilalti comunitari care erau cu el. Indignarea mea nu a avut margini, imi venea sa sar prin geamul autobuzului si sa-l intorc pe dos. Aceasta a fost picatura care a umplut paharul.

Tin sa spun ca m-am saturat de aceste specimene, m-am saturat sa stau cu frica ca mi se fura portofelul in autobuz, m-am saturat sa ma impiedic de ei pe strada agasandu-ma cu cersitul, m-am saturat sa fiu reprezentat in afara tarii de Mailat si altii ca el, m-am saturat sa stau cu frica sa nu ma injunghie pe strada, in plina zi, m-am saturat de gunoaiele pe care le lasa in urma lor, m-am saturat sa stau cu frica sa nu ma spulbere unul cu BMW-ul pe trecerea de pietoni, care se crede Shumacher pe circuit, m-am saturat de manelele de cacat care imi rasuna in timpane in miez de noapte si miez de zi, m-am saturat de putoarea si de nesimtirea lor, m-am saturat sa se foloseasca de numele de roman.

Unde vom ajungeAcesti oameni nu pot fi integrati in societate. Fostului ministru de externe, Cioroianu, i-a sarit toata presa in cap cand a sugerat exilarea acestora in Egipt, fiind mazilit la scurt timp dupa aceea. Maresalul Antonescu a avut si el o tentativa asemanatoare, pe vremea lui Ceasca nu mai zic. Cel putin erau tinuti sub control. Trebuie sa luam atitudine, sa facem ceva impotriva acestui fenomen care a tiganizat toata Romania, pana nu este prea tarziu.

Integrati asta:
http://www.youtube.com/watch?v=G0Ig9bsoexs

si asta:

http://www.youtube.com/watch?v=Ish7wNTnmUM

si asta:

http://www.realitatea.net/video_546731_sapte-femei-se-foloseau-de-copiii-lor-pentru-a-fura-dintr-un-magazin-din-capitala_399566.html

Ţară de păcat!

O mie de gânduri în doar trei cuvinte: o ţară de păcat. Aş putea numi astfel acest prim text care se vrea editorial. Ce subiect mai bun am la dispoziţie decât ţara şi locuitorii ei? Bine, nu vreau să exagerez şi nu mă refer la toată populaţia, există un procent, mic spre infim, care se zbate dar nu poate sa facă diferenţa între prostie şi realitate, între a fi comod şi a fi întreprinzător, între a fura şi a munci. Lista poate continua dar imi este teamă că va fi prea lunga si enervantă, la un moment dat, pentru acel mic procent de care aminteam mai sus.

Întrebarea pe care mi-o pun şi pe marginea căreia aş vrea sa dezvolt un pic este urmatoarea: trebuie să mai aştept 25 de ani pană se schimbă iar macazul? Ştiţi cu toţii la ce mă refer, am pierdut 20 de ani degeaba. De ce dracu’ trebuie să-ţi ajunga cuţitul la os ca sa începi să strigi ca nu e bine şi că vrei altceva. Oare plafonarea, comoditatea şi indiferenţa sunt gene caracteristice neamului nostru? Din patru în patru ani ne înghesuim în ultima zi de vot, seara între 19 şi 20, între doua halbe de bere sau în drum spre casă, de la piaţa să punem o amărâtă de ştampilă pe numele unuia sau altuia.

E an electoral! Vă propun ceva, haideţi să nu-i mai votam pe ăia care or sa înceapă să planteze flori în intersecţii, pe aia care pun strat de gazon peste ăla vechi, pe cei care se îmbracă 2 luni în tricouri inscripţionate cu „XYZ pentru tine”, pe cei pe care i-ai văzut în fiecare zi la televizor, pe cei cărora limba română le este străina, pe cei care administrează o firmă sau alta, pe cei care conduc altceva decât Logan, pe cei care cel puţin o dată au fost chemaţi în fata justiţiei. Sunt câteva criterii pe care se poate baza o alegere corectă. O să vedeţi atunci o ţară fără preşedinte, fără deputaţii şi fără parlamentarii de azi. Să nu alegem pe nimeni al cărui nume a fost asociat cu al acestora din urmă. La dracu’, după toate astea trebuie să se vadă ceva sau cineva care să ne reprezinte şi să înţeleaga că lupta pe care o duce un om într-un post de conducere nu e o lupta contra noastră, a pupulaţiei, e o lupta cu tine însuti pentru a-ţi depăşi limitele, este pînă la urmă un act creativ ce poate fi încununat de succes şi asta ar trebui să se răsfrângă, în mod pozitiv, asupra moralului tău, cetăţean al acestei ţări.

E foarte aproape de utopic ce vă propun, e foarte greu chiar şi de imaginat…atât de mult ne-am lasat călcaţi în picioare.

Acesta e un prim articol din seria „Spuneţi nu aleşilor voştri!”. Să fie asta campania noastră, să începem noi primii şi să încercăm să câştigăm….poate nu o să avem succes dar hai dracului să încercăm!

lantul-slabiciunilor

Vom continua şi vom trăi cu speranţa că într-o bună zi o să dispăreţi din peisaj….de tot!

Sunteţi nişte nesimţiţi!

Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J

 

Devoraţi, devoraţi, devoraţi!

devorati-devorati-devorati    Gata, s-a terminat perioada de acalmie, a reînceput agitaţia din centrele comerciale. Unii îi spun febra cumpărăturilor ca şi cum, brusc, au rămas fără nicio sursă de hrană iar acum sunt în criză de timp sau orice altceva pentru a-şi umple frigiderele. Magazinele sunt înţesate de figuri disperate în a prinde un cărucior gol, un loc de parcare, o ofertă senzaţională, o cumpărătură de ultim moment şi inutilă. După un post îndelung şi la modă, se pare, a venit momentul să reintroducem în circuitul natural mieii, ouăle, cozonacii, raţele, verzele, salatele, vinurile, peturile, pungile, majoritatea sub formă de căcat excesiv. Şi nu vă îngrijoraţi, mâncaţi cât puteţi, bubuiţi-vă pielea, înroşiţi-vă ficatul, există remedii! La TV, perioada este propice pentru reclame la medicamente digestive, mesajele acestora fiind în ton cu pofta grobiană de mâncare a poporului. Studiourile tv se vor muta în secţiile de urgenţă ale spitalelor, organizând concursuri de vomitat, indigestie şi alte bombe culinare. La plăcinte, înainte!

Lăcusta este una dintre cele mai lacome insecte, devorând zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea sa. Lăcusta vânează în timpul nopţii greierii care dorm. Printre lăcuste există unele specii care se autodevoră. Insensibile la durere, ele încep prin a-şi mânca picioarele din faţă, apoi partea posterioară a corpului. Acest lucru nu-l fac din lipsă de hrană.
Lăcustele călătoare, duse de vânturile dominante, pot zbura fără întrerupere 2000 km, cu o viteză de 40 km/h, ceea ce le oferă o suprafaţă de devastare considerabilă. Nicio altă insectă nu este atât de rezistentă.”

Viitorul creşte bine

    Aseară am fost martorul unui fenomen ciudat. Eram între Piaţa Unirii şi Casa Poporului şi m-am întâlnit cu viitorul. Sub diferite forme şi culori, acesta trecea valuri, valuri peste mine, făcându-mă să mă întreb ce nuanţă va avea orizontul. Regăseam în mijlocul său, adunate haotic, generaţii de medici, oameni de ştiinţă, profesori de literatură, chimişti…Cred că am văzut şi doi astronauţi, cel puţin aşa a remarcat un prieten care mă însoţea. Nu mai contau cerceii diamant, şuviţele blonde, culoarea pielii, muzica din telefoane, cojile de seminţe ce zburau din gură, paietele, mămicile de 14 ani, înjurăturile şi dezacordurile, nu mai conta nimic. Important este că viitorul există şi este sau va fi calificat. Suntem asiguraţi.
    Vântul bătea puternic, aducându-mi la urechi ritmuri lăutăreşti. Floriile au fost sărbătorite cu viitorul alături. În Piaţa Constituţiei, muzica celor discriminaţi adunase generaţiile amintite mai sus. Tăcuţi, ne-am îndreptat spre cârciumă. Viitorul ne-a mai dat o palmă iar nouă, oricum, nu ne pasă.

Români din toate colţurile, afumaţi-vă!

    Gata, a început! A fost remarcat chiar şi de locuitorii staţiei spaţiale, în pauza de bătaie pe toaletele separate politic. Este la orice pas, împreună cu sticlele de bere, vecini, bunici, căţel, televizor, DVD, boxele din maşină, scuipaţii, vomitaţii şi căcaţii de după. Reprezintă IQ-ul mediocru, durerea de pu#ă şi sufletul de România. Ne intră pe nas, pe gură şi ne iese peste tot. Ne odihneşte neuronii. O să ne ţină până la prima liniuţă sub 0 grade Celsius. Poftiţi la sezonul de grătare, muritorilor!
    Ai carte, ai parte. Diferenţa este că, mergând ieri de la Piaţa Unirii spre Piaţa Alba Iulia şi nimerind între Tribunalul Bucureşti şi Biblioteca Centrală, toată lumea se întreba ce se întâmplă cu Gigi Becali. Niciun pui de dac nu a remarcat faptul că Biblioteca a început, în sfârşit, să fie refăcută. O fi de la fum, probabil.

Frustrări de ora 10

     Mă revoltă tot rahatul ăsta care ne înconjoară la mometul de faţă, tot “praful în ochi” ce mă împiedică să-mi văd de viaţă. Poţi să te uiţi puţin în jurul tău şi vei descoperi cu siguranţă un dobitoc, gata să-şi exprime opinia vis-a-vis de cât de prost merg lucrurile. Cel mai greu este atunci când conştientizezi că sunt prea mulţi în tagma asta. Uneori chiar mă simt ca făcând parte dintre ei şi mă retrag repede în carapace sau încerc să “repar” discursul când îmi dau seama că persoana din faţa mea cască alene…
     M-am săturat de muncă, de discursuri moralizatoare bazate pe minciuni, de ore târzii şi de amiciţii prefăcute. Consider zilele acestea ca zilele regăsirii mele ca om, regăsirea simţurilor adormite şi a sentimentelor reprimate .
     Cenuşiul de Bucureşti poate rivaliza cu Albastrul de Voroneţ într-o antiteză dusă la extrem…Apasă atât de tare asupra conştiinţei de sine încât insensibilitatea preia controlul total şi te transformă într-un animal gata să prefacă în scrum tot ce este mai bun în tine. Oraşul şi oamenii din el se strică reciproc iar orice intrus este redus la tăcere sau transformat, sub imperiul unei forţe de atracţie ce subjugă instantaneu.
      E un sentiment iluzoriu că-ţi poţi trăi viaţa aşa cum vrei tu…Poate ai întâlnit oameni animaţi de speranţe, gânduri pozitive, eroic-stupide sau înălţătoare. Uită-te un pic înapoi şi vei vedea o cădere spectaculoasă, demnă de cartea recordurilor…Este ca în bancul acela,  “râdem, glumim dar nu părăsim incinta”. Vezi tu, eşti prins în capcana reprimării, a frustrării, a autoinhibiţiei…N-ai să mai gândeşti la fel a doua oară…Voinţa nu s-a dat ca Wiesana, n-a ajuns la toţi!
     Îţi aduci aminte că ai fost un timp fericit, că într-un timp chiar simţeai că trăieşti şi că viaţa nu-ţi punea atâtea obstacole. Sunt doar firimituri strânse de-a lungul timpului, timpul…cel mai mare duşman al tău. Le numeri pe degete şi te gândeşti la compromisuri tacite şi alegeri proaste…Oare ar fi fost altfel dacă…Prea târziu, fraiere!!
     Cât de prost poate să-ţi meargă într-o zi astfel încât să ajungi să scrii textul ăsta patetic??!

   Mda….pun punct frustrărilor de azi. Un Kings of Leon sună bine în singura boxă pe care o mai am la PC. Şlapi…tigară…duş (rahat, am uitat că am spart becul la baie dimineaţă). Oricum, nu suport să mă văd în oglindă, aşa că…
 

Profesiunea lor, subcultura

    S-a aprobat bugetul pe 2009, cu discuţii jignitoare şi săgeţi de lupi moralişti. Printre alte ministere care vor suferi şi anul acesta (iar acest lucru nu neapărat din cauza banilor) se află şi Ministerul Culturii şi Cultelor. Nimic anormal până la urmă, într-o ţară cu IQ mediocru, cu Elena Udrea ministru al turismului şi cu Gigi Becali idol al generaţiei de mucoşi.
   România are a doua mare bibliotecă a Europei, ca număr de volume, după cea a Franţei. Sediul Bibliotecii Naţionale arată dezolant iar ultima dată când s-a încercat ceva acolo a fost pentru a transforma clădirea în noul sediu al Guvernului (Adrian Năstase ştie!). Unii s-au opus iar proiectul Bibliotecii, oricum abandonat, nu a câştigat nimic. Trăiască Ştirile de la ora 5, OTV şi jocurile pe calculator, cărţile sunt o fiţă! Cu alte cuvinte, iată că se poate tăia de pe lista cheltuielilor din minister. Ruşine!
   Acum doi ani de zile, parlamentarii de tristă amintire de la PRM au propus spre votare o propunere legislativă care obliga guvernul să participe cu jumătate din banii necesari la construirea Catedralei Neamului. Nişte sclerozaţi care s-au trezit umpluţi de misticism peste noaptea polară din căpăţânile lor. Costurile totale sunt estimate la 400 de milioane de euro (!) iar guvernul ar fi urmat să participe cu jumătate din sumă, ceea ce, până la urmă, nu se va întâmpla. Lăsând la o parte faptul că Patriarhia dispune de aceşti bani, consider că este total deplasat şi comunisto-megalomanic proiectul în sine. În loc să-şi intre cu adevărat în rolul de biserică, protectoare pentru enoriaşi în esenţă, Patriarhia mai are şi tupeul să ceară bani de la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru a definitiva proiectul susţinut cu tărie de preoţii turnători de gogoşi (şi nu numai). De ce să ne mire asta la o castă care nu bagă de seamă că bisericile sunt închise vara, la 45 de grade Celsius iar bătrânii mor pe stradă?
   Încă o problemă care mă doare este stadiul bisericilor fortificate din Transilvania, rămase moştenire de la saşi, în principal. Toate reflectoarele se pun peste mănăstirile moldoveneşti, destul de fade ca prezenţă artistică. Sunt vechi, sunt din patrimoniul cultural dar sunt seci. Nimic de comparat cu prezenţa maiestuasă şi valorile implicit mai mari deţinute de cetăţile transilvane. Şi niciun ministru, fie al culturii, fie al turismului, nu a realizat cât de importante sunt aceste valori pentru români. Ţările care îşi asumă trecutul şi îl respectă în aceeaşi măsură scot în evidenţă şi cea mai mică dovadă fizică a istoriei lor iar noi ne batem joc. Am rămas uimit acum câţiva ani în urmă, când într-un sat din Ardeal, localnicii ortodocşi i-au luat la bătaie pe cei catolici pentru că nu le dădeau voie în biserica săsească pentru a-şi oficia slujbele. Iar aceasta în condiţiile în care saşii plecaţi în Germania se ocupau de restaurarea ei, comunitatea ortodoxă neparticipând cu niciun sprijin. Am rămas şi mai uimit când, de fapt, preotul ortodox strângea bani de la săteni pentru a ridica propria biserică ortodoxă, deşi mai era una de acelaşi cult în sat însă îi trebuia şi lui o parohie…Iar cazul, sunt convins, nu este izolat.
   Cineva mi-a spus odată că România deţine 8% din patrimoniul cultural european. Văzând ceea ce se întâmplă cu vestigiile trecutului dar şi nepăsarea generală faţă de acestea, faţă de mediul cultural din România, faţă de tinerele talente, încep să cred că nu peste mult timp nu vom mai şti nici cine ne-au fost străbunicii. Cât despre sentimentul de patriotism şi respect faţă de cei care au lăsat influenţe pozitive în evoluţia naţiunii, prefer să nu comentez acum ci cu altă ocazie.

PS: Aruncaţi un ochi pe imaginile prezentate pe site-ul de mai jos, încercând să mai descoperiţi ce nepăsători sunt mulţi dintre noi:

http://photoraid.dordeduca.ro/localitati/