Astăzi a fost înmormântat Marian Cozma. Pentru majoritatea, a murit sportivul Marian Cozma. Sunt convins că mulţi dintre cei care au stat conectaţi la trista derulare a poveştii sale din ultimele zile nu cunoşteau personajul. Cu toate acestea, acum se dau loviţi şi afectaţi de tragicul eveniment. Subiect de bere şi de spart seminţe, însă doar temporar. Cioburi născute aiurea. Asta pentru lăbeţii de jos…
Pentru purtătorii de costume Armani, prezenţa lângă sicriul decedatului este o altă ocazie de a da de lucru reporterilor, guriştilor din emisiunile de sport şi de a-şi mări capitalul de imagine. O imagine plină de căcat pe care nu-l pot şterge niciodată, orice ar face. Feţe acoperite de o tristeţe-tencuială, gata să cadă la primul şters cu batista. Se dau comentarii, păreri, caracterizări pentru defunct. Discursuri standard. Îi doare în pulă, oricum. În locul lui taică-su i-aş da pe toţi afară. Este de ajuns durerea provocată de plecarea băiatului. Ce caută şi ăia acolo?
Suporterii sunt sinceri pentru că ei trăiesc fenomenul. Colegii şi sportivii din branşă simt şi ei o lacrimă. Comentariile lor nu apar pentru că nu sunt interesante. Nici nu-i interesează asta, ei chiar sunt alături. Dar mizeriile, mizeriile ce caută acolo ? „O să denumim o peluză cu numele său” se umflă în pene un constructor analfabet, proprietar de acţiuni la club de fotbal. „Am vorbit cu taică-su şi mi-a spus că băiatul era stelist de mic copil”. Ce pula mea contează asta, cioban jegos? Asta ai înţeles tu din toată treaba? Asta ai vrut, de fapt, să apari şi acolo, murdărind cu mecla ta peisajul? Nu mai bine mori tu? Metaforic, normal…
A murit un om bun la suflet, un copil pentru unii, un sprijin pentru alţii. Aşa spune lumea. Lumea ipocrită şi fals-empatică. Cât de cretini pot fi unii? Uite atât: Florentin Petre a spus că nu l-a cunoscut personal pe decedat, nu l-a întâlnit niciodată dar poate afirma că a fost un om deosebit, cu suflet mare, săritor, bun la toate. De unde basca mea ştii, piticule? N-ai zis că nu l-ai cunoscut? Vezi cum îţi place să suferi forţat?…Asta e, de fapt. Ne place să fim trişti, aşa, degeaba. Ne forţăm să căcăm o lacrimă dar ne iese mereu o băşină.
De mâine va fi şters totul. O să reînceapă circul, oricare ar fi el. Problema de fond, în schimb, va rămâne şi se va accentua. Cine sunt ucigaşii? Ţiganii? De ce ţigani şi nu romi? Şi de ce rromi? Eu chiar nu înţeleg diferenţa…De ce coloraţii se simt jigniţi dacă le zice lumea ţigani? Păi nu asta sunt de sute de ani? Ce importanţă are definiţia naţiei? Faptele, cred eu, sunt cele importante. Iar situaţia devine îngrijorătoare…Degeaba ne ascundem după false pudori şi teorii cu o lume mai bună şi egală..Mulţi urăsc ţiganii. Se poate observa cu uşurinţă. Rasism? De ce? Subiectul poate fi foarte simplu, nu înţeleg de ce societatea îl complică atât de mult. Şi discuţia poate continua…
Urmărind imaginile unui părinte distrus, m-am întrebat pentru a nu ştiu a câta oară: ce este mai bună, pedeapsa cu moartea sau tortura?
În căutare timpului pierdut – ediţia underground
În urmă cu trei săptămâni, căzut pradă timpilor de aşteptare întinşi la extrem, unul dintre ‘jdămiile de dependenţi Metrorex a pus mâna pe tastatură şi, după ce şi-a înşirat ofurile, a dat cu mailul direct la sursă. Iată şi textul:
"Buna ziua,
Ma numesc C. U. si locuiesc in piata Gorjului. Folosesc metroul zi de zi pentru a ajunge la serviciu. Vreau sa va aduc la cunostinta ca in ultima vreme timpii de asteptare in statii si intre statii au devenit exagerat de mari. De exemplu, astazi(19.01.2009) am plecat la ~9:05 din statia Gorjului si am ajuns la eroilor la 9:35, aproape o jumatate de ora pentru 3 statii. Timp in care nimeni nu ne anunta nimic, nici ca trenul are intarziere, nici ca sunt probleme, nici ca s-a produs vreun accident. Mi se pare absolut intolerabil, mai ales in conditiile in care Metrorex nu are pierderi precum ratb(la metrou mai greu intri fara sa platesti si in general lumea cumpara cartele si abonamente de calatorie).
Mai mult decat atat, cartierul Militari a cam ajuns bataia de joc a Metrorex. Desi sunt foarte multi calatori din cartierul militari, trenurile din militari nu au prioritate. Zilinic sute de oameni din acest cartier valseaza dintr-un metrou in altul, pt ca cealalta magistrala sa nu aiba intarzieri. In plus, avem si cele mai vechi garnituri de metrou. Noi nu platim la fel?
De asemenea, personal nu inteleg de ce mecanicii de tren trebuia sa mearga neaparat impreuna? Va spun ca de multe ori sunt intarzieri datorita "ceremoniei" de schimbare a comenzii in statia eroilor. Pentru ca unul din mecanici sa ajunga de la un capat al peronului la altul, are nevoie de 2-3 minute, asta in functie de marimea burtii sau a gentii ce o cara de fiecare data(nu i-am vazut niciodata alergand de la un cap la altul). In tot acest timp noi asteptam si induram. De ce nu pot sta unul in primul vagon, iar celalalt in ultimul? Am scapa astfel de 2-3 minute intarziere/tren. Nu e nevoie ca ei sa fie in acelasi vagon ca sa observe tacticos de fiecare data inchiderea corecta a usilor. Cum? Simplu: cel din primul vagon se uita in oglinda, iar cel din ultimul vagon face semn ca totul e ok.
Astazi am observat ca la statia eroilor s-a repus in functiune schema cu un singur metrou de militari care intra in statie. Se foloseste o singura linie, un singur sens intre statia Politehnica si statia Eroilor. Ati mai incercat aceasta optimizare si in trecut si nu a avut succes. Daca aveti nevoie de optimizari, sa stiti ca tara colcaie de programatori. De fapt, orice elev de liceu cu profil de informatica, are de facut teme acasa cu optimizarea traficului feroviar intr-o statie. Exista chiar algoritmi destul de cunoscUTI care rezolva astfel de probleme.
O alta idee: va multumim mult pentru televizoarele din statii. Pe langa reclame, asteptam cu interes ziua in care veti afisa informatii de genul "Metroul spre Eroilor va sosi in 35 de secunde. Va dorim o zi buna".
Pe final, considerand ca vorbesc in asentimentul multura dintre clientii dvs, va rog respctuos sa luati masuri in vederea reducerii timpilor de asteptare la metrou. Altfel, intr-o buna zi, vom ceda nervos.
Astept cu interes raspunsul dvs, daca se poate as dori chiar un nr de inregistrare pentru cererea/sesizarea mea.
Multumesc!
Cu stima,
C. U. (un umil calator de zi cu zi).
PS: Stiu ca Metrorex nu depinde inca de primaria generala, speram ca va intra sub autoritatea acesteia cat de curand, dar pentru a pastra o nota de seriozitate am trecut la cc si adresa domnului primar general."
Răspunsul a întrârziat să apară dar, într-un final, a izbutit să găsească şi calea îndărăt; abia astăzi. Doamnelor, domnilor… răspunsul(!) :
"Stimate Domnule C. U.,
Urmare sesizării dvs. înregistrată la METROREX cu nr. M01/520/19.01.2009 vă facem cunoscute următoarele:
Suntem conştienţi de faptul că frecvenţa actuală a trenurilor, în special pe Mag. 1+3, nu asigură întotdeauna satisfacerea optimă a traficului de călători care a crescut în permanenţă în ultimul timp. Ne străduim să asigurăm, pe această magistrală, cel puţin intervalele planificate (6-7 minute pentru orele de vârf şi 9-10 minute în rest) care, trebuie să recunoaştem, uneori nu sunt suficiente pentru a prelua în mod corespunzător un trafic de călători aflat într-o continuă creştere. Sunt însă intervalele pe care le putem susţine din punct de vedere tehnic şi financiar, cu resursele pe care le avem la dispoziţie.
Aşa cum am precizat şi în comunicatele noastre oficiale, pe această magistrală există un factor perturbator important reprezentat de lucrările de modernizare a instalaţiilor de control al traficului, care se desfăşoară la ora actuală pe tronsonul Basarab – Dristor 2. Sunt lucrări strict necesare care au ca scop tocmai îmbunătăţirea gradului de confort al transportului cu metroul şi pe Magistrala 1+3. Din cauza acestor lucrări este afectată şi circulaţia pe tronsonul Eroilor-Industriilor datorită necesităţii compatibilizării a două sisteme funcţionale diferite. Datorită unor măsuri suplimentare de siguranţa circulaţiei, sunt posibile staţionări prelungite ale trenurilor în staţii, astfel încât pot apărea perturbări temporare de la graficul planificat. Perturbările iniţiale se amplifică în lungul tronsonului unde, datorită aglomeraţiei de la orele de vârf, staţionările în staţii depăşesc valorile planificate, rezultând o aglomerare accentuată a trenurilor. Este o situaţie temporară, pe care ne străduim să o gestionăm cât mai bine, prin intermediul Regulatorului de circulaţie, care face eforturi să asigure o reechilibrare cât mai bună a intervalelor de circulaţie, cu resursele disponibile în acel moment.(trenuri de rezervă), astfel încât distorsiunile să fie cât mai mici. Între varianta întreruperii totale a circulaţiei metroului pe Mag. 1+3, chiar şi pentru o perioadă mai scurtă de timp necesară pentru efectuarea lucrărilor şi varianta menţinerii în funcţiune a acestui mijloc de transport în condiţii mai anevoioase, s-a optat evident pentru a doua variantă.
Ne cerem scuze pentru disconfortul creat publicului călător în această perioadă de timp şi suntem convinşi că odată cu finalizarea modernizărilor circulaţia trenurilor se va ameliora simţitor, cu intervale între trenuri care să asigure un confort corespunzător. Odată cu finalizarea lucrărilor, se vor crea premizele ca circulaţia pe relaţia Linia de Centură-Industriilor să se desfăşoare fără a mai fi necesară transbordarea de la Eroilor şi N.Grigorescu, iar intervalul de circulaţie pe tronsonul N.Grigorescu-Eroilor va scădea semnificativ. Sperăm de asemenea ca să avem fondurile necesare pentru a putea finaliza şi modernizarea parcului de trenuri, ceea ce va sigura un confort sporit tuturor călătorilor care utilizează tranportul cu metroul.
Cu respect,
––––––––––––––––––––––––––––
C.N."
În concluzie, nu trebuie decât să mai aşteptăm puţin. Exact cum facem şi la metrou…
Popor român, caut soluţii.
Poporul român este fascinant. Este un popor leneş, ospitalier, şmecher. Urmaşii dacilor şi ai romanilor. Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Corupţie. Mult forme de relief şi degeaba. Gânduri şi vorbe de duh. Întâmplări.
„Io nu înţeleg, frate, de ce a scumpit ăştia tarifele…Că a căzut cursele. Ai dreacu, nişte hoţi. Drumuri nu sunt, alea nu sunt, doar hoţi. Da’ aşa suntem noi…Aşa-s românii…Bre, l-am luat pe unul străin zilele trecute şi l-am mai învârtit pe aici, am făcut rondul cu el, mă înţelegi..? Să mai urce cursa un pic, mă înţelegi?..Ia uite ce drum! Pfiuu, ai dreacu, numai hoţi, m-am săturat de ei, domnu’…”.
Râde ciob de oală spartă.
„Plătesc ca boul nişte taxe, da? Măi, le plătesc, da? De ce mai dau şi plicul la doctor? De ce? Aşa-i în România..Popor de hoţi…Deci, eu plătesc taxele alea, da? Păi să nu dai cu ei de pământ? Dă-te, bă, în pula mea, nu vezi că e locul meu de parcare? Futu-vă-n gură, parchez aici de când m-am mutat, veniţi voi repede… Ce dacă plăteşti la primărie? Marş, boule!”.
Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.
„Ce ţărani, bre…Se bagă ei ca boii, nu pot să aştepte. Băi, cum sunt românii ăştia..Adică, eu stau ca dobitocul în coloană şi vin ăştia pe linia de tramvai şi ne dau muie. Popor de căcat. Hai pisi, mişcă, nu vezi că e galben?? Futu-i gura mă-sii de proastă, s-a oprit ea ca vaca, în loc să treacă! Băăă, n-am văzut…”
Răul vine iute, binele încet.
„Ce mor io pe ăştia care dau şpagă. Nu mai daţi, că de aia s-au învăţat toţi..Popor de şpăgari…Ia să nu le mai dea nimeni, să vezi ce fel o să fie. Fiecare vrea să-şi salveze curu’ în loc să recunoască greşeala. Nişte cârnaţi…Să-mi bag scula, ce dracu’ mă opreşte ăsta…? …Şefu, cum rezolvăm şi noi ?”.
Rău cu rău dar mai rău fără rău.
Nu vrem. Nu ne interesează. Fiecare ştie mai bine decât ceilalţi ce este de făcut. Proverbe cu sâmbure de adevăr şi milioane de ghiduri personale pentru supravieţuire. Degetul arătător este mereu îndreptat în direcţia greşită. Aşa vrea poporul. Popor fascinant, şmecher. Român. Soluţii ?
Sursa, reţelele şi investiţia
Un cititor indecent ne-a sunat la redacţie să ne întrebe care este aportul adus de retaileri în economia românească. Pfiu, ne-a cam pus în încurcătură. Dar pentru că suntem oameni serioşi, am plecat să facem nişte cercetări în domeniu ca să-i răspundem omului.
Aşadar, am aflat că în România sunt câteva reţele de magazine gen hyper sau super-market, cu profil retail sau cash and carry. Adică unii care vând la bucată orice, tuturor, şi alţii care vând doar la cutie şi doar celor care-şi trag legitimaţie de cumpărător autorizat sub acoperişul magazinului respectiv. Detalii fără importanţă, de altfel. Dintre cei mai importanţi comercianţi de acest gen, istoria a început cu Metro, venit acum 13 ani pe meleagurile noastre, introducând, într-un fel, comerţul civilizat. A urmat Carrefour în 2001, Kaufland în 2005, Real în 2006. Mai sunt Cora în 2003 şi Auchan în 2006 dar cu un număr mult mai mic de magazine (adică 7 împreună) şi, de altfel, cu o cotă de piaţă mult mai firavă. Pe lângă aceste „somităţi” ale comerţului cu căruciorul mai sunt şi alţii, fie cu unităţi de vânzare mai mici din punct de vedere al suprafeţei şi al sortimentului, fie cu alt gen de produse în ofertă (bricolaj, de exemplu). Haideţi să trecem la nivelul următor.
Ne-am propus să dăm nişte numere, aşa cum băieţii din angrenajele de mai sus le-au dat economiei autohtone. Metro, spun datele oficiale, a investit în ţara noastră în jur de 370 milioane de euro, acest lucru referindu-se în alocarea de terenuri, construcţia de magazine, achiziţionarea de marfă, plăţi diverse. Investiţii făcute o dată şi recuperate pe termen scurt şi mediu. Împreună cu divizia de retail a grupului, adică magazinele Real, oferă o pâine tare de mâncat celor aproximativ 6500 de angajaţi, deosebit de mulţumiţi de ceea ce fac, căci aşa-i şade românului bine. Conform declaraţiilor din presă, în 2007 dumnealor, adică nemţii, au încasat vreo două miliarde de euro de la cei care le-au trecut pragul în căutare de păpică, tv-uri şi alte acareturi. O sumă frumuşică, mai ales că adaosurile faţă-spate nu sunt de neglijat. Pentru cititorii care au roşit văzând partea cu spatele, precizăm că adaosul din spate înseamnă taxele vărsate de furnizorii care îşi vând marfa pe rafturile acestor magazine. Lăsând la o parte impozitele date la stat şi plăţile către angajaţi, suma rămasă în conturile investitorilor de acest tip nu este de neglijat. Să nu uităm de prietenii din Franţa, în schimb…
Carrefour a băgat în buzunarele constructorilor, proprietarilor de terenuri, furnizorilor şi altora vreo jumătate de miliard de euro, ca investiţii. A făcut vreo 6000 de cărţi de muncă şi a ajuns să adune de la casiere, în 2007 de exemplu, în jur de 900 milioane de euro. Înduioşător, de-a dreptul. Pe la spate, pe la spate, mai vin nişte bănuţi, deloc de neglijat, aşa cum ne spune o sursă demnă de încredere. Care sursă ne mai spune că amicii francezi sunt bine legaţi politic pe plaiurile mioritice. Şi revenind iar la nemţi, Kaufland a dat ţărişoarei noastre aproape 350 milioane de euro, construindu-şi reţeaua de magazine şi angajând circa 5000 de românaşi dornici de a băga marfa la raft, sperând că vor ajunge vreun şefuţ, cândva. Una peste alta, investiţii mari, care au dat de mâncare o vreme şantieriştilor, producătărilor de materiale de construcţii şi altora legaţi de extinderea reţelelor de magazine.
Aducându-ne aminte de faptul că avem de dat un răspuns coerent cititorului nostru, am căutat printre cioburile de pe pervazul de la bucătărie informaţiile trimise cu un porumbel călător de către sursa noastră de încredere, aflată sub un program de protecţie a martorilor lui Iehova. Care va să zică, statul român mulţumeşte retailerilor pentru numărul de angajaţi cărora le oferă ceva de făcut, sporind astfel contribuţiile sociale. De acord, spunem şi noi. Că mai bine să încaseze nişte bani decât să-i dea şomerilor din buzunarele noastre. Salarii care, până la urmă, tot în hypermarket ajung, că trebuie şi gura angajatului să mănânce ceva. Avem de-a face cu un circuit închis, câştigător şi pentru stat, din plăţile de TVA. Iată, deci, stimate cititor, că aportul adus în economie există. Mulţumiţi de ajutorul investitorilor de acest gen, am căutat mai departe prin mesajele trimise de amicul nostru. Ocazie cu care mai avansăm un nivel.
Ce întrebare firească ne-am pus? De unde este marfa de pe rafturi? De la furnizori, normal. Bun, bun, şi furnizorii de unde o iau? Din import, normal. Păi, şi de ce magazinele nu ar face dumnealor direct import, că iese mai ieftin? Eee, cred că aceiaşi întrebare şi-au pus-o deja domnii din conducerea reţelelor de comerţ pentru că asta începe să se facă. La mâncare, baza sunt procesatorii, unde sunt multe „e”-uri, procesatori care îşi cam bat joc de producători, producători care sunt vai steaua lor. De ce? Pentru că nu-şi permit să facă investiţii în utilaje, neavând siguranţa unei colaborări de perspectivă cu giganţii, ca să nu mai spunem că preţul la care sunt forţaţi să vândă nu se pupă cu realitatea. Dar asta este o altă poveste şi nu vrem să divagăm. Revenind la procesatori, cine sunt dumnealor? Păi, îi cunoaşteţi. Români nu sunt cu siguranţă. Şi produse ca la mama acasă sunt sigur că nu aţi găsit în nicun magazin. Iar mărcile prezente încep să fie direct importate. Ce se întâmplă cu produsele nealimentare? În afară de faptul că nu sunt produse în România de niciun fel (o mică parte, poate), deci sunt importate, acum vor fi preluate direct de retaileri. Cu alte cuvinte, mulţumim furnizorului pentru colaborarea de până acum (dacă este cazul) dar noi vrem preţuri mai bune pentru clienţii noştri (sanchi, adaosul poate fi mărit substanţial astfel) şi o să luăm noi marfa de la alţii. Dar nu din România. Iar furnizorul, după ce trage o linie pe hârtie şi vede că e băgat în leasing-uri pentru parcul auto (că deh, magazinul îl penalizează dacă nu primeşte marfa la timp), mai vede că a decartat o căruţă de taxe pe la investitorul străin, îşi numără şi cheltuielile cu transport, marfă, dobânzi la credite, realizează că mai bine trage o liniuţă tip Mutu pentru a uita de căcatul în care a fost băgat. Odată revenit la realitate, constată şi faptul că domnul magazin nu-l mai doreşte furnizor de marfă, închide firma, dă oamenii afară şi mulţumeşte statului pentru că ştie să atragă investiţii în România.
Aşadar, pentru a răspunde corect cititorului nostru, vom concluziona sec: retailerii plătesc contribuţii sociale şi oferă locuri de muncă, cu un nivel mediu salarial sub cel mediu pe economie. Dar, în acelaşi timp, dânşii strică alte jucării: reduc substanţial limita de profitabilitate a celor care le furnizează marfa, forţându-i pe aceştia să reducă cheltuielile drastic, nepermiţându-le o dezvoltare a afacerii în perspectivă (contractele sunt valabile un an de zile) şi, cel mai nasol, ajung să falimenteze micii comercianţi care, la rândul lor plăteau impozite şi hrăneau guri. Un alt aspect este faptul că, din celebra bătălie cu preţurile, strategiile s-au orientat către importuri proprii. Cu alte cuvinte, îi lasă cu ochii în soare şi cu datoriile până în gât pe cei care furnizau marfa până acum. Care înseamnă alte concedieri şi falimente. Iar adaosurile la importuri sunt mari, aşa cum precizam. Foarte mari. Şi, una peste alta, urmează disponibilizări, fiind an greu. Staţi aşa, nu vă impacientaţi, că salarii compensatorii nu se plătesc. Cine este curios de ce, să ne trimită o scrisorică. Poate mai facem rost de un porumbel.
Ce-am avut, unde-am ajuns?
Mișcările politice din 1989 m-au prins în clasa a cincea, anul școlar în care am cunoscut practica la câmp și anul în care am descoperit un pic de pasiune pentru istorie, fiind perioada în care devenise parte din materiile pentru care aveam de învățat acasă. Următorul an, 1990, a fost primul în care nu participam, în calitate de școlar, la manifestările prilejuite de nașterea marelui conducător al republicii, Nicolae Ceaușescu, motivul fiind acela că nu s-au mai ținut. O nou grup de politicieni abia ce preluaseră puterea, omorându-l pe fostul dictator. Cu Iliescu în frunte, a apărut CFSN. Viitorul suna deja altfel, în mintea mea de atunci, mai ales că la televizor puteam să stau mai mult de o oră, și nu doar seara. Deci, acum 19 ani, în ianuarie, se vedea orizontul.
Pe 26 ianuarie 1990, Ceaușescu era mort. Stadioanele erau goale. Poporul român privea către soare. Dumitru Mazilu demisionează din CFSN. Prietenii știu de ce.
În 1992, pe aceași dată de 26 ianuarie, parcursesem deja jumătate din clasa a șaptea, aveam o problemă cu acneea și prima mână pusă pe țâțele unei colege mi-a provocat un moment de auto-analiză sublimă, după câteva ore, în baia de acasă. Începusem de vreun an să-mi notez banalele evenimente într-un jurnal, redescoperit de curând cu o deosebită plăcere. Mai citeam și ziarele, comentând uneori cu cei de la școală întâmplările politice, sociale sau economice. Evident, fără nicio legătură cu realitatea și puternic reproduse după cele ale părinților. Prin ochii vârstei de atunci, situația era tulburată de probleme sociale provocate de gagici. Începeam să văd că viața pare mai grea decât este în povești.
Pe 26 ianuarie 1992, un dolar valora aproximativ 33 000 lei vechi. La cimitirul Ghencea se adunaseră câțiva rătăciți care regretau răposatul conducător. Românii trecuseră de mineriade iar soarele începuse să piardă din strălucire. Urmașul lui Ceaușescu își păstra nealterat zâmbetul.
Am intrat la liceu. În 26 ianuarie 1994 eram un adolescent care se chinuia să-și formeze opinii, încercând să scape de influențele unora sau altora. Debutase epoca iubirilor serioase și a chefurilor cu alcool și tutun. Părinții deveniseră mai greu de suportat iar gândurile se îndreptau către momentul părăsirii cuibului. Tot atunci, începusem constituirea primului grup de prieteni, descoperind pasiuni și gânduri comune. Atitudinile și viziunile se transformă ușor.
Pe 26 ianuarie 1994, România semnează documentul care îi permite participarea la Parteneriatul propus de NATO, la operațuni de menținere a păcii. Ceaușescu era în același loc, având câțiva recunoscători la căpătâi. România se transforma în continuare.
Pe final de liceu, în 1997, îmi doream cu siguranță o schimbare. Eram mai hotărât ca oricând să-mi iau viața în dinți, cât mai departe de locul unde evoluasem până atunci. Simțeam că pot să las în urmă tot ce fusese rău și să mă ghidez după propria opinie. Astfel, 26 ianuarie 1997 m-a prins la început de drum pentru facultate. O parte din teste debutaseră.
Pe 26 ianuarie 1997, România se afla la două luni după desemnarea unui nou președinte, cu o altă viziune față de ceea ce fusese până atunci. Viața românilor se pregătea pentru un nou ciclu, cu învățămintele de rigoare. La cimitirul Ghencea, aceiași oameni adunați la mormântul conducătorului din Epoca de Aur.
În 2003 activam deja în câmpul muncii. Luasem viața în piept de-a dreptul și aveam deja o puternică și argumentată opinie despre oameni, situații, sentimente. Eram conectat la monden, politic, votasem. Știam cum ar fi bine, știam ce ar fi rău pentru țară. Aveam prieteni dedicați. Evenimente penibile și cu frumusețe înșelătoare își făcuseră apariția printre clișeele traiului meu. Chiar în 26 ianuarie 2003 aflasem că voi fi promovat. Mă gândeam deja la achizițiile pe care să le fac în momentul în care voi beneficia de salariul mărit.
Pe 26 ianuarie 2003, Gigi Becali făcuse un pas mare pentru el: cumpărase clubul de fotbal Steaua București. România era pe trendul unui progres aparent iar personajele controversate, ieșite de la naftalină sau din subcultură acaparau din ce în ce mai mult audiențele și mentalul colectiv. Ceaușescu era deja istorie.
Anul trecut, adică 2008, pe vremea asta, mă pregăteam de concediu. Devenisem purtător de inel în dublu exemplar, pe degetul inelar, doar în acte însă. Pe 26 ianuarie 2008 mă pregăteam de ziua soției. Bagajul de cunoștințe și de evenimente plăcute mi se mărise. Îmi făceam planuri un pic diferite față de cele din anii trecuți iar viața de român conectat la starea națiunii mă măcina din ce în ce mai tare. Grupul de prieteni rămăsese același, detașat de trecerea vremii și cu o dorință și mai mare de a continua în aceeași formulă. Mă consideram, ca și acum de altfel, un record de bogăție din acest punct de vedere.
Pe 26 ianuarie 2008, România cunoaște recordul istoric la tragerea loto 6/49: aproximativ 12 milioane de euro. Țara este în declin cultural și mental. Ceaușescu apare ca o banală știre tv.
A sosit 26 ianuarie 2009. Eu scriu la Revista Cioburi. Va fi eclipsă inelară de soare. Chinezii intră în anul boului. Românii sunt boi de multă vreme. Dumitru Mazilu e mort. Dolarul este în jur de 33 000 lei vechi. România este în NATO. Constantinescu este din nou la tv. Gigi Becali deține Steaua în continuare. Premiul la loto este mare. Românii vor rămâne boi. Ceaușescu ar fi făcut 91 de ani și sunt încă oameni care îl regretă. Pe 26 ianuarie 2009 Iliescu zâmbește la fel. Ce s-a schimbat în esență ?
În urma “Morţii domnului Lăzărescu“
După ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu cu ochii, am simţit o amărăciune care îmi inunda tot corpul. A fost un sentiment care s-a amplificat treptat, treptat pe măsură ce bolnavul îşi urma neajutorat retragerea din scena vieţii, condamnat la indiferenţă. Nimic din cele surprinse de regizor nu a fost exagerat.
Toate hibele unui sistem medical putred care au făcut posibilă consumare acelei drame a bolnavului plimbat de la un spital la altul, toate aceste lipsuri şi-au găsit deja loc, în mintea oricărui posibil muşteriu al acestui sistem imperfect, într-un imperiu al resemnării. Şi nu de puţine ori întâlnirile cu sistemul medical românesc, dar nu numai, se reduc în toată gradoarea lor la un decor de-al lui Kafka în care personajul principal, oricare dintre plătitorii asigurărilor medicale, dă piept cu implacabilitatea dar şi cu însăşi inutilitatea bine făcută.
Ce s-a întâmplat vineri la Slatina cu bărbatul de 62 de ani care a murit după ce a fost plimbat patru ore de la o secţie la alta, întocmai ca protagonistul din filmul lui Cristi Puiu, nu scoate în evidenţă decât un alt episod al crimei mascate cu premeditare. Este de incidenţa penalului ca un medic să refuze dreptul la viaţă al unui pacient prin pură indiferenţă. Iar cinismul şi lipsa oricărei fărâme de umanitate ale unor medici sunt de-a dreptul înfiorătoare. Sunt perfect de acord că meseria de medic să dezumanizează. Este o măsură de precauţie pe care fiecare practicant al meseriei acesteia e nevoie să şi-o ia. Nu ai cum să fi receptiv şi să te laşi copleşit de problemele tuturor pacienţilor. Orice medic ar claca emoţional la câte drame trec prin faţa lui. Ca medic e firesc să vezi lucrurile detaşat. Dar de la o atitudine distantă deloc privată de profesionalism până la indiferenţa în serviciu este un hău imens. Un hău care s-ar umple cu ani buni de închisoare.
În cazul petrecut la Slatina, o comisie de anchetă s-a instituit imediat ce vestea privind condiţiile inumane ale morţii unui pacient s-a transformat în ştire. Şi au căzut şi capete, cu toate că toţi cei implicaţi în aceast caz au susţinut cu tărie că şi-au îndeplinit întocmai atribuţiile. Faptul că s-a aşteptat o oră şi jumătate confirmarea că pacientul are asigurare medicală a fost considerat o măsură procedurală firească de cel ce a pus-o în practică.
Dar şapte destituiri din functie nu pot acoperi neglijenţa ce a condus la moarte unui om. Toate măsurile drastice, care de altfel se impuneau, şi toate acuzele vehemente ale unui ministru al sănatăţii absolut siderat nu au anvergura morală să acopere cele întâmplate. Nu pot face uitate nici măcar actele similare care s-au petrecut în anii precedenţi în acelaşi cadru având în mijloc personaje din rândul aceloraşi medici, pentru că nu mai departe de anul trecut un copil rom în vârstă de un an şi jumătate, singurul supravieţuitor al unui incendiu, a fost plimbat timp de o oră de la o secţie la alta din cauza unui medic care a refuzat internarea sa pe raţiuni rasiale, în acelaşi registru alt medic, ortoped, fiind reclamat că ar fi folosit în timpul unei operaţii un cleşte de tăiat sârmă. Şi câte şi mai câte cazuri similare or mai aştepta să iasă la iveală. Revoltător este că în aproape fiecare situaţie e nevoie de o nenorocire mult mai mare pentru ca ele să fie auzite de cine trebuie şi ca cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.
Şi acum vine întrebarea: când sunteţi parte dintr-un sistem sanitar ca cel blamat până acum, cum preferaţi să acţionaţi în situaţia unei extreme urgenţe? Să bagaţi plicuri cu bani în buzunarele doctorilor pentru a le câştiga atenţia sau să refuzaţi încurajarea dării de şpagă, lăsându-i pe ei să-şi facă treaba cum ştiu mai bine? Când şi unde se va rupe cercul ăsta vicios?
Românul nu mai vrea să-şi ia plasă cu bani
În ultima perioadă a devenit un trend mondial în a fi ecologist, în a susţine, de cele mai multe ori doar cu moralul, programele care încurajează protecţia mediului. România, o ţară în care consumul de orice fel atinge culmi de neimaginat, nu prea are de-a face cu mentalitatea de respect faţă de natură. Urmaşii lui Traian şi ai lui Decebal, deveniţi fraţi cu codrul de-a lungul istoriei, îşi cam bagă picioarele în pământul pe care calcă, în aerul pe care îl respiră sau în apa pe care o beau. Lăsând la o parte legislaţia deficitară vis-a-vis de tot ceea ce înseamnă conservarea mediului înconjurător şi a resurselor de orice fel, precum şi a nerespectării puţinelor norme existente, problema de fond este educaţia civică. Românul nu este crescut în spiritul respectului faţă de orice petec de verdeaţă, faţă de faună, faţă de pătrăţica în care îşi are sălaşul. În plus de asta, nicio abatere de la regulă nu este pedepsită.
În tonul celor de mai sus, anul 2009 a adus în pachetul de legi legate de mediu o nouă rânduială. Fostul ministru Attila Korodi a lăsat moştenire studiul introducerii unei eco-taxe de 20 de bani pentru tot ce înseamnă pungi şi sacoşe care nu sunt biodegradabile. Domnii aşa-zişi specialişti de la ministerul cu pricina, au pus-o de-un brainstorming şi au lansat o propunere de ordin legislativ pentru a înghiţi această taxă. Înainte de toate, eu m-am întrebat de ce taxa are valoarea de 20 de bani şi nu 50 sau 5 bani. Nu există un proiect din care să rezulte această sumă. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi la taxa auto, deci lucrurile funcţionează lăutăreşte. În fine, studiind mai departe problema, normele ordinului şi publicarea acestora s-au făcut pe final de an 2008, cu aplicare de la 1 ianuarie 2009, nerespectând termenul de 15 zile pentru contestaţii. Cine are curiozitatea să citească un pic textul publicat în Monitorul Oficial, va constata faptul că totul este un mare fâs. Tipic dâmboviţean, sunt lăsate portiţe de evitare a oricărei legi, în consecinţă şi în acest caz se poate fenta uşor eco-taxa. Se spune că scapă de acest bir pungile/sacoşele care sunt din material textil, hârtie sau orice alt material pentru care există dovada de biodegradabilitate. Nu se precizează nimic despre durata de descompunere, aşa cum cred că ar fi fost normal. În plus de asta, definiţia termenului de biodegradabilitate din lege este generalistă: „descompunerea unui component chimic organic sub acţiunea microorganismelor astfel: a)în prezenţa oxigenului, în dioxid de carbon, apă şi săruri minerale ale celorlalte elemente prezente şi apariţia unei noi biomase sau b) în absenţa oxigenului, în dioxid de carbon, metan, săruri minerale şi crearea unei noi biomase.”. În consecinţă, vechile pungi de plastic, pe care le găsim oriunde în natură, nu ar trebui să intre sub incidenţa acestui text. Sunt biodegradabile, se descompun în elementele precizate mai sus dar în sute de ani. Aici este hiba. Dacă tot dorim o reală protecţie a naturii, ar trebui taxată, pe lângă componenta materială a pungii, şi durata de descompunere a acesteia. Ceea ce nu se întâmplă.
Partea bună a lucrurilor este că, înainte de a se publica normele metodologice de mai sus, producătorii români de sacoşe au început să-şi reorienteze privirea pentru a găsi elemente ce îi puteau scuti de plata eco-taxei. Evident, mulţi şi-au aruncat privirea în curtea vecinilor din vest, unde, legislativ, lucrurile sunt bine puse la punct, aşteptându-se ca băieţii noştrii de la mediu să ia acelaşi exemplu. Soluţia găsită a fost adăugarea în procesul de fabricaţie a unui aditiv oxo-degradabil care accelerează procesul de descompunere. Practic, o pungă conţinând acest aditiv se distruge în maxim doi ani, ceea ce înseamnă un mare pas de la sutele de ani care o păstrau neatinsă. Costurile de producţie cresc nesemnificativ, deci soluţia este una bună. Am citit părerile unor neavizaţi prin presă care spun că acest aditiv transformă în praf sacoşa, poluând şi mai tare, distrugând plămânii sărăcuţului consumator român. Evident, fals. Iar certificarea vine exact de la laboratoarele de testare din ţările vestice, pentru că la noi în ţară nu există niciunul. Ceea ce, până la urmă, este bine pentru că altfel sigur s-ar fi măsluit documentele.
Ţinând cont de cele de mai sus, înseamnă că pungile rămân în continuare netaxate, având aditiv acum, la acelaşi preţ, ceea ce ar permite retailerilor să le distribuie gratuit în continuare. Cu alte cuvinte, covorul de sacoşele va rămâne în continuare sub picioarele noastre. Ei bine, nu. Trebuie să apreciem faptul că toată lumea le vinde acum. Într-adevăr, sunt şi câştiguri materiale pe măsură dar este singura soluţie de a tăia din avântul cumpărătorului de a consuma în neştire acest tip de accesoriu. Bineînţeles, au fost destui care şi-au manifestat nemulţumirea că nu mai beneficiază moca de sacoşele, normal, dar asta este. Să se obişnuiască. Până la urmă, nimeni nu-i obligă să dea bani pe pungi de fiecare dată când vizitează magazinele. Este suficient să-şi achiziţioneze o singură dată una sau doua plase de rafie, pe care să le reutilizeze după aceea. Plus că, le pot schimba gratuit cu unele noi atunci când se uzează.
Din toată tărăşenia asta, producătorii români pierd un pic de caşcaval, având în vedere faptul că numărul de bucăţi produse este pe o pantă descendentă. Ca să nu mai vorbim de faptul că există retaileri care preferă importul din alte ţări ale unor astfel de sacoşe. Carrefour, de exemplu (şi Cora face acelaşi lucru), achiziţionează din Spania (datele de provenienţă sunt imprimate pe sacoşă) un tip de pungă făcută din material 100% natural, şi anume din extras de tubercul de cartof. Foarte bine, numai că aceste sacoşele se descompun în maxim 6 luni doar în instalaţii de compost. În România nu există nicio instalaţie de acest fel. Adâncind problema, în România nu se practică sortarea gunoiului şi chiar dacă, pe ici pe colo, mai există puncte de colectare selectivă a deşeurilor, la destinaţia finală, adică la gropile de gunoi, tot amestecte ajung. Şi atunci, degeaba sunt materiale ce pot fi reciclate, degeaba sunt produse din tubercul de cartof, pentru că tot gunoi secular ajung.
Ca să nu mai lungim textul, iniţiativa de a vinde plasele, sacoşele, pungile este una foarte bună. Câştigaţi sunt cei care le vând, supăraţi sunt cei care le produc, mulţumită va fi, într-un fel, natura. Legea este în ceaţă dar efectul a fost unul pozitiv în cele din urmă. Sunt încă multe de făcut, începând de la educarea cetăţeanului, până la colectarea şi distrugerea corespunzătoare a deşeurilor. Păreri vor tot exista, contestatari privind cine câştigă mai bine în urma acestei legi vor tot apărea, important este să ne gândim un pic şi la viitor. Să privim cum va arăta lumea pe care le-o oferim urmaşilor noştri, întrebându-ne dacă noi ne-am dorim să trăim în ea. Şi dacă domnii guvernanţi se vor hotărâ să modifice un pic textul ordonanţei, să facă în aşa fel încât să avem un singur câştigător: mediul natural care ne înconjoară.
Legea conservării informaţiei
Ieri a intrat în vigoare legea conservării informaţiei. Tot ce înseamnă convorbire telefonică, SMS, e-mail sau BUZZ pe messenger va fi pus spre păstrare timp de şase luni în debaraua fiecărui operator de telofonie fixă/mobilă sau provider de internet. În toate aceste şase luni, singurii care vor avea acces la “borcanele” cu biţi vor fi băieţii de la MAI, SRI, SIE sau Parchet şi asta doar dacă un procuror sau un judecător le-o va îngădui.
Ei spun că toate aceste măsuri au fost luate sub semnul siguranţei naţionale. Chiar aşa!? Miroase a încercare de control total de la o poştă electronică.
Aşadar, dacă planează suspiciuni asupra unor persoane, cum că acestea ar atenta la siguranţa statului, atunci da! Obţineţi mandat şi ascultaţi-i sau căutaţi-i p-ăştia şi în cur. Dar nu confiscaţi voi pasaje întregi de intimitate a unei întregi naţiuni! Păi ce facem? Ne întoarcem de unde am plecat în ’90?
Oricum, cine este atât de naiv să creadă că băieţii nu erau pe fir cu mult înainte de aplicarea legii, înseamnă că trăieşte în alte coordonate. Nu ştiu de ce am eu impresia că ascultatul telefoanelor sau urmărirea poştei electronice e văzută în interiorul structurilor de supraveghere ca un mijloc comun de distracţie. Păi ca exponent al serviciilor secrete, să violezi intimitatea marilor rechini nu prea se poate; lanţul e mult prea strâns iar interesele sunt mult prea mari. E ca în natură. Cât timp arealul pune la dispoziţie hrană suficientă, marii prădători se ignoră reciproc. Şi cum nu sunt aşa de mulţi subiecţi ca să acopere nevoile agenţilor, aceştia din urmă trebuie să-şi testeze şi ei aparatura. Şi atunci ce fac? Îşi ciulesc urechile sau îşi cască ochii la ce mai spun cunoscuţii, la ce mai bârfesc vecinii sau la cum se mai alintă fosta prietenă cu actualul iubit.
Nu am nimic împotriva supravegherii traficului infomaţional atâta vreme cât acţiunea este făcută în slujba cetăţeanului şi este focalizată explicit asupra unor persoane sau grupuri care sunt considerate potenţiale pericole. Nu mai pun la socoteală inutilitatea acestor măsuri când e lesne de înţeles că, în mare parte, şi cei urmăriţi cunosc fel de bine cum să le preîntâmpine. Ce e alarmant este că s-a creat un cadru absolut legal prin care organismele statului pot avea acces direct la intimitatea “electronică” a oricărei persoane.
Ce să mai… goana informatică ne ajunge din urmă, ca să zic aşa. Lumea începe să arate aidoma societăţilor închipuite în filmele SF din anii ’90. În curând, o lege va obliga toţi cetăţenii să aibă CNP-ul imprimat pe braţ sub forma unui cod de bare. N-ar fi mai simplu aşa? Să te semnezi cu cititorul de coduri de bare? Iar când cineva va fi dat în urmărire generală, codul lui personal va fi invalidat astfel încât dacă va trece prin filtrele electronice ale unui hipermarket, acestea vor începe să ţiuie ca în cazurile sustragerii de produse.
A început sezonul reducerilor de creier !
Uneori, atunci când cei din jurul meu nu respectă scara-mi proprie de valori, devin iritat şi mă transform brusc într-un legiuitor închipuit al „ticăloşilor” respectivi. Reacţiile terţilor, de cele mai multe ori, îmi subliniază ideea că sunt un tâmpit şi că nu am faţă de etalon. Nici măcar pentru cei ca mine. Dar cu toate acestea, sunt lucruri şi acţiuni care nu pot să-mi dărâme principiile în niciun fel. Şi, surprinzător, îmi sunt alături chiar unii din cei pe care îi văd în alte lumi.
Aşadar, care este unul din aspectele ce nu poate fi pătruns în profunzimea sa de către trimişii mei analitici? Consumatorismul, în general. Şi, în particular, achiziţionarea unui număr de piese vestimentare, număr care tinde spre infinit. De ce vă cumpăraţi tone de haine, disperaţilor? Nu sună misogin pentru că cei din categoria atinsă anterior au două sexe, şi nu concomitent. Revenind, de ce vă trebuie kilometri pătraţi de textile? Ziua şi cămăşuţa. Ba nu! Ora şi bluziţa, chiloţelul, şoseţica. Dacă anul are 365 de zile, e clar: trebuie să umpleţi casa cu tot atâtea garderobe. De fapt, raportarea se poate face la deceniu, secol, mileniu. N-are importanţă că, oricum, nu se pot folosi toate hainele, contează să fie acolo. „Aoleu, nu mă descurc cu banii, ce fac..?..Ia uite, fată, sunt reduceri la magazin! Hai să-mi iau o bluziţă..Poate şi o cămăşuţă..Aaa, uite şi săndăluţe..”-mă disperă genul acesta de conversaţie. Sunt oameni care cumpără haine pur şi simplu pentru că cele cumpărate acum o săptămână nu le mai plac. Sau pentru că cineva din anturaj le-a spus că-s naşpa. Deşi în momentul achiziţionării erau bestiale. Şi la final de lună îşi dau seama că au împrumutat banii de întreţinere. De ce? Există vreo boală psihică asociată cu acest gen de comportament? Nu înţeleg…Cei de la muncă vă fac în fiecare an acelaşi cadou, de ziua de naştere, şi anume un dulap? Iar, voi, pentru că vă simţiţi obligaţi să-l păstraţi de fiecare dată trebuie să-l umpleţi? Puneţi cărţi în el, băh, puneţi porumb numai terminaţi-vă cu hainele!
Sunt unii care-şi cumpără în disperare ţoale doar pentru că nu se regăsesc în mijlocul grupului. Sau pentru că nu trebuie să fie mai prejos. Sau pentru că îi calmează (!). Sau pentru orice alt căcat de motiv. Tone întregi. Or să ajungă să doarmă pe preş doar pentru că în casă nu mai au loc de textil. Iar la un moment dat îşi vor da seama că nu au timp să le poarte pe toate şi vor intra în fibrilaţie. Şi or să-şi cumpere altele să se calmeze. Şi tot aşa…Terminaţilor, în sicriu numai un rând de haine veţi purta! Sau veţi lăsa cu gură de moarte să vă schimbe din oră în oră ?
Prostia si reprezentarea ei
Prostia deranjează. Nu aş băga mâna în foc pentru mulţi dintre români, dar pe mine cu siguranţă mă deranjează. Prostia face parte integrantă din viaţa fiecăruia dintre noi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Nu cred că lipsa prostiei ar fi neapărat benefică societăţii şi individului. În cantităţi mici este chiar bine-venită, născând zâmbete într-o viaţă altfel rutinantă.
Prostia care deranjează este cea care devine stil de viaţă, modalitate de percepţie a realităţii. Prostia este autosuficientă, independentă de realitate şi argumentaţie logică. Prostia există prin ea însăşi. Prostia poate înlocui personalitatea, raţiunea şi bunul simţ.
În cazul dezvoltării la nivel individual, prostia sufocă spiritul şi naşte moaca tâmpă. Omul devine dobitoc şi ascultă de bici, lumini Pavloviene şi impulsuri pre-învăţate. Chiar şi într-un astfel de caz, prostia este – cel mult – supărătoare la nivel estetic. Impactul asupra societăţii şi asupra celorlalţi indivizi este minor şi uşor de evitat.
Însă, când prostia este asociată cu falsa autoritate sau cu o autoritate reală apar perturbări majore în viaţa tuturor celor atinşi de acest mix. În primul caz, individul purtător de prostie are tendinţa de a împărtăşi adevărul-realitate posedat de el tuturor celor doritori sau nu să îl asculte. Binenţeles, se găsesc îndeajuns de mulţi alţi proşti care să îl asculte şi să îi dea dreptate încât să îi confirme propriile teorii. Cei care nu răspund pozitiv fie cedează verbal doar pentru a fi scutiţi de debitul verbal fără rost al purtătorului de prostie, fie – dacă sunt mai odihniţi mental decât prostul veritabil – nu cedează verbal dar sunt ignoraţi până la finalul monologului reprezentantului prostiei.
În acest caz, prostia susţine teorii / idei / realităţi care generează în imaginaţia prostului o falsă autoritate. Prostul se vede deştept. Şi pentru că este deştept teoriile sale devin reale în faţa altor proşti şi devin valide în proprii săi ochi. În funcţie de toleranţa fiecăruia, acest tip de prostie este fie agasantă, fie amuzantă.
În cel de-al doilea caz, când prostia este asociată cu autoritatea reală, viaţa tuturor indivizilor care intră în contact direct sau indirect cu aceasta este schimbată iremediabil. Cel mai adesea, aceasta se schimbă în rău. Ca şi în primul caz, prostia asociată cu autoritatea se manifestă prin aceaşi mecanică a prostiei. Însă, diferenţa este adusă chiar de autoritatea individului care îi permite să impună noul tip de realitate. Prin autoritate, prostia capătă o nouă caracteristică – devine contagioasă. Astfel celorlalţi indivizi li se poate impune prostia ca normă, chiar dacă aceasta nu poate fi argumentată. Prostia devine lege pentru că supravieţuirea majorităţii depinde de acceptarea sau refuzul ei.
Înţelegând astfel acest fenomen, Ion Iliescu – reprezentantul prin excelenţă al prostiei din perspectivă ideologică – nu poate decât să ne lase un gust amar în gură. Din fericire, prostia dânsului nu mai deţine aceaşi putere contagioasă precum acum 20 de ani. Cu toate acestea, ieşirile acestuia fără vre-o umbră de bun simţ – de exemplu comemorarea eroilor martiri ai Revoluţiei 89 – nu pot decât să ne infirme faptul că bătrâneţea presupune înţelepciune.
Ţinem, încă o dată, să îi mulţumim dlui. Iliescu pentru dedicaţia şi abnegaţia de care a dat dovadă în lupta sa pentru neatârnarea acestui pământ, pentru progresul şi ridicarea pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei ale acestei ţări.