Prima casă, primă crasă.

• Frustrări din cartier, Promo •

 

  casa Programul „Prima casă” a ținut capul de afiș al discuțiilor guvernamentale din ultima perioadă. Problema nu a fost dezbătută în profunzime, direcția de prezentare fiind mai degrabă dacă măsura este una electorală sau nu. În ziarele de profil economic, apar câteva cifre dar fără concluzii eficiente.  Tam-tam de moment, praf în ochi, viața continuă.

   Nu ne propunem să tragem niciun fel de linie vis-a-vis de chestiunea de mai sus. Sunt câteva întrebări la care am dori să obținem un răspuns:

-de ce fondul garantat de stat este de 60 000 euro? Nu cumva astfel se stabilește un preț minim pentru locuințe?

-de ce se ia din fondul pentru IMM-uri?

-care sunt criteriile reale prin care au fost alese băncile participante la program?

-în ce fel va fi relansat sectorul de construcții, din moment ce există destule apartamente noi nevândute iar sub 100 000 euro se găsesc doar apartamente în blocuri vechi?

-cine sunt rechinii imobiliari care vor câștiga din acest program? (având în vedere și faptul că TVA-ul pentru apartamentele sub 380 000 lei este de 5%)

-cum se va evita specula? (care cu siguranță va exista)

-cine va avea drept de lichidare, în cazul neplății ratelor?

-cine va putea, de fapt, să-și cumpere locuință, din moment ce băncile nu vor schimba în niciun fel condițiile de creditare?

-de ce de 1 miliard de euro propuși în prima fază pentru acest program, de ce acești bani nu se investesc în infrastructură, putându-se crea locuri de muncă astfel?

 

   Nu știm dacă răspunsurile vor veni și vor fi corecte. Din păcate, guvernul actual, întreaga clasă politică de altfel, nu mișcă niciun deget pentru a lua niște măsuri reale pentru îmbunătățirea situației economice. Punând la socoteală și prezența unui an electoral, ne putem aștepta la pastile nepotrivite în continuare. Și în loc să căutăm un doctor mai bun, lăsăm evenimentele să treacă degeaba, sub efectul unui „oricum nu avem ce face” și „las’ c-om trece și peste asta”.

Clădirea de birouri nu este acasă

• Frustrări din cartier, Promo •

   corporatieCăderea dictaturii comuniste a însemnat pentru România, la un moment dat, infuzia de corporaţii şi a stilului de muncă văzut în serialul Dallas, la începutul anilor ’90. Adică băieţii în costume, fezandaţi şi gagicile cu fustă şi sacou, cu ochelari şi mecle de intelectuali economişti. Corporatiştii s-au dezvoltat din ce în ce mai mult în ultimii ani, pentru unii dintre ei lucrul în clădirea de sticlă devenind un cult. Toate bune şi frumoase, alte mentalităţi, mod de lucru organizat, evaluare şi remunerare funcţie de performanţă. O vrabie rătăcită în bucătăria redacţiei ne spune să nu visăm la mălai…

   În marea parte a cazurilor, corporaţia vine de peste hotarele României iar cei care împart iniţial şpăgile sunt expaţii rămaşi tartori până la formarea unor giboni locali. Evident, stilul de lucru iniţiat de aceştia este unul similar cu raportul maimuţă-banană-dresor, drept urmare nu durează mult până când frustrările şi bârfele de la cafea încep să miroasă a gunoi. Nimic de spus, mai ales că pentru băştinaşi stilul de lucru nu se prea pupa cu mişcarea de glezne de până atunci. Ideea de bază rămâne că ai dreacu’ expaţi au venit să ne calce în picioare şi să ne trateze ca pe culegătorii de trestie. Vrabia îmi atrage din nou atenţia că exagerez…

   Schimbarea de direcţie se întâmplă în momentul în care primul român accede într-o funcţie privilegiată şi rezervată străinilor. Colegul de „suferinţă” al salahorilor închipuiţi devine, deodată, torţionarul de serviciu. Destule poveşti adunate de la lume, schimbă raportul de forţe între banană şi maimuţă, în sensul că expaţii se transformă în tablouri cu fundal albastru iar românii şefi apar doar în portrete pătate cu căcat. Nu este o generalizare, evident dar, din păcate, meteahna de a deţine neapărat punga cu directive este o trăsătură principală a „managerului” neaoş. Iar nevoia de a arăta cine poate umili cel mai mult se manifestă destul de des prin birourile firmelor capitaliste.

   Sărăcia, aşa cum o cunoaştem majoritatea dintre noi, a indus starea de a ţine strâns între dinţi  fiecare firimitură de lături întâlnită în cale. Ideea poate fi dezvoltată în dublu sens. Pe de o parte, băieţii cu urletele în dotare, nu scapă niciun moment în a-şi salva scaunul furnizor de potol iar pentru acest lucru utilizează toate mijloacele neortodoxe faţă de subordonaţi (şi nu numai). Pe de altă parte, însă, vina o putem atribui celor care înghit cu privirea în pământ sudălmile venite din susul scării ierarhice. Din păcate, prea puţini angajaţi reacţionează împotriva dejecţiilor la care sunt supuşi, apărându-şi drepturile legale. Aceeaşi nevoie de a-şi păstra sursa de venit îi opreşte în a stopa atitudinea mizeră a „şefilor” iar rezultatul este sistemul descris mai sus.

   Presupun că o reacţie, diplomată şi susţinută, în cazurile de abuz faţă de angajat ar putea domoli răbufnirile nejustificate şi umilitoare ale celor care duc subordonarea la nivel de tortură. Chiar dacă munca pentru care este plătit nu ar fi de partea celui abuzat, tot nu ar trebui permisă comunicarea de tip neanderthalian în relaţia şef-angajat. Până la urmă , nimeni nu este proprietatea nimănui iar societatea actuală are alte pretenţii. Sindicatele sunt o soluţie, poate, împotriva acestui fenomen dar şi aici se poate ajunge într-o altă extremă. Ar trebui, în primul rând, ca sistemul să fie desfiinţat de cei care îl întreţin. Ar fi utilă atitudinea curajoasă a celor care şi-o iau în barbă, fără a degenera în situaţii de prost gust. Resemnarea nu este o soluţie. Până la urmă, muşuroiul nu poate fi construit fără aportul lucrătorilor de bază.

Ridicatul din umeri nu mai e la modă. Ridicaţi privirea.

• Editorial, Frustrări din cartier •

 ridica-privirea În mentalul colectiv mioritic, ruperea de sculă domină de secole. Non-combatul vis-a-vis de fatalităţile cotidiene reprezintă o trăsătură de bază, accentuată de contextul social, cultural, economic. Şi, colac peste pupăză, soarta este vinovată pentru tot. Soarta reprezintă găselniţa tuturor evenimentelor negative întâlnite de-a lungul existenţei. Soarta este o zeitate neoficială care poate modela în orice fel ziua de mâine iar omul (românul în speţă) nu are cum să-i ţină piept. Falsa idee că orice am face, tot nu putem schimba ceea ce este deja scris (un clişeu devenit reper solid pentru majoritate) adânceşte şi mai mult rahatul în care ne scăldăm. Mai bine stăm resemnaţi şi ne trăim viaţa mizerabilă.

   Minţile odihnite obturează capacităţile cognitive. De ce ne-am şterge la cur dacă oricum ne căcăm iar? Această idee de bază este călăuza minţii româneşti prin negura în care rătăceşte zilnic. De ce să protestăm contra murdăriilor zilnice dacă, oricum, nu putem modifica tabloul general? Pentru că, până la urmă, aşa ne este destinul, să fim blestemaţi, nu? Din nou, soarta…Românului îi şade bine să se complacă, îl scuteşte de responsabilitate şi de chinul de mişca neuronii prin craniu. Mai bine suferinţă decât dorinţă. Mai bine umilinţă decât efort constructiv. Ne tot ascundem după ideea de căcat, încât am început să-l mâncăm.

   Lenea este un alt factor definitoriu pentru turma mioritică. Alături de clasica resemnare, puturoşenia îmbolnăveşte şi mai mult spiritul anchilozat al grămezii de creiere autoflagelate de propriile fecale. Ostracizarea celor care încă mai încearcă un strigăt de disperare se face, paradoxal, destul de organizat şi eficient, încât procesul de lichefiere mentală tinde către o  acoperire de 100%. Şi din nou, „asta e, n-ai ce face.”. Fals.

   Îmi doresc schimbarea de mentalităţi, aşa cum îşi doresc şi alţii aflaţi pe aceeaşi lungime de undă. În primul rând trebuie să trecem de blocajul acesta psihic şi ancestral cu destinul în rolul principal. Soarta o modelăm noi, părerile sunt ale noastre iar protestul trebuie să existe de fiecare dată când valorile o cer. Atitudinea proprie poate muta munţii din loc, atunci când este canalizată alături de alte râuri ideologice. Reînvierea dorinţei cumulată cu voinţa de a înlătura privitul în gol este o soluţie. O soluţie pe cât de simplă, pe atât de greu de găsit. Trebuie doar să ridicăm privirea. 

Schimbarea si noi

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo •

93ba52bc-c283-4fd6-b3e6-6ffb577ca10e_w203_sEste ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.

Aprindeţi lumina

• Editorial, Frustrări din cartier •

    aprindeti-lumina  

   Observ zi de zi feţele din jurul meu. Mi se spune, în mod sistematic șşi subliminal, să distrug. şi, până la urmă, de ce nu? Cine zice că nu mai este nimic de aruncat în aer, este cel mai mare mincinos. Oho, mai sunt destule treburi neterminate încă.  Lăsând la o parte natura şi tabieturile ei, noi, oamenii, noi românii în speţă, lăcustele sociale europene şi mondiale, noi, aceste primate care pot folosi cuvintele, noi mai avem de devorat o mare parte din ceea ce ne înconjoară. Cine ne opreşte?

   Cineva mi-a spus odată că pe aceste locuri, acum mii de ani, era numai pădure…

   Nu pot să mă abţin în a-mi opri o lacrimă privind munţii. Uriaşii plini de orgoliu şi suflu vivace, mireasmă şi cântec astral, ne aşteaptă să-i îngrijim. Să-i mângâiem începând de la firele de iarbă ascunse printre trunchiurile de brazi şi până la firul de nisip născut pe creste. Să-i ascultăm când ne şoptesc adiere de vânt şi susur de izvor. Nu! Lăcuste fraţi, intraţi cu ATV-ul! Ardeţi pădurea, daţi foc la grătare, îmbuibaţi ursul cu gunoi! Ah, le ajunge cât au stat neatinşi mii de ani, munţii, copacii, râurile, florile, vulturii! Nu, la ce ne trebuie frumos? Cine ne opreşte?

   Nu-i aşa că vi se pune pata când vedem cetăţile transilvănene cum se încăpăţânează să reziste atâta amar de vreme? Nu ştiu de ce unii au impresia că ele pot fi ca vinul, mai valoros odată cu învechirea. Nu, să ne rugăm să nu se apuce nimeni de îngrijirea lor, să le privim cum cu fiecare minut, oră, an care trec mai pierd din spiritul lăsat de cei care le-au construit. Şi, da, nu le vizitaţi! Trecutul trebuie să rămână îngropat, cu toţi monştrii lui, noi privim spre viitor. Haideţi să luăm cărămidă cu cărămidă din vestigii şi să facem blocuri! Cine ne opreşte?

   Iar apoi, să continuăm organizat, până dispare tot. Să facem o lume a noastră, aşa cum este ea criticată acum de cei puţini. Fac o listă mică a ceea ce nu ne mai trebuie: florile în geam, Delta Dunării, dropiile, zimbri, mănăstirile, performaţa, respectul, zâmbetul, salutul. Şi ar fi bine să creştem rezerva de gunoi. Pe spaţiile verzi, în scările de bloc, în albia de râu, pe drum, în casă, în minte. Şi neapărat, nu trebuie să zâmbim. Să urlăm, înjurăm, scuipăm, deranjăm, mâzgălim, delăsăm, importăm. Cine ne opreşte?

  

   Spun, totuşi, că mai bine aprindem lumina peste negura din mentalul comun. Să vedem frumosul, să-l păstrăm, să-l cultivăm. Să respectăm şi să învăţăm idei albastre. Să schimbăm lumea în bine. Cine ne opreşte?

Viaţă în bloc

• Frustrări din cartier, Promo •

blocuri-vechi

Locuiesc cu chirie într-un bloc cu zece etaje. Sunt unul dintre aceia veniţi de la “ţară” să sufoce capitala. Îmi cunosc majoritatea vecinilor în măsura în care îmi cunosc şi zilnicii companioni de pe RATB şi METROREX: parcă ne ştim dintotdeauna dar ne ignorăm reciproc. În afară de dom’ administrator, oamenii de serviciu, vecinii de etaj cu care mai dau ocazional nas în nas şi alţi doi, trei vecini mai “prietenoşi”, nu prea mă bag în seamă cu nimeni. Chiar dacă în înghesuiala din lift e loc suficient pentru un “bună-ziua”, respectul exprimat în cuvinte se risipeşte imediat ce uşile cutiei paralelipipedice se deschid. Viaţa la bloc s-a schimbat mult după ’89 în Bucureşti. Apar regulat feţe noi şi dispar subit feţe familiare, iar în general oamenii nu mai sunt aşa preocupaţi de cine le este vecin. Istorioara de mai jos scoate în evidenţă exact contrariul.

Cu câteva luni în urmă am fost distras din letargia de sâmbătă seara de o serie de sunete stridente ale soneriei care îşi intrase serios în rol. Nu aşteptam pe nimeni, administratorul nu prea are fetişuri d-astea de weekend, Boboteaza trecuse, Paştele era încă departe, deci popa n-avea cum să fie. Şi totuşi, cin-să fie? Când m-am uitat pe vizor, luneta acestuia mi-a desluşit în ochiul drept o siluetă masculină. Am descuiat şi am ieşit discret. Până să apuc să pun vreo întrebare individul necunoscut cu ochelari pe nas şi mapă la subraţ, acesta m-a abordat regulamentar printr-o frază rostită maşinal: Sunt Pisică de la apartamentul 13, noul şef de scară, bla, bla, bla, bla… După primele cuvinte rostite, primul impuls a fost să-l întrerup şi să-i spun: Sunteţi Pisică, staţi puţin că aţi greşit interlocutorul…. Mitzule, ce-ai mai făcut mă nenorocitule? Ia vino încoa’ că te caută un domn! Dar nu, n-ar fi fost frumos din moment ce motanul meu s-a lăsat de prostii iar eu nu cunoşteam adevăratul scop al vizitei respectivului domn. Bun, am zis atunci, şi cu ce vă pot ajuta? Iar Cat-Man repetă: Pisică sunt, de la apartamentul 13, noul şef de scară, am nevoie de datele tale din buletin. Eşti chiriaş aici, nu? În momentul ăla am simţit cum un val de căldură mă trece din jos în sus, cu retur, răstimp în care piticii au început să mi se înghesuie pe creier, unul câte unul. Puţine lucruri mă scot din sărite, ori abordările „securistice” sunt în topul “preferinţelor” mele.

Am apucat să catapultez printre dinţi un tăios: da’ la ce vă trebuie? Asta până să-mi vină toţi piticii. Şi imediat omul a început să îmi explice că aşa e procedura, că el stă în blocul ăla de treizeci de ani, că ÎNAINTE era o ordine, că se ştia exact cine, cum stă, că ACUM lucrurile nu mai funcţionează cum trebuie, că eu trebuie să-l respect pe el că el are copii de vârsta mea, că eu puteam să-i fiu copil, că dacă e nevoie o să vină şi poliţia şi tot aşa.

Cu nodul în gât şi miile de injurii, ca să nu zic pule, pe vârful limbii, mă străduiam să-mi păstrez răspunsurile la limita decenţei, repetându-i pe un ton mai mult decât iritat: Omule, nu te cunosc, nu-ţi dau nimic. Ce nu-nţelegi? Şi termină cu ameninţările asta că nu mă intimidezi!

A nu se înţelege că am ceva împotriva respectării obligaţiilor ce trebuie să le aibă un locatar model. Ceea ce m-a iritat la culme a fost modul de abordare.

Într-un final a cedat, nu înainte de a încerca a mă face conştient, pe un ton ameninţător, de gravitatea refuzului meu. După ce a plecat nici că l-am mai văzut prin bloc. Habar n-am cine este şi nici nu mă interesează. Şi cu siguranţă nu a fost un personaj fictiv pentru că altfel, Max, prietenul meu imaginar, cu siguranţă mi-ar fi atras atenţia.

Acuma lăsând gluma la o parte, cred că nu e bloc mai vechi de ’89 să nu îşi aibă “securiştii” lui. Odată cu trecerea timpului, unii dintre ei s-au mutat la “ţară”, alţii s-au mutat pe lumea cealaltă, dar au rămas suficienţi bântuind scările blocurilor cu aura epocii de aur în jurul capului. Că au fost băieţi cu ochi albaştri cu acte în regulă sau doar simpatizanţi activi ai fostului regim n-am de unde să ştiu, şi contează mai puţin acum. În schimb mă cuprind toate spumele când ştiu că printre noi trăiesc bestii care au năruit destine, cultivând frica şi teroarea şi, culmea tupeului, mai au nesimţirea să facă uz de aceleaşi metode şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca acum douăzeci de ani.

Dacă e vorba să se ia o atitudine împotriva acestor reziduuri sociale, cred că cea mai bună soluţie ar fi contracararea frontală a discursului lor folosind aceleaşi metode de intimidare. Poate aşa vor conştientiza că în spatele lor nu mai e decât zidul, nu şi întreaga structură miliţienească.

‘ţi-ai dracu’ de securişti!

Atitudinea Cioburi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   cioburi

   Toţi avem motivele noastre să luăm atitudine, pasivă sau dinamică, în faţa acţiunilor celorlalţi. Însă de ce o atitudine “Cioburi”? Pentru că suntem nemulţumiţi. Pentru că ne-am săturat să ni se interzică fără argument, să fim “îndrumaţi” fără a fi întrebaţi, să constatăm aceleaşi atitudini şi stări de fapt fără a reacţiona sau – pur şi simplu – pentru că simţim nevoia de schimbare în mai bine. Dacă altora nu le pasă, vom lupta pentru noi şi pentru cei ca noi. Ne-am săturat de status-quo-ul social de astăzi şi de ieri, de mentalităţile rigide, de închistarea în trecut, de interdicţiile de bon-ton, de epidemia de prostie. Nu, ţara nu ne vrea proşti. Ei ne vor proşti.

   Suntem “altfel” decât majoritatea oligofrenă şi vrem să arătăm că suntem cei care construiesc idei şi realităţi, cei care visează şi caută soluţii. Suntem cei care cred în mai bine, care vor să lase o urmă durabilă. Vrem să păşim în viaţă fără ruşine, să ne păstrăm verticalitatea şi bunul simţ în raportul cu celălalt, să învăţăm de la alţii fără a ni se impune.

   Noi, aştia “puţini”, ştim că a trăi înseamnă mai mult. Înseamnă mai mult decât politică de mahala, sclipici trecător, seminţe pe jos, gunoi aruncat pe geam, gălăgie fără conţinut, pumni şi scuipaţi în faţă. A trăi înseamnă mai mult decât a consuma orice şi oricât, a învinui sau a face mişto aiurea sau a fi ostentativ. A trăi nu înseamnă a acumula, a strânge pentru a umple golul interior. Vrem calitate şi nu cantităţi, vrem să ne contruim pe noi şi să oferim alternative celorlalţi.

   Tot noi, ăştia “puţini”, vrem ca cei care vin din urmă să se păstreze curaţi şi să nu renunţe la vise, să clădească ce nu am putut clădi noi. Dacă noi ne vom rata şansa de a lăsa în urmă ceva bun, trebuie să luptăm ca cei ce vin să aibă o şansă reală pentru a deveni mai buni.

   Ne dorim ca românul să nu mai fie “descurcăreţ”, mârlan, plin de el şi atoateştiutor. Ne dorim ca românul să înţeleagă că are limite şi că nu în fiecare dintre noi se ascund Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Mihai Viteazu. Suntem ceea ce facem şi spunem şi nu ceea ce au făcut şi spus premergătorii noştri.

   Nu mai vrem naţionalism care se bate cu pumnul în piept, nu mai vrem mici, peturi de bere şi muştar pe maiou, nu mai vrem clădiri de sticlă în locul spaţiilor verzi. Nu mai vrem minciuni care ne jignesc inteligenţa şi nu mai vrem să fim asistaţi social. Nu mai vrem răspunsuri ca “de-aia”, “E de la ei…”, “Asta e…”, “Ce să-i faci…”, “Aşa trebuie”, “C-aşa e bine…”, “Ne-nţelegem noi…”, etc. Vrem oameni care au întrebări, îndoieli şi argumente, vrem dezbatere şi nu pumn în gură. Vrem oameni plini de viaţă şi care îşi reclamă drepturile. Vrem ca gandirea atipică să fie ascultată, vrem ca underground-ul să fie firesc şi nu pentru speriat copiii.

   Ce este o atitudine “Cioburi”?

   Suntem diferiţi şi totuşi împreună. Vrem aceleaşi lucruri în mii de feluri diferite. Suntem sparţi în mii de cioburi de idei, viziuni, percepţii şi vise. Dar toate au acelaşi scop. Împreună putem re-creea realitatea şi vieţile noastre. Vrem să gândim împreună pentru a construi un nou caleidoscop al vieţii. Suntem cioburi care învaţă să spună “NU, ajunge!”.

Capul în gura de oxigen

• Editorial, Frustrări din cartier •


De-a lungul istoriei românul a luat atitudine doar sub imperiul foamei. Lupta în virtutea unor convingeri sau a unor idei a fost aproape nulă, în condiţiile în care din cele mai vechi timpuri urmaşul lu’ dacu’ şi a lu’ romanu’ a căutat să-şi scape pielea şi odată cu pielea şi mult prea disputata identitate naţională. Histrionismul şi toleranţa la frustrare sunt elemente imanente ale mentalului colectiv al neamului nostru strămoşesc. Negarea acestor elemente înseamnă negarea propriului trecut. Ori asumarea trecutului deschide viitorul.

Prezentul este animat în mare măsură de oameni cărora manualul de istorie le-a inculcat ani la rândul numai false valori. Cancerul societăţii, comunismul, a dispus de timp suficient pentru a-şi vârî gheara şi în cele mai dosnice unghere ale mentalităţii individului, stârpind sistematic aproape orice tentativă a ieşirii din turmă. Ce este trist este că tsunami-ul epocii comuniste îşi va revărsa valurile adânc în viitor. Înainte de a lua o atitudine e nevoie sa ai o atitudine. Socialmente vorbind, în România anilor 2009 încă se mai lucrează la asta.

Fantoma poporului asuprit, veşnic biruitor se ridică uşor lăsând în urmă un mare vid, umplut în lipsa unor repere clare, cu ură, resemnare sau cu nostalgia vremurilor nu demult trecute. După revoluţie, fiecare a înţeles ce a vrut din acea libertate mult râvnită de unii. Criza ideologică a societăţii actuale româneşti a fost şi este alimentată de lipsa acută a valorilor autentice. Şi tot continuăm să ne raportăm la alte civilizaţii, voalându-ne cu ştiinţă ori ba propria identitate. Nu suntem altceva decât produsul propriilor noastre fapte.

E limpede că e nevoie de timp; e nevoie de timp pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş al normalităţii. Dar ce este normalitatea în fond şi la urma urmei? Unde greşeşte un bătrânel inadaptat la prezent când tânguie după Ceauşescu sau un puşti ignorant, bombardat cu nonvalorile momentului? Cel mai important lucru care se poate face momentan pentru România este consolidarea unui sistem solid de repere.

Cine crede într-o rezolvare peste noapte a unor probleme care caracterizează în esenţă o naţiune, va deveni o victimă sigură a deziluziei. Dacă realitatea românească te scârbeşte ai libertatea absolută de a pleca afară. Odată rămas între Carpaţi, conştient de kitschul românesc, ai două soluţii: ori să funcţionezi pe o coordonată paralelă, cât mai indiferent la ce se întâmplă în jurul tău, ori să priveşti lucrurile cât mai detaşat, sub lupa ironiei.

Cred în schimbarea mentalităţii unui individ dar nu cred în schimbarea mentalităţii unei naţiuni. Nu în decursul unei generaţii.

Una din problemele de fond, indusă la rându-i de cauzele enumerate mai sus, este că, în general, românul nu are simţul ridicolului. Într-un mediu intoxicat cu false valori, asumarea propriului ridicol este un prim semn al însănătoşirii sociale dar şi spirituale.

Lumea românească de astăzi a ajuns la un grad de diversitate aproape de limită. Grotescul şi ridicolul, ignoranţa şi prostia, snobismul şi infatuarea, îşi împiedică paşii într-un vals al absurdului ce lasă senzaţia că nu se va mai termina niciodată. Pe acelaşi ring de dans, valsând mărunt şi sigur după o cu totul altă muzică, îşi poartă paşii spre câştigarea marii finale, adevăratele valori. În atitudinea acestora din urmă se regăseşte şi Atitudinea Cioburi.

Jumătatea plină a nepăsării

• Frustrări din cartier, Jumătatea plină, Promo •

fea_3rd_smokeAstăzi am sarcină de redacţie să observ partea plină a paharului din viaţa socială românească. Efort intelectual care poate fi susţinut cu greu în România. Din păcate nu pot spune că îmi mai pasă prea mult de ce se întâmplă în jurul meu. De aceea nu pot spune că văd jumătatea goală şi, prin comparaţie, nici pe cea plină a paharului. Dacă nu mă pot raporta la social, poate voi reuşi măcar să mă raportez la sine.

Cred că toţi trecem prin astfel de perioade de nepăsare totală. În Vamă stăteam în curul gol la soare într-o beţie perpetuă. Lenea introspectivă era omniprezentă, chiar şi în pasul târşâit către dozatoarele de bere. Nepăsare se cheamă şi statul la stop cu privirea aiurea, auzind undeva departe nişte claxoane şi vociferări fără sens. Tot nepăsare totală înseamnă fumul verde şi sprintul vieţii pe lângă tine. Nepăsarea rulez sau e true. Mă rog … nu cunosc trendurile. Înţelegeţi voi …

Durerea asta de bască, dacă nu este autoimpusă, este ambrozie dumnezeiască. Zău aşa. Te faci mic acolo în tine şi viaţa nu mai intră în coliziune cu tine. Stai pitit şi vezi tot ce se petrece în jur. Dar totul este undeva departe. Este un film. Dacă este unul prost sau bun nu are nici o importanţă. Oricum totul se stinge imediat din lipsă de interes. Totul, înafară de nepăsare, este fără sens. Singurul scop nedeclarat şi nesesizat este nepăsarea.

Nu obosiţi să vă prefaceţi că vă pasă? Mă jur că mă prefac, 70-80% din acţiunile mele fiind prefăcute. Nu îmi pasă de copiii orfani, de războaiele din Africa, Asia sau de violenţa în familie. Nu îmi pasă de foametea / sărăcia globală. Mă lasă rece corectitudinea politică, evreii, gay-ii, ţiganii, holocaustul, 9/11, toate celelalte prostii cu implicaţii politice şi sociale. După cum spuneam, nepăsarea este puternic interiorizată. Exteriorul este neglijabil.

Socialul este un stimul constant, care devine enervant în persistenţa sa. Nu mă regăsesc în el. Unde dracu sunt eu? Doar nu sunt acolo, ci mai degrabă aici. De aceea astăzi am stat la o şuetă cu mine însumi. Prostii, bagatele, tot felul de nimicuri am discutat. A fost bine. De-aia şi zic, nepăsarea este jumătatea plină a paharului.

E aşa ceva în aer, care te face să ţi se fâlfâie. Când mă prefac că nu îmi pasă fie adopt o faţă tâmpă fie una academică – depinde de conlocutor. Mă uit acum în oglindă şi constat că am o faţă autentic nepăsătoare. Adică cum, m-aş întreba. Păi privirea aia de se uită prin tine, dar care nu te citeşte, ci doar aşa – zboară de colo – colo. Parcă transpare şi senzaţia asta de ecou interior. Adică senzaţia aia când cineva îţi spune “Ai terminat raportul ăla?” şi tu nici nu poţi să înţelegi ce spune darămite să răspunzi. Tot ce îţi răsună în cap e “Ai terminat raportul ăla? … Ai terminat rapor.. ? … Ai termin .. ? … Ai… ?”. Dar cuvintele nu se leagă, nu pot fi asociate nici unui concept logic. Tot ce poţi răspunde la finalul ecoului e ceva de genul “Îîîîî?”. Şi asta anemic şi fără suflu.

Sau altă descriere a nepăsării. Imaginaţi-vă cum v-aţi simţi după vizionarea consecutivă a tuturor congreselor lui Ceauşescu. Privirea tâmpă şi băluţa din colţul gurii definesc nepăsarea. Dar revin, exteriorul sau aparenţa sunt neimportante. Stai în tine, acolo, pe scăunelul de la coada de lapte şi freci mentosanul. Nu te interesează aparenţele, părerile altora. Ţi-e cald şi bine – cam ca la origini.

Ce ne pasă…

Cum se omoară neuronii de 1 Mai

• Frustrări din cartier, Promo •

   mici-la-gratar

  

   Pentru că 1 Mai bate la poartă, rugăm atmosfera să tragă puternic aer în piept, pentru o zi, astfel încât să nu inhaleze fumul grătarelor din România, “the land of choice”. De asemenea, rugăm orice front atmosferic să evite Parcul Izvor din Bucureşti, pentru a nu fi agresat de valorile joase ale inteligenţei participanţilor la grătarele lui Marean.

“Hello, I’m Marean, who the fuck is DM?”.

   Cică primarul cu pricina s-a gândit să organizeze concurs de frumuseţe. Frumuseţe la cantitatea de mici vânduţi. Vor veni o serie de fete, exemplare de excepţie se pare, care vor servi mititeii mulţimii de primate adunată în parc. Şi dom’ Marean a decretat că Miss 1 Mai va fi domnişoara cu cel mai bun număr. Număr de mici comercializaţi, normal. „Hello, hello…My name is Marean and I want to tell you that today is our national party. So, fuck on your concert, ok? We have mititei, bere, the people vote with us, with us, ok?”.

   Se pare că 1 Mai fără mici şi grătare nu se poate. Pentru specia locală de cimpanzei, descoperirea acestui fapt a fost ca trecerea de la labă direct la sexul oral. Viaţa seacă de până atuni nici nu a existat. Marean organizează concurs, după cum ziceam. Ce de replici direct de pe ultima treaptă a civilizaţiei or să apară…”Pandele, ia uite-o, bă, p-asta ce bună e. Fă, ce faci dacă-ţi iau doi mici? Te fuţi? Hă, hă, hă. Pandele, ia uite-o, bă!”. „Ia, bagă micu-n gură! Hă, hă, hă! Haidi, bă, dă-le dreacu dă târfe…”.

„So, as I told you, our voters are more…let’s say more party then yours. So, my name is Marean. Cut the  bullshit if you don’t want to be present in the local council, ok?…Cine e ăştia, ăştia, bre…?”.

   Mâine o să facem multe poze. O să ascultăm mulţimea şi o să pândim glumele de şantier. Mâine, în Parcul Izvor, o să ne enervăm. Staţi aproape.