Băi fraţilor ce liber e în Bucureşti! Şi ce linişte! A plecat lumea în vacanţă. Care pe unde a putut. După buget. Dar cred că 90 la sută dintre ei au plecat la munte. La noi la munte, Valea Prahovei, Poiana Braşov…
Cred că e super să pleci în perioada asta în vacantă la noi la munte. Şi foarte relexant de altfel. Să vezi că toţi bucureştenii pleacă cu tine şi să ştii sigur că se vor intoarce o dată cu tine. Să faci în şase, şapte ore 180km este foarte odihnitor. Trebuie să fii foarte norocos să ajungi în concediu deja odihnit şi detaşat de problemele cotidiene, de trafic, de stres!
Unii nu au fost asa de norocoşi şi au ajuns repede cu trenul. Alţii au fost norocoşi, că a plonjat unu’ cu maşina peste liniile electrificate ale CFR-ului şi s-au odihnit şi ei în tren vreo şase ore până au acţionat cu promptitudine autorităţile.
Gata! Ne-am cazat şi acum vrem să mergem pe pârtie. Cum să mergem pe jos pâna acolo? Luăm maşina, dragă! Luăm maşina şi stăm. Poliţia a blocat drumul de acces către pârtie. Nu mai sunt locuri unde sa-ţi parchezi (laşi) maşina. Cum? Nu mai sunt locuri în parcare, pe lângă parcare, pe lângă drum, în drum şi nici în pădure? Dar nu ne enervăm dragă, am venit să ne relaxăm aici!
Mamă, ce mişto e pe pârtie! Voie bună, plin de lume, îmbulzeală am putea spune! Iar după un timp ţi se face foame şi sete şi te duci la o cârciumă. Te duci dacă găseşti o masă liberă. Dacă nu, te mai plimbi, mai respiri aer curat, te relaxezi intr-un cuvânt. Într-un final, poate găseşti vreo masă liberă pe undeva. Şi să vezi atunci de ce ospitalitate ai parte! Ospătari zâmbitori, bine dispuşi si cu grijă pentru sănătatea ta. În sensul că, după ce dai comanda, te mai lasă vreo oră să te odihneşti, că doar nu vrei să mănânci imediat după ce ai alergat atâta să cauţi o masă. Nu de alta, dar mănânci cu noduri.
Bă, ce marfă este în concediu! Abia aştept să mă-ntorc în Bucureşti cu gândul la cele şase, şapte ore odihnitoare de la întoarcere! Cum ar veni, te relaxezi şi la dus şi la întors!
Odihnă plăcută vă doresc!
Posibil anunţ
Stimaţi, locatarii,
O dată cu întîrzierea citiri la timp a apometrelor ASOCIAŢIA NOASTRĂ a rămas restantă.ACUM trebuie, plătite şi gazele. Ex. şanse MARI să fim debranşaţi. Ce-i care, NU, a plătit pînă ACUM sînt rugaţi să plătească, gazele + căldura.
VA RUGAM PLATITI ca să nu fie surprize. E păcat să începem ANUL NOU cu datori. Cine nu plăteşte v-a apărea la panou.
Fi-ţi locatari model!
30:12-2008 ASOCIAŢIA.
Crăciun betegit
Crăciun fericit ! Asta ne dorim cu toții, nouă și celor de care ne pasă. Moș Crăciun există ? De fapt, spiritul său ce formă a căpătat ? Gîndindu-mă la copilărie, nu pot să nu remarc diferențe între optica de atunci și cea de acum. Chiar dacă anii au trecut, Moșul va exista într-o formă sau alta, strâns legat și de un context social, economic, cultural. Va exista, dominat fiind mereu de familie și turma căreia i se asociază celula societății. Iar pentru un copil, imaginea impregnată astfel îl va călăuzi tot timpul.
Astăzi, Moș Crăciun nu mai este doar unul. Sunt mii. Zeci de mii. Sute de mii. Fie că doboară recorduri, fie că este negru, fie că face plajă sau surfing, fie că are chipul unui urs sau al unei marmote, este clar, Moșul nu mai este același. Astăzi, Crăciunul înseamnă cumpărături fericite, reduceri la mall, excursie la schiat. Colindele încep timpuriu iar flacăra lor este întinată de hoardele de cerșetori ce agasează trecătorii. Copiii ce îți sună la ușă sunt asociați, subconștient, cu ei. Nimeni nu mai vrea dulciuri și mere, banii sunt motivul pentru care se apucă de îngânat un cântecel. Urările de sănătate și fericire, trimise printr-o scrisorică, au luat calea sms-ului (normal, de altfel) dar au căpătat forme grobiene, cu „reni futuți în cur”, „să ai jeep-uri în garaj”, „J. Lo să-ți fie vecină”, „dolarii să-ți cânte în cont” și multe altele. Moș Crăciun înseamnă hypermarket, devenit sursă de cozonaci, jucării cu țâncii urlând agățați de ele, părinți stresați la coadă, sarmale la conservă.
În urban, Crăciunul are o altă formă. Așa a fost, așa va fi. Iar cu timpul, denaturarea spiritului său va fi tot mai accentuată. La sate, schimbarea începe ușor, ușor. Și nu în sensul păstrării unor tradiții. Mirosul de cozonac, scorțișoară, brad și bucuria colindului din ajun vor fi peticite de influențele pur afaceriste. Iar copiii care l-au cunoscut pe Moșul adevărat nu se vor mai regăsi nici în cărțile de povești.
22 decembrie 1989 sau momentul prevestirii unei democraţii
Anul 2008 a intrat în ultima turnantă. Ca orice naţiune care îşi respectă trecutul dar care continuă să-şi compromită invariabil viitorul, printre sarabanda cumpărăturilor, tranşarea porcilor sau degustarea murăturilor – preocupări bine impregnate în ADN-ul colectiv – şi printre discuţii referitoare la instalarea crizei mondiale sau la reprezentaţia politică naţională – preocupări conjuncturale – suntem datori să amintim din nou, parcă din ce în ce mai stins, de evenimentele din decembrie ’89.
Analizele retrospective ale faptelor petrecute acum nouăsprezece ani, care rămân în decursul anului sufocate de actualitate, reîncep uşor, uşor a-şi face loc printre titlurile ziarelor sau în spaţiul de emisie al radiourilor şi al televiziunilor. Prind viaţă aceleaşi întrebări pentru a sfârşi din nou în beznă, negăsindu-şi răspunsurile. Revoluţie sau lovitură de stat? Cine a tras în noi? Unde sunt teroriştii? Vor fi condamnaţi vinovaţii? Oare se va face lumină?
Visurile si idealurile ce au mânat oamenii să iasă în stradă şi să strige „Libertate!” chiar cu preţul vieţii s-au stins treptat într-o resemnare tacită. Paradoxal sau nu, ele au fost înăbuşite rând pe rând în timp ce România făcea primii paşi în mult râvnitul tărâm al demorcaţiei. Inerţia celor aproape 50 de ani de comunism a fost mult prea mare pentru ca o mână de oameni să fi putut schimba la momentul decembrie ’89 destinul unei naţiuni. Societatea românească era mult prea bolnavă pentru a nu înghiţi pe nerăsuflate pastilele falşilor ei salvatori. Ce repere asupra democraţiei şi a valorilor acesteia ar fi putut avea un simplu individ, un product al societăţii comuniste, a cărei traiectorie a fost trasată cât mai aproape de linia partidului unic? Ce aspiraţii ar fi putut avea un om izolat într-un cerc de sârmă ghimpată? Respectul şi admiraţia faţă de acei oameni care au avut curajul să iasă în stradă în momentele acelea ar trebui să fie cu atât mai mari cu cât şi ei au fost exponenţii unei societăţi în care drepturile şi libertăţile au fost atrofiate de mecanismul aceluiaşi sistem diabolic de represiune.
Revoluţia din ’89 a fost doar o simplă şi necesară etapă pentru restabilirea unei noi ordini. Păcat că a fost nevoie să moară oameni nevinovaţi şi să se nască visuri deşarte pentru aplicarea ei. Sunt aproape douăzeci de ani de când România a simţit din nou izul libertăţii. Însă duhoarea epocii trecute încă persistă. Mai e nevoie de timp…
Evenimentele din decembrie ’89 rămân pentru nostalgici momentul declanşator al căderii în derizoriu, al derivei nesfârşite în apele învolburate ale tranziţiei, în aceeaşi măsură în care tânăra generaţie se raportează la acestea ca la principalul motiv pentru care programele televiziunilor sunt perturbate cu aceleaşi cadre anacronice neinteresante, an de an, în pragul sărbătorilor de iarnă. Pentru cei din stradă, cei care le-au făcut posibile, rămân doar o mare dezamăgire.
Linişte şi pace
Aşa începe un colind la Realitatea TV. Apoi cântă un grup de copii urmat de un grup de politicieni, să zicem reprezentativi pentru clasa politică românească. Şi se pupă şi dau noroc între ei de zici că sunt cei mai buni prieteni. Dar ei chiar sunt prieteni. Îi leagă un ţel comun. Ştim cu toţii care este…
Printe altele, colindul se încheie cu următorul mesaj: “Sărbători liniştite!”. Adică ?
Adică poţi ? Normal că poţi ! Uite, eu m-am mai liniştit puţin când am văzut cum Ion Iliescu a fost huiduit şi “atacat” cu monede în Cimitirul Eroilor ! Da’ doar puţin….căci apoi mă enervez şi mă înfurii când realizez că aceşti oameni mi-au furat viitorul ! De 20 (douăzeci) de ani tot îl fură ! SISTEMATIC ! Şi furia mea se transformă în ură şi dorinţă de răzbunare…Vreau să am o putere magică să pot să-i calc pe cap dacă şi când îi întâlnesc pe stradă. Aş vrea să-i omor la fel cum ne omoară ei pe noi prin lipsa drumurilor şi a marcajelor corespunzătoare şi prin prezenţa gropilor ce creează accidente. Prin neputinţa ambulanţelor ce nu pot ajunge la pacienţii din sate din cauza căilor de acces impracticabile. Prin lipsa de medicamente în spitale, lipsa educaţiei din scoli, haosul şi nedreptatea din justiţie, lipsa de respect şi nesimţirea de care dau dovadă faţă de cei care i-au ales, atunci când apar la TV. Prin stresul zilnic la care suntem supuşi când ieşim pe stradă, prin traficul infernal, prin lucrările interminabile şi şanţurile lăsate destupate cu lunile. Prin faptul că am devenit nişte indiferenţi faţă de cei din jur, nişte “şmecheri”, nişte şpăgari, nişte “descurcăreţi”.
Se spune că toţi avem astfel de instincte criminale dar că le ţinem reprimate şi nu ies la suprafaţă decât stimulate.
Vă urăsc pentru faptul că mă “stimulaţi” astfel zi de zi ! Linişte sfântă vă doresc!
Aniversare CNA fără Paraziţii
CNA a decis joi să someze Kiss FM deoarece în timpul emisiunii Cronica Cârcotaşilor a fost difuzată în fm piesa “De ziua ta” a trupei Paraziţii, făcându-se astfel uz de limbaj vulgar într-un interval orar în care copiii pot sta cu urechile pâlnie la difuzor.
Păi înainte era altfel nene. Copiii nu beneficiau de luxul oferit de mijloacele media de astăzi în materie de trivialităţi. Când era vorba de îmbogăţirea repertoriului de cuvinte deocheate, mereu intra pe fir câte-o vecină mai dezgheţată, vecină care avea grijă să se revanşeze cu o bombonică la auzul fiecărui cuvânt urât cu greu smuls din gura chindărului stânjenit de insistenţa ei. Iar când la coadă la pâine micuţul/micuţa întreba în gura mare: mami, ce e aia pula?, femeia reacţiona ca şi cum s-ar fi rostit cel mai abominabil lucru cu putinţă şi intra pe loc în pământ de ruşine. Şi uite aşa generaţii întregi se trezeau în pragul pubertăţii asociind pula sau pizda – după caz, cu nişte cuvinte înfiorătoare. Nu mai vorbim de înţelesul care se ascunde odată cu ele în pantaloni. Ori, nu este chiar aşa.
Oricum, dacă Huidu şi Găinuşa n-au pus pătrăţelul roşu în colţul gurii înainte de difuzarea piesei, pentru ca părinţii să apuce să le pună copiilor mâna la ochi sau să-i trimită să se uite în linişte la wrestling, asta e. Să suporte consecinţele, frate! Cum ar veni asta? Tocmai acum să dea curs desfrâului? Acum când sărbătorile ne dau târcoale? Când spiritul Crăciunului învăluie bradul schelă montat în centrul oraşului?
În preajma Crăciunului, toate posturile de radio ar trebui să fie adevărate transmiţătoare ale iubirii. Ar trebui ca pe toate frecvenţele să se-audă clinchetul clopoţeilor, tropăitul renilor sau flatulaţiile Moşului. Copiii ar trebui să râdă cu gura până la tâmple ascultând radioul iubirii, în drum spre casă şezând pe scaunul din spate al trăsurii părinţilor luată în leasing. Şi astfel, spiriduşii şi îngeraşii iviţi pe calea undelor în eter îşi vor face loc printre pulele înaripate slobozite din gura celorlalţi participanţi la trafic.
Până la modificarea grilelor de programe ale posturilor de radio, vă propun să vă conectaţi direct la fenomen. Cei care suferă de verticalitate morală să aibă mare grijă la spate. E o piesă cu mare greutate. 
Nu ne luaţi maşina de la gură !
Mare manifestaţie, mare ! Doamnelor şi domnilor, ieşiţi în stradă, strigaţi „jos”, împotriviţi-vă sistemului înrobitor !…Aşa cum au făcut-o zilele acestea băieţii cu maşinile, pentru a protesta împotriva aplicării noii taxe auto. Dar ce figuri…Marea gloată de samsari printre care se ascundeau, probabil, şi câţiva românaşi cu intenţii bune, a năvălit pe şoselele ţării, înjurând de mama focului pe domnii guvernanţi care au avut tupeul să le ia pâinea de la gură şi banii de educaţie ai copiilor, prin aplicarea acestei măsuri fiscale. Ei, fii ai ţării, nu au mai suportat furtişagul, ieşind cu piepturile în faţa călăilor cu caschetă şi pulan, cerându-şi dreptul de a avea o maşină…Pentru ei acesta este bunul cel mai de preţ, aşa cum strămoşii lor aveau pământul. George Coşbuc reloaded and rebranded.
Este trist pentru România şi pentru sufletele celor care au murit apărând graniţele acestei ţări faptul că ne aflăm în anul de graţie 2008 şi încă ne lipsesc multe. Clasa politică îşi bate joc de obrazul care a votat-o, siluieşte în continuare fruntea plătitoare de taxe şi îşi umflă burta cu tot ce poate. Dar şi mai trist este faptul că nu se iese în stradă pentru a protesta împotriva furtului naţional, împotriva minciunii din Parlament, împotriva îngrădirii libertăţii de exprimare, împotriva neconstruirii de drumuri, împotriva mizeriei zilnice, împotriva legilor date pe sub mână…Nu. Nouă ne trebuie maşină. După douăzeci de ani cu democraţie la kilogram, am descoperit fericirea. Care are patru roţi. Şi să nu îndrăznească cineva să ne-o fure că ieşim în stradă !
Generaţia pro-motor
Un oraş foarte aglomerat, cu un trafic rutier intens şi sufocat înseamnă poluare cu mult peste limitele normale. Dacă mai adăugăm acestei liste şi prezenţa doar a câtorva petece de copaci şi iarbă acoperită de praf, obţinem reţeta de succes a unei viitoare generaţii de copii oligofreni. Dar la aşa copii, aşa părinţi. În special părinţii posesori de maşini de teren, SUV-uri sau cum le-or mai boteza. Prin natura lor, aceste tractoare urbane consumă foarte mult combustibil, urcând preţul la petrol şi eliminând o cantitate mare de noxe. Acum vine partea frustrantă: într-o urbe unde media de viteză pe şosele este de maxim 40 km/h (zic şi eu, ca martor cretin al acestui fenomen) care este scopul folosirii unui mijloc de transport de asemenea anvergură ? Bineînţeles, în afară de cel al afişării unei prestanţe de neam prost şi al înmulţirii cozilor de la benzinărie…De ce le place lor, maimuţelor coclite, să ardă gazul în plămânii proştilor care nu stau ascunşi după un parbriz atât de mare ?
În fiecare dimineaţă inhalez un kilogram de plumb, ce-şi face intrarea printre zecile de biluţe modelate de praful din atmosfera europeană a oraşului. Şi am o problema cu asta. O problemă care îmi deformează creierul şi aşa ponosit, făcându-mă să le ofer putorilor un cadou deosebit de simpatic: un furtun pe care să-l conecteze cu un capăt la ţeava de eşapament iar celălalt capăt să şi-l înfigă în nas. Sau în cur, dacă le este mai uşor. Să crească mari, aşa ca maşinile lor. Hai, nu vă simţiţi toţi acum…
Întâi decembrie, apoi mai vedem
Ieri a fost 1 Decembrie. Caledaristic vorbind, iarna a coborât printre noi. Andreea Esca a revenit la coafura gen Andreea Esca. Firesc. Ieri s-au împlinit 13 ani de ProTV. “Bună seara, România! Bună seara, Bucureşti!”. Bună seara. Se dă cu de stânga-n dreapta şi invers. Se numără voturile. Liderii principalelor partide politice îşi anuţă alternativ victoria. Geoană flutură intens steagul cu trei trandafiri în semn de victorie. În toiul numărătorii voturilor, din buchetul cu trei trandafiri se desprind doi şi ramâne unul. Un singur trandafir şi un singru procent avantaj. E rândul lui Boc să agite stindardul victoriei. PSD-ul e la o mustaţă, a lui Mitrea, de PD-L. Lui Tăriceanu i se fâlfâie. Băsescu înghite. Cine e pe tanc? Armata, armata română. Jubileu. Nouăzeci de ani de la Marea Unire. Nouăzeci de ani de la înfăptuirea României Mari. România Mare nu intră în graniţele Parlamentului. Vadim face apel la calm. Ceva s-a schimbat, într-adevăr. Băsescu împarte medalii şi aşteaptă rezultatul final. 1-0. Steaua a întrerupt seria de 13 meciuri fără victorie. Diavolul care l-a oprit pe aromânul Becali să trecă de pragul celor 5 la sută a fost înfrânt de devierea fortuită a unui grec. UDMR-ul îşi consolidează poziţia în Parlament. Alba Iulia este în straie de sărbătoare. Cenuşia capitală este în ceaţă.
Liniştea de după
S-au terminat alegerile. Pentru moment, circul de la tv dispare. Îmi doresc să dispară de urgenţă şi figurile parşive ale politicienilor foşti candidaţi, de prin oraş. Gata, nu m-aţi convins, s-a terminat mascarada, puteţi arde acum ! În curând se vor aprinde ornamentele de Crăciun pe străzi şi este de ajuns jegul care va fi vizibil-color şi noaptea.
Nu am votat iar asta nu mă face iresponsabil. Nu pot să spun, totuşi, că mi-ar fi fost indiferent rezultatul scrutinului. Nu înţeleg de ce se tot laudă unii şi alţii că ei sunt adevăraţii câştigători. Adevăraţii regi şi regine ai magiei albe din Parlament. Niciunii dintre ei nu au cu partidele lor mai mult de jumătate din locurile disponibile pentru lăbeală. Acum urmează, de fapt, micţiunea. Oricare vor fi alianţele, votanţii vor primi un mare duş cu toxine. Urmează un nou ciclu de involuţie.
Într-un fel, mă bucur pentru oftica altora: a celor care au părăsit, măcar pentru următorii patru ani, clădirea gigant. Dinozaurii aşa-zişi naţionalişti, împreună cu noua generaţie de politicieni oieri şi-au luat-o în gură. Au simţit şi ei gustul de pişat. Într-adevăr, are alt gust pentru ei. Chiar şi-aşa, tot l-au înghiţit.
În rest, nu se schimbă nimic. Doar anotimpul. S-a lăsat frigul şi este ceaţă. O ceaţă care ascunde, mai ales, marii corupţi. Eu am să mai merg la vot doar când o să-i văd la beciul cu zăbrele la geam pe Năstase, Mitrea, Becali, Patriciu, Berceanu şi alţii ca ei. Nu de alta, dar tot ei îşi promit asta între ei. Iar pentru mine este singura promisiune electorală cu folos. După asta, totul va veni de la sine…