Când o să fiu mare vreau să mă fac poliţist. Cum adică? Adică ignorant, cu un limbaj stereotip, fără să ezit niciun moment să fac abuz în serviciu şi să acţionez în primul rând în slujba mea, apoi a cetăţeanului. Dacă o să învăţ să-mi etalez şi burta ca pe un artifact ce impune respect dar şi ca pe un simbol al prosperităţii, profilul ar fi aproape complet. Apoi, o să fiu deranjat de orice sesizare ce îmi va întrerupe siesta din timpul serviciului şi o să rezolv cazurile şi o să aplanez conflictele ca şi cum ţi-aş face un mare serviciu, ţie, cetăţeanule. Odată ajuns, cu intervenţii, în structuri, tot ce voi face este să aştept pentru ca anii să treacă şi să mă crească de la sine în grad. În tot acest timp, servilismul faţă de superiori va fi permanent în presing. Dacă mă voi lipi şi de o diplomă universitară obţinută în urma susţinerii unor cursuri ale unei forme de învăţământ la distanţă, evoluţia profesională va fi cu atât mai prodigioasă. Apoi o să ies la pensie şi o să-mi crească inima atunci când nepotul îmi va spune plin de înflăcărare că atunci când va fi mare vrea să fie poliţist aşa cum a fost şi bunicul.
Cam acesta ar fi profilul poliţistului modern de România pe care ar trebui să-l respecte orice puşti de grădiniţă dornic să devină om al legii. Bine, aşa s-ar profila modelul poliţistului cu care cetăţeanul interactionează zi de zi. Sunt absolut convins că în spatele acestor produse de serie stau ascunşi adevăraţii trăgători de sfori. Este evident acest lucru când ştim cu toţii că aceleaşi structuri au acţionat constant şi eficient, cu o inteligenţă diabolică, ani la rând împotriva populaţiei. Mai ales că este foarte probabil ca marii granguri aflaţi astăzi în fruntea poliţiei să fi operat cu un foarte mare succes şi o şi mai bună eficienţă în slujba organului de represiune în urma cu mai bine de douăzeci de ani. Dar asta e deja altă poveste.
Revenind la tablagii noştri, aş putea susţine că dacă există un factor determinant pentru degradarea imaginii Poliţiei Române ca instituţie şi implicit a imaginii poliţistului care o reprezintă, acesta este constituit în primul rând de modul în care au văzut factorii decizionali remodelarea acestor structuri în anii petrecuţi sub comunism. Înlăturarea prin diverse metode a cadrelor cu adevărat capabile şi înlocuirea lor cu tot soiul de incompetenţi al căror grad de obedienţă se mula perfect pe cerinţele sistemului, au condus la deformarea pe bună dreptate a imaginii poliţistului autohton. Nici poliţistul rus, de exemplu, nu cred că este departe de o asemenea încadrare. Modelul instrumentului miliţienesc persistă încă şi la ruşi poate într-o şi mai mare măsură.
Dacă în timpul regimului comunist uniforma de poliţist emana frică în rândul cetăţenilor, din simplu motiv că cel ce o purta era un instrument al organului represiv, astăzi poliţistul este perceput ca un personaj fad, neimpozant, lipsit de autoritate şi care inspiră orice altceva în afara de siguranţă şi încredere. Din păcate însă, până la proba contrarie, va fi nevoie ca multe serii de recruţi să îşi tocească coatele pe băncile şcolii.
Poliţia înseamnă protecţie şi pază. Poliţia Română înseamnă “siguranţă şi încredere”. Ce înseamnă acest lucru pentru mine, un simplu cetăţean plătitor de taxe? Ei bine, dacă în perioada comunistă Miliţia răspândea teamă şi nesiguranţă, astăzi putem spune că lucrurile s-au schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi nu îmi mai este teamă, şi nu mă mai feresc de poliţiştii de pe stradă. Trec pe lângă ei pe stradă sau pe trotuar fără a-mi mai fi teamă că ar putea să mă ridice (cum auzeam când eram mic) sau că ar putea să mă acuze pe nedrept de ceva. Poliţia, astăzi nu prezintă un pericol direct pentru cetăţean. Când trec pe lângă poliţistul român nu-mi mai este frică de el. Astfel, pot spune că mă simt în siguranţă. 
Majoritatea dintre noi este de acord cu faptul că aparenţele înşeală. Dar, paradoxal, recunoaştem că prima impresie contează. Oricare din aceste două afirmaţii se leagă, inseparabil, de imagine. Imagine care, de cele mai multe ori, se rezumă nu la fapte ci la etichetă. O chestiune de care m-am lovit destul de des în ultimii ani.
Îmi pun problema câteodată dacă ar trebui să mă tem de viitorul meu, chiar dacă personal fac tot posiblul să-mi fie bine. Gândul rezidă din evoluţia, total ambiguă, pe care o au lucrurile în ţărişoara noastră. Aproape în toate domeniile de activitate, cu excepţia furtului, predomină o stare de latenţă, o letargie specifică spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic.