Haz de necaz idiot

• Frustrări din cartier, Promo •

Se spune că românul face haz de necaz şi că această atitudine l-a ajutat să treacă cu brio peste secolele pline de frământări politice şi sociale. Mentalitatea hazului de necaz s-a impregnat atât de bine printre neuronii retarzi ai poporului încât, astăzi, locuitorii spaţiului mioritic (ce literar sună, noo?) reuşesc să transforme eficient tot ceea ce este anormal peste graniţă în chestiuni normale şi odihnitoare pentru materia cenuşie. A face haz de necaz înseamnă pasivitate şi resemnare în faţa fatalităţii (şi nu numai), acceptând tacit ca singură armă râsul. Şi mult râs duce, până la urmă, la plâns.

Primele exemple care îmi vin în cap sunt celebrele şi tristele greşeli de exprimare ale unor oameni care au fost puşi de unii români să le reprezinte interesele. Mă rog, definiţia cuvântului nu este profund înţeleasă de o mare plajă a acestor alegători. Revenind, mi-aduc aminte cu greaţă de gibonul peste giboni Vanghelie, zis Marean, acest stăpân al inelelor de logodnă cu mafia de orice fel, care a gafat-o în public, prima dată cu „almanahe”. În mod normal, într-o ţară normală (a-propos, România este o ţară?), indivizi ca acesta nu aveau ce să caute pe scena politică, cel puţin nu la acest nivel. A dranjat pe cineva acest lucru, şi-a pus ţopârlanul de rând problema că un analfabet a ajuns să îmbuce din greu banul public, sub pretextul conducerii unei primării de cacao? Noooo. Toată lumea a râs, s-a prăpădit bălind de greşeala omului, trecând-o mai apoi în normalitate. Unii cu siguranţă şi-au pus la un moment dat problema dacă nu cumva „almanahe” este termenul corect. Iar viaţa a curs nestingherită mai departe…

Sărind câţiva ani mai departe, ajungem la o altă celebritate a scenei cu reprezentaţie de bordel româneşti, respectiv cea politică. Cine nu o ştie măcar la botox, scuze, buze, pe d-ra Băsescu Elena? Da, EBA. Discursul domniei sale, ameţitor de ambiguu şi diafan a forţat până la supraîncălzire neuronul pudrat cu prafuri scumpe şi loţiuni de firmă astfel încât nu a fost greu să iasă în eter termenul „succesuri”. Şi dă-i, şi râzi…Cu presa în frunte,  poporul a taxat nesemnificativ şi această scăpare, catalogând-o, într-un final, în ceaslovul chestiunilor cotidiene şi uşor de trecut. Dovadă şi locul de europarlamentar al duduii.

Să mai numim pe domnii Constantinescu Nicuşor, domnul cu o deosebită plăcere de a dormi în intersecţii, de domnul Băsescu, tatăl lor în toate cele, domnul Geoană, domnii parlamentari, surprinşi în ipostaze din cele mai amuzante (făcând biluţe, dormind în linişte pe fotoliile scumpe din Parlament, citind reviste cu ţâţe pe copertă, scărpinându-se cu sictir pe la coaie), pe orice Dorel care provoacă o pană de curent la tot cartierul, pe analfabeţii de lângă noi care formează generaţiile următoare? Are rost să-i punem pe toţi aceşti actori de comedie într-o lumină proastă atât timp cât poporul se amuză pe seama lor, nebăgând de seamă căcatul în care se afundă? Păi, ce, să fiu apoi ăla negativistul şi fără simţ al umorului? Nu mai bine îmi văd de treaba mea şi îmi cumpăr un bilet dus Noua Zeelandă?

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

• Frustrări din cartier, Martor şi tartor, Promo •

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.

Bilete de nevoie

• Frustrări din cartier, Promo •

   Prima dată când am vizitat un oraş aflat de partea cealaltă a graniţei cu Ungaria, pe lângă chestiunile care îmi dădeau sentimentul că plecasem dintr-o junglă, am remarcat sistemul de transport în comun. L-aş descrie eficient, elegant, adaptat nevoilor urbei. În Paris, în Viena, în Frankfurt, chiar şi-n Budapesta sau Praga, posesorii de autoturisme, folosite în oraş, trebuie să fie nişte tâmpiţi, din punctul meu de vedere. Poate exagerez. Şi mă depărtez de miezul problemei mioritice.

   Aşadar, în capitala europeană Bucureşti, acest mic Paris cu aromă de grătare şi faţă de subteran parizian, transportul în comun rămâne deocamdată un mijloc de a toca nervii, simţurile şi timpul. Lăsând la o parte problema traficului, care îngreunează deplasarea autobuzelor, troleibuzelor, chiar şi a tramvaielor, putem menţiona încă doi factori care pun beţe în roate doritorilor de R.A.T.B.(sau METROREX): proasta distribuţie a traseelor şi lipsa caselor de bilete (în cazul R.A.T.B.). La tramvaie s-a mai mişcat câte ceva, în sensul că s-au separat liniile de carosabil, în diverse locuri dar la autobuze şi troleibuze problema stringentă rămâne deplasarea. Nu există culoare unice pentru acestea deşi toţi primarii s-au bătut în piept că vor face şi vor drege. Probabil primarul Oprescu le va face suspendate. METROREXUL a fost gândit încă de la început într-o ureche, dat fiind faptul că  staţiile sunt la aproape un kilometru unele de altele, nu sunt adaptate traficului actual (deci nu au fost gândite în perspectivă) şi nu acoperă decât o mică parte a oraşului. Iar de dezvoltat reţeaua nu tragem speranţe, la modul în care este acum privită problema.

   Chestiunea care, personal, mă irită cel mai mult este lipsa caselor de bilete R.A.T.B.. Dacă doreşti şi tu, ca omul, să te urci într-unul din mijloacele de transport ale respectivei regii într-o staţie oarecare ai de cele mai multe ori surpriza să nu găseşti casă de bilete. Şi ce faci în acest caz? Iei amendă? Iei un taxi? Mergi pe jos până găseşti o casă de bilete? Nu înţeleg de ce nu se pot da bilete de către şoferii R.A.T.B., aşa cum se întâmplă în alte oraşe, chiar în România. Nu se pot monta automate pentru eliberarea de tichete? Avem autobuze comparabile cu cele din vest (mai puţin cele fără aer condiţionat, achiziţie gândită cu creierul neted, de altfel) însă nu se pot asigura călătorilor puncte de procurare a biletelor de călătorie. Şi se mai miră unii de ce sunt atâţia care fac „blatul”.

   Părerea mea este că funcţionarea oricărei companii de stat, instituţii sau sistem public reflectă cu exactitate modul de gândire încâlcit şi defectuos al unei naţii aflată în regres, în loc să progreseze. Totul este putred iar noi pierdem vremea cu acoperirea mucegaiului în loc să-l curăţăm. Ceea ce va duce, într-un final, la infestarea spiritului bun.

Legendele se pot naşte printre noi

• Editorial, Frustrări din cartier •

De multe ori ignorăm fapte şi persoane care ne schimbă viaţa sau ne călăuzesc ani din existenţa fiecăruia, în sensul bun al ideii. Prea ocupaţi cu temerile noastre, cu invidiile sau cu tendinţa nativă de nepăsare, trecem pe lângă valori, momente de glorie, surse de progres şi evoluţie generală. Băgăm totul în aceeaşi oală a cotidianului, fără a discerne detaliile care, aşa cum sună clişeul, fac diferenţa. Nu suntem pregătiţi pentru a afla adevărul şi pentru a recunoaşte capetele care ies din turmă, fiind mulţumiţi cu ce avem şi apărând cu disperare valorile din buzunare. Mai târziu, unii din noi vor plânge, adunând regrete din urmele paşilor trecuţi.

În general, istoria ne-a dovedit faptul că valorile contemporane fiecărei perioade au renăscut în mâinile urmaşilor. Orice domeniu îşi are reprezentanţii săi de vază. Sunt rare cazurile în care amprenta pozitivă a pus în umbră lumea pătată a celor care, mai târziu, au fost trecuţi în cartea aurită a omenirii. Şi hiba tocmai aceasta este: mai târziu echivalează cu post-mortem. Abia atunci reuşim să vedem ceea ce a fost lângă noi tot timpul. Abia atunci ne dăm seama că dacă am fi citit o carte în plus, dacă am fi ascultat încă o melodie, dacă am fi fost la încă un meci, dacă am fi donat încă un bănuţ, dacă am fi sprijinit încă o cauză, dacă…Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut face mult mai mult. Ignoranţa în care ne-am scăldat ne-a aruncat într-o lume a regretelor. Recunoaşterea de după este, în cele din urmă, omagiul pe care îl mai putem aduce. Optimist grăind, niciodată nu este prea târziu.

Ar trebui introduse în şcoli cursuri de recunoaştere a celor care ies din turmă. Să-i ajutăm, să-i sprijinim şi, mai ales, să-i apreciem prin prisma a ceea ce fac pentru evoluţie. Să le acordăm meritul de avangardişti atunci când încă ne mai aud. Să nu ne fie ruşine de nivelul la care se află, să nu fim invidioşi, să zâmbim în faţa lor. Desigur, într-o lume utopică ar fi posibil. Legendele se nasc în Rai. De ce nu le ajutăm să se nască printre noi?

Omul din umbra regelui

• Editorial, Frustrări din cartier •

Michael JacksonImediat după ’90, ca puşti de generală într-o perioadă în care piaţa muzicală se deschidea timid şi în România, nu mi-a trebuit deloc mult pentru a mă lăsa dus de val şi de a mă lipi de muzica lui Michael Jackson, unul dintre cei mai în vogă artişti ai momentului. Fără a dezvolta o pasiune desăvârşită pentru el, Michael a fost primul artist care a reuşit să-mi insufle pentru prima oară acel respect pentru actul muzical, el fiind primul artist care a deschis seria pasiunilor melomane ce aveau să-mi marcheze traiectoria muzicală până în prezent. Trecerea vremii a stins treptat pasiunea pentru muzica sa, aşa cum l-a stins în final şi pe el. Acum, abia după moartea sa, realizez cu nostalgie şi cu un soi de culpabilitate că muzica lui îmi răsună la fel de limpede în ureche.

Produs get-beget al acestei maşinării infernale care este industria muzicală americană, cu o copilărie confiscată şi un tată tiranic, Michael a reuşit să se impună prin muzica şi prestaţia sa artistică, defulând pe scenă focul ce l-a mistuit întreaga-i viaţă. Şi cum destinul şi-ar fi cerut dreptul, regele neîncoronat a căzut pradă, în naivitatea sa infantilă, lăcomiei celor care l-au hăituit ani la rând, abdicând cu puţin înainte de ceea ce ar fi trebuit să se cheme cea mai mare revenire din istoria muzicală. Demersul, total nerealist dată fiind starea sa de sănătate extrem de precară din ultima vreme, demers care s-ar fi aşteptat să-l scoată din conul de umbră în care se afla de câţiva ani, nu a făcut decât să-i găsească locul alături de alţi mari artişti dispăruţi subit, înecaţi în propria agonie.

În toată nebunia iscată imediat după trecerea sa în nefiinţă, am auzit de nenumărate ori spunându-se că moartea sa a fost cel mai benefic lucru ce s-ar fi putut întâmpla muzicii sale. Din păcate, o afirmaţie pe cât de cinică pe atât de adevărată. Când vine vorba de figuri marcante, lumea omite omul din spatele lor. Totul se rezumă la realizări, performanţe, recorduri doborâte, fără a se ţine seama de drama care în cele mai multe cazuri îl călăuzeşte neîncetat pe cel vizat. Cu toate că opera unui mare artist va dăinui şi după moartea sa, singura care are dreptul să pună în balanţă viaţa unui om şi creaţia sa artistică, este soarta însăşi.

Şi totuşi, de ce este nevoie ca un om să moară pentru a i se recunoaşte pe deplin un drept sau un titlu ce-i aparţine? Cu sau fără cele 50 de concerte susţinute la Londra, Michael tot Regele Pop ar fi trebuit să rămână. De ce până să se stingă cu totul presa amintea doar fugitiv despre el, şi atunci fiind pus într-o lumină deloc favorabilă, iar acum media este sufocată de numele lui? De ce în ultimii ani din viaţă Michael Jackson a fost, pe rând, un artist expirat, un hidos, un pedofil, un falit, un infatuat, iar imediat ce s-a aflat că nu mai este printre noi l-au proclamat, fără echivoc, Rege Pop-ului? Cât la sută e recunoaşterea valorii şi cât la sută e goana după audienţă?

Din păcate, stă în natura umană să valorificăm oamenii şi faptele lor abia după ce aceştia nu mai sunt printre noi. Iar pentru un mare artist, primul pas către nemurire este într-un mod paradoxal dar deloc exagerat, chiar moartea sa. Doar ea are puterea de a-i lepăda imaginea de toate mizeriile cu care a fost mânjit şi de a-i scoate în evidenţă ce a fost mai pur şi mai valoros în timpul vieţii. Este o lege a firii pe care generaţiile o respectă invariabil şi nu mai prididesc să tot înveţe în van de pe urma experienţelor anterioare.

România în repaos

• Editorial, Frustrări din cartier •

Deşi luna iunie se îndreaptă hotărâtă către final, vara nu s-a instalat peste meleagurile româneşti atât de confortabil cum ne-a obişnuit în anii trecuţi. Căldurile toride cu care ne-a învăţat clima în ultima perioadă sunt înecate de ploile de vară ce umflă râurile şi bucură grânele de pe ogoarele patriei. Luna lui cuptor, încă aşteaptă să-şi scoată limba de flăcări.

Fie că-i cald ori ba, vara este prin excelenţă anotimpul concediilor. Sudoarea unui an de muncă, întrerupt de pauza ce încadrează pantagruelicul ospăţ de Crăciun, dar şi de prea scurta vacanţă de Paşte, e nevoie să fie ştearsă de pe frunte, apelând la o cură de lâncezit, fie sub raza unui soare arzător, fie la umbra reconfortantă a unor pomi stufoşi. Că atât de aşteptatul concediu se va concretiza într-o săptămână la munte sau un sejur la mare, că va fi cu cortul, la gazdă, la pensiune sau la hotel, că va fi în luxuriantele staţiuni de pe litoralul românesc sau în modestele locaţii din Grecia, Bulgaria, Turcia sau alte destinaţii învecinate, că vor fi două săptămâni undeva la ţară sau acasă la bloc, la umbra betoanelor, asta depinde de posibilităţile fiecăruia. Omul muncii are nevoie oricum de repaus. El simte nevoia să-şi odihnească trupul istovit şi să-şi limpezească mintea năucă. Acesta este concediul ca modalitate de reîncărcare a bateriilor sau, mai simplu, concediul de odihnă.

Există însă şi o categorie favorizată de persoane – favorizate fie de tăticu’, fie de mămica, fie de iubi – care văd în concediul de vară o modalitate propice de a rupe monotonia cotidiană, instalată în pofida vieţii agitate de noapte, a tabieturilor de dimineaţă, a ieşirilor de amiază sau a fiţelor de seară. Personajele în cauză nu mai prididesc să-şi consume vacanţele şi apoi să-şi etaleze experienţele acumulate pe diverse căi media, dând trendul destinaţiilor de vacanţă ale „lumii bune”. Acest joc de-a banul gata, rupt din contextul unei Românii veşnic obosite, nutreşte în continuare speranţele deşarte datornicului la bancă, care îşi rupe de la gură şi agoniseşte bani pentru a juca la Loto, visând săptămână de săptămână la acelaşi bilet înfrângător.

Şi toate acestea, pentru ca rămasă fără vară, ţara să înceapă să obosească din nou.

De ce maneaua?

• Editorial, Frustrări din cartier •

Adusă în Balcani din vistieria culturală a Imperiului Otoman, maneaua se lăsa cântată şi ascultată doar la curţile domneşti sau în grupurile marilor boieri ai vremii. După o lungă perioadă în care a stat ascunsă în negura timpului, ea a fost adoptată, la jumătatea secolului trecut, de către comunităţile ţigăneşti drept o alternativă facilă a muzicii lăutăreşti şi promovată ca şi o altfel de muzică de petrecere, dându-i-se o cu totul nouă faţă. În zilele noastre, maneaua a atins apogeul. Întrebarea care se pune este de ce?

Atracţia românului pentru muzica de petrecere, afinitatea pentru versuri licenţioase sau împărtăşirea ideilor din versurile manelelor, toate acestea au dus, alături de inexistenţa unor repere muzicale şi lipsa unei minime educaţii în acest sens, la crearea şi accentuarea mult controversatului fenomen al manelelor de astăzi.

La sfârşitul anilor 2000, maneaua încă era văzută ca un nou stil de muzică de petrecere. Lumea agrea sau dezavua maneaua în aceeaşi măsură în care tolera sau nu muzica de petrecere. Versurile sterile, opulenţa dizgraţioasă a interpreţilor sau mesajele acestora devenite deja stereotipuri nu deranjau. Vinul şi voia bună le luau faţa. Fenomenul era încă sub control. Imediat ce s-a constatat că maneaua prinde la public şi că se fac bani frumoşi de pe urma ei, noi şi noi ageamii au aderat la acest gen. În 2002-2003, când s-a constatat amploarea fenomenului şi s-a lansat o puternică ofensivă împotriva acestui gen muzical, era prea târziu. Maneaua era deja pe val.

Lumea bună de astăzi urăşte visceral maneaua, omiţând în multe din cazuri să se întrebe şi de ce a fost posibilă o asemenea propagare a acesteia în societatea românească. Astăzi, în plină manelizare – aşa cum multora le place a spune – a devenit ceva de bon-ton, este un mod de a te evidenţia pozitiv, atunci când spui că urăşti maneaua. Dacă urăşti maneaua eşti implicit zece clase peste cel care o ascultă. Un aspect valabil, în genere, ţinând cont de nivelul intelectual al celor ce cochetează cu acest stil muzical. Însă, totuşi, nu te poţi considera mai breaz doar pentru că nu agreezi un stil muzical.

Lăsând la o parte carenţele cultural-artistice şi afinitatea balcanică pentru şpriţ şi petrecere, personal cred că propagarea manelei, în forma ei actuală, a avut o aşa mare aderenţă la publicul român, pentru că modul în care amintesc maneliştii de îmbogăţirea subită de pe urma fraierilor şi excesul de şmecheire pe secundă înregistrată pe bandă, se potrivesc ca o mânuşă pe societatea românească post-decembristă. Românul nu ştie să preţuiască munca sau lucrurile obţinute prin muncă din moment ce în epoca trecută, statul se angaja să-i asigure un loc călduţ atunci când venea vorba de înregimentarea în câmpul muncii. El preferă să îi cadă din cer, nefăcând mare lucru, întocmai cum este amintit obsesiv şi în versurile manelelor. Munca cinstită este apanajul fraierilor. Fraierii munceşte. Şmecherii pă fraieri îi prosteşte este un slogan din ce în ce mai des întâlnit, nemaiavând legătură cu originea etnică sau statutul social al celor care-l susţin sau îl promovează. Dacă mai socotim şi proverbiala trăsătură de descurcăreţi a locuitorilor spaţiului mioritic, caracteristică exploatată la maximum în versurile manelelor, devine şi mai limpede de ce a prins atât de bine maneaua la români.

Maneaua a reuşit să se instaleze în societatea românească, definind noi tipologii sociale ale individului. E suficient să afli despre cineva că ascultă manele şi să ai tendinţa în a-l eticheta incult sau avid de şmecherie.

Problematica manelelor nu a fost creată şi întreţinută de cei care o ascultă sau o promovează; adevăratele cauze ale acestui fenomen stau în spatele motivelor ce au determinat auditoriul să adere la un astfel de curent muzical. Muzica în sine nu este decât o extensie a trăirilor sau a nevoilor persoanei ce o ascultă. Iar pentru a ameliora efectul manelizării, e nevoie să se umble mult mai adânc în măruntaiele problemei şi nu este suficientă doar o marginalizare a fenomenului.

Hegemonia manelelor va intra în regresie atunci când societatea românească va da primele semne de vindecare. Până atunci va fi nevoie de un substitut care să răsune în urechile devoratorilor de gen, luând locul manelelor. Că acest substitut va fi muzica tradiţională românească, muzica lăutărească autentică sau oricare alt tip de muzică neaoşă sau nu, rămâne de văzut. Golul va trebui umplut cu ceva.

Spune-mi ce asculţi ca să-ţi spun dacă mă interesezi

• Editorial, Frustrări din cartier •

   manea-sau-nu

   Am o cunoştinţă care ascultă manele. Nu doar la chefuri sau la băute, ci mai tot timpul, mărturisind că simte acest gen muzical până în măduva oaselor. Nu deranjează vecinătăţile cuibului propriu cu preferinţele sale în materie de sunete şi nu agasează grupul. Dimpotrivă, uneori este enervant de politicos. Are lucrurile aranjate într-o matrice suspect de obsedantă, aruncă gunoiul la coş şi ajută bătrânele să treacă strada. Îi mai scapă câte o înjurătură păcătosului, rar ce-i drept. Cedează locul în tramvai şi salută tot timpul în lift. Dar el ascultă manele. Iar eu nu-l plac. De altfel, nu-mi plac cei care fac mizerie, cei cărora le urlă muzica din pereţi, nu-mi place demagogia, ipocrizia şi nesimţirea. Nici lui nu-i place acest tip de oameni.. Un om simplu, cu facultate şi cu idei peste media turmei. Dar eu nu-l plac. Şi nu suport sistemul de valori raportat la bani, maşini, carne tânără. Nu mă identific cu aceste repere. Întocmai ca amicul meu, manelistul.

   Am un prieten care ascultă rock şi jazz. O muzică de calitate, aş spune eu. Uneori, se îmbată şi face scandal. Se pişă în lift dar într-un mod amuzant. Aruncă pe jos pachetul gol de ţigări, pentru că oricum ţara este de căcat. Şi înjură cât îl ţine repertoriul, indiferent de audienţă. Dar eu îl plac pentru că ascultă rock. Şi pentru că urăşte manelizarea. Nu-şi doreşte copii pentru că sunt o povară şi viitorul nu le-ar da nicio şansă. Nu-l interesează, de altfel, viaţa politică, socială sau economică. Ascultă rock iar eu îl plac. Pentru că nu este manelist.

   Nu ratez nicio ocazie în a-mi arunca dizgraţia peste non-valorile din cotidian. Mizeria, nesimţirea, nepăsarea sunt tumori ale unei societăţi confuze, aşa cum este a noastră. Comparaţiile se fac în majoritate greşit, pe de altă parte. Judecăm oamenii şi nu ne putem abţine să nu o facem. Judecata, însă, în mod evident se raportează la valori subiective şi nu obiective. Urâm maneaua sau maneliştii? Urâm pletoşii sau muzica pe care o ascultă? De fapt, este corect în a cataloga oamenii după stilul muzical adoptat, chiar dacă tiparul este dat de majoritate? În fapt, nu mai bine privim în curtea noastră, curăţând mizeria făcută de noi înşine? Până la urmă, ca un rocker convins ce sunt, de ce nu manea?

Gunoiul din viaţa ta

• Editorial, Frustrări din cartier •

În ultima perioadă s-a pus din ce în ce mai frecvent problema selectării deşeurilor. O chestiune de bun simţ, dincolo de impactul pe care ar trebui să-l aibă asupra mediului. Selectarea gunoaielor aduce după sine reciclarea unora din ele, în scopul economisirii de resurse, reducerii de costuri sau, din nou, protecţiei mediului. În perspectivă, generaţiile următoare se vor bucura de un viitor mai curat, strâns legat de decizia fiecăruia din timpul prezent, de a-şi gestiona mizeria responsabil.

Din păcate, consumul exagerat al generaţiei noastre produce destule pagube lumii care ne găzduieşte. Începând de la pungi de tot felul, hârtii, pliante, plastice, cauciuc sintetic, detergenţi şi până la arsul becurilor în miezul zilei, totul a degenerat într-o permanentă apariţie de gunoaie, care mai de care mai pestriţe şi mai nocive. Lumea le vede dar le ignoră. Sunt din ce în ce mai mulţi care nu par a fi deranjaţi de mizeriile ce le intră în ochi zilnic. Gunoaiele le întâlnim la tot pasul şi am început uşor, uşor, să le considerăm parte din viaţă. Ne dorim, poate, să le eliminăm dar nu facem nimic concret. Nici mirosul nu ne mai uimeşte.

Iau un exemplu cotidian: campania electorală înseamnă consum de resurse (degeaba), şi multă mizerie rămasă în urmă. Afişe, pliante, bannere lăsate de izbelişte. Gunoi peste gunoi şi oameni nepăsători. Mai nocivă este, însă, murdăria izvorâtă dintre mesajele postate în hârtiile de pe jos. Un gunoi care, trist, face parte din cotidian. Nu poate fi reciclat, nu poate fi ars, nu este biodegradabil. Stă printre noi produs, în esenţă, tot de noi. Este toxic şi ameninţă tot mai tare viitorul.

Avem puterea de a curăţa mizeria. Decizia de a arunca hârtia la coşul de gunoi sau de a refolosi sticla de plastic este a noastră. În acelaşi mod, putem face să dispară deşeurile din politic. Organizat, selectiv şi definitiv. Gestul de azi schimbă viaţa de mâine. Copiii noştri ar avea aer curat şi sufletul împăcat. Tot ce trebuie să facem este să ne luăm ustensilele de curăţat şi să ieşim în stradă. Avem ceva de muncă dar merită.

Gunoiul de sub preş

• Editorial, Frustrări din cartier •

În percepţia cetăţeanului român, spaţiul public este spaţiul pe care autorităţile ar trebui să-l gestioneze prin excelenţă. De ce ar exista o minimă contribuţie şi din partea locuitorilor urbei? Nu plătesc ei impozite la stat? Primăria să se ocupe! Şi nu s-o face gaură în stratul de ozon dacă aruncă unul o hârtie pe jos.

Ce-i mai interesant este că românii nu sunt o naţiune în care noţiunea igienei sau a curăţeniei în general ar lipsi cu desăvârşire, aşa cum se întâmplă în India, de exemplu. Culmea este că la noi este dezvoltat un adevărat cult al curăţeniei în rândul majorităţii familiilor simple. Şi când spun asta mă refer în special la breasla gospodinelor, care, în lipsa unor altor preocupări mai creative, îşi consumă o mare parte din energie în scopul întreţinerii unei curăţenii lucii în propriul cămin. În lipsa altor atuuri, cultul curăţeniei căminului este un mijloc de valorificare.

Atunci de ce nu se reflectă acest cult şi când vine vorba de curăţenia publică? De ce nu se poate trăi armonios din punctul ăsta de vedere şi într-o comunitate? Fie că este vorba de gospodine obsedate de curăţenie, de oameni cărora le place curăţenia sau de indivizi cărora le displace mizeria, cetăţeanul, în special cel de oraş, nu este familiarizat şi nu rezonează la noţiunea de curăţenie publică. Conceptul de comunitate este unul extrem de vag conturat. Tot ce se făcea înainte de ’89 şi ţinea de întreţinerea mediului înconjurător se făcea în slujba Partidului şi nu a comunităţii. Atunci când sunt solicitaţi la lucru în slujba comunităţii, oamenii încă mai fac proiecţia pe muncile patriotice făcute în slujba Partidului. Procentul celor urzicaţi de vechiul sistem este din păcate insignifiant în raport cu cel al indivizilor care îmbracă haina nesimţirii curate, atunci când vine vorba de mizerie.

Câtă vreme gunoiul a părăsit spaţiul privat, cetăţeanul de rând nu mai este interesat de destinaţia acestuia. Cel mai important este să fie curat acolo unde îşi aşterne să doarmă. Aruncă gunoiul pe geamul de la bucătărie, aruncă scrumiera plină de mucuri de ţigară pe geamul de la maşină, aruncă punga goală de seminţe în plină stradă. Durere de pulă tipic românească. Ceea ce contează e ca pantofii să fie lună, dunga pantalonului să fie intactă, tricoul să înţepe nara cu parfum scump şi tabla maşinii să strălucească încât să-şi facă freza în ea.

Dincolo de teama contravenţiilor la care ar trebui să vegheze autorităţile, într-o societatea civilizată e absolută nevoie să existe şi minimum educaţional al individului vizavi de întreţinerea curăţeniei în spaţiul public. Amprenta civilizaţiei e nevoie să se facă văzută şi la acest nivel; altfel nu am fi decât nişte primate împopoţonate şi spreiate ce-şi plasează dejecţiile de zi cu zi oriunde în jungla urbană.