Toamna mohorâtă ce se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa nu a venit cu mâna goală şi i-a readus cu ea, marţea trecută, de data aceasta în capitală, pe belgienii de la Vaya Con Dios. Contextul m-a regăsit şezând regulamentar pe unul din scaunele Sălii Palatului, chiar în intervalul desfăşurării concertului, printre cele câteva mii de spectatori prezenţi la eveniment. Lume multă, de toate vârstele, dominată de reprezentantele sexului frumos, atmosfera premergătoare concertului ducându-te cu gândul mai degrabă la o seară de teatru.
Sala, plină ochi, nu a fost nevoie să îndure linişte mai mult de un sfert de oră peste ora de începere anunţată oficial. Pianul, contrabasul, bateria îşi aşteptau cuminţi stăpânii. Curând, luminile s-au stins iar aceştia au intrat pe scenă luându-le în primire. La puţin timp, a apărut şi vedeta serii, Dani Klein, în aplauzele timide ale publicului. O doamnă bine, elegantă, extrem de jovială. Reprezentaţia a început lin, pe ritmuri de jazz şi a menţinut în mare măsură aceeaşi linie până la final, chiar dacă pe durata show-ului de aproape o oră şi jumătatea s-au lăsat auzite şi acorduri de blues sau chiar pop. Până şi orchestraţia hiturilor ce i-au făcut celebrii au fost puse pe ritmuri de jazz şi de blues, fiind presărate cu momente în care fiecare din cei şase instrumentişti îşi demonstrau măiestria în ale instrumentului. Peste toate, vocea inconfundabilă a artistei care a sunat impecabil. La fel ca şi toate celelalte instrumente. Sonorizare a fost la mare înălţime. Acustica sălii, asemenea.
Repertoriul a fost unul variat şi adaptat după cum spuneam şi mai sus la condiţiile unui concert de jazz. Au fost de la piese cunoscute precum What’s a Woman sau Puerto Rico până la preluări ale unor melodii africane, ţigăneşti sau chiar a săniei noastre cu zurgălăi.
Finalul mi-a reamintit ce înseamnă o formaţie care se lasă într-adevăr bisată. Reveniţi pe scenă după minute bune în care publicul se îneca în aplauze, vedetele serii au mai interpretat încă două piese, ultima dintre ele, Nah Neh Nah (melodie pe care chindăriţa din spatele meu a invocat-o de la începutul reprezentaţiei), ridicând întreaga sala în picioare. Am plecat plăcut surprins de prestaţia doamnei dar şi a colegilor săi de scenă.
Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.