Vaya con Dios, Señora

Toamna mohorâtă ce se încăpăţâna să îşi facă simţită prezenţa nu a venit cu mâna goală şi i-a readus cu ea, marţea trecută, de data aceasta în capitală, pe belgienii de la Vaya Con Dios. Contextul m-a regăsit şezând regulamentar pe unul din scaunele Sălii Palatului, chiar în intervalul desfăşurării concertului, printre cele câteva mii de spectatori prezenţi la eveniment. Lume multă, de toate vârstele, dominată de reprezentantele sexului frumos, atmosfera premergătoare concertului ducându-te cu gândul mai degrabă la o seară de teatru.

Sala, plină ochi, nu a fost nevoie să îndure linişte mai mult de un sfert de oră peste ora de începere anunţată oficial. Pianul, contrabasul, bateria îşi aşteptau cuminţi stăpânii. Curând, luminile s-au stins iar aceştia au intrat pe scenă luându-le în primire. La puţin timp, a apărut şi vedeta serii, Dani Klein, în aplauzele timide ale publicului. O doamnă bine, elegantă, extrem de jovială. Reprezentaţia a început lin, pe ritmuri de jazz şi a menţinut în mare măsură aceeaşi linie până la final, chiar dacă pe durata show-ului de aproape o oră şi jumătatea s-au lăsat auzite şi acorduri de blues sau chiar pop. Până şi orchestraţia hiturilor ce i-au făcut celebrii au fost puse pe ritmuri de jazz şi de blues, fiind presărate cu momente în care fiecare din cei şase instrumentişti îşi demonstrau măiestria în ale instrumentului. Peste toate, vocea inconfundabilă a artistei care a sunat impecabil. La fel ca şi toate celelalte instrumente. Sonorizare a fost la mare înălţime. Acustica sălii, asemenea.

Repertoriul a fost unul variat şi adaptat după cum spuneam şi mai sus la condiţiile unui concert de jazz. Au fost de la piese cunoscute precum What’s a Woman sau Puerto Rico până la preluări ale unor melodii africane, ţigăneşti sau chiar a săniei noastre cu zurgălăi.

Finalul mi-a reamintit ce înseamnă o formaţie care se lasă într-adevăr bisată. Reveniţi pe scenă după minute bune în care publicul se îneca în aplauze, vedetele serii au mai interpretat încă două piese, ultima dintre ele, Nah Neh Nah (melodie pe care chindăriţa din spatele meu a invocat-o de la începutul reprezentaţiei), ridicând întreaga sala în picioare. Am plecat plăcut surprins de prestaţia doamnei dar şi a colegilor săi de scenă.

Intransigenţă creştinească

Câţi dintre voi ştiu cine este Aniela? Dacă vă gândiţi că este o pipiţă nou lansată în şoubiz de tunul unui milionar grijuliu sau vreo gospodină care a câştigat mai ştiu eu ce concurs cu premii, vă înşelaţi. Aniela, este prima telenoveală românească ce l-a sărit de la bun început pe Cabral  din schemă. Iar asta, nu pentru că micuţul n-ar avea îndeajuns har actoricesc, ci pentru că noua producţie Media Pro se vrea a fi prima telenovelă de epocă produsă de nişte români pentru nişte alţi români.

Şi cum la inedita producţie se lucrează de zor iar Studiourile Media Pro nu pot reproduce chiar toate decorurile, zilele trecute a fost nevoie ca echipa de producţie să ceară consimţământul Patriarhiei pentru a filma o scenă într-o biserică din Moldova. Până acum, nimic mai banal. Dar, cum îi prinde bine oricărei telenovele, apare imediat şi elementul surpriză. Presa (Revista Star) răsuflă că cel mai fericitul Daniel al României a refuzat categoric această idee pe motivul că protagonista scenelor din biserica cu pricina, respectiv Nicoleta Luciu, o diavoliţă ţâţoasă care şi-a arătat de prea multe ori sânii în public, a ajuns acum să păşească pragul unui lăcaş sfânt pentru a se da drept călugăriţă.

Adică de ce n-ar putea o femeie care şi-a arătat ţâţele în public să intre într-o biserică îmbrăcată cu straie de măicuţă? S-ar şuşoti toţi sfinţii de pe pereţi? S-ar înfuria toţi arhanghelii? Ar face criză de apoplexie baba de la lumânări? S-ar înfoia diaconul? Ar intra în fibrilaţie ţarcovnicul? S-ar oripila parohia? De ce n-ar tolera Biserica aşa ceva şi în fond de ce ar fi nevoie de o asemenea reacţie intransigentă din partea reprezentantului unei Biserici care ar trebui să insiste pe căinţă şi nu pe stigmatizare? Genul ăsta de abordare se cam bate cap în cap cu învăţăturile despre care a tot vorbit băiatu’ lu’ şefu’-ăl mare.

Stai şi te gândeşti de unde atâta ură din partea celei mai zâmbăreţe feţe bisericeşti. Ori preasfinţitului îi priesc posturile de despot medieval ori nu-şi mai poate stăvili fetişurile cu călugăriţe nebunatice. Din două, ambele sau nici una.

Armata e gunoi!

Unul dintre puţinele lucruri utile făcute după  ’89 este şi desfiinţarea stagiului militar obligatoriu. Armata, aşa cum era înţeles să fie ea făcută până mai acum câţiva ani, nu era decât o reminiscenţă a unui fost sistem de opresiune, care, sub semnul ordinii şi disciplinei, îndobitocea şi mai tare. Nu ştiu câţi au ales din patriotism o carieră militară. Cert este că mulţi au urmat-o pentru că, nu-i aşa, armata era cea mai sigură atunci când te gândeai la un loc de muncă. În toiul restructurărilor, nu acelaşi lucru îl pot afirma şi astăzi cadre militare.

Armata, a fost şi încă mai este în opinia multora, cea mai benefică maşinărie de făcut bărbaţi pe bandă rulantă. Stagiul militar, aşa cum era satisfăcut el cu mult mai multă vreme în urmă, era într-adevăr etapa în care băiatul cu mustaţa abia mijită era luat de la coda vacii şi de sub aripa proteguitoare a mă-sii, şi era pus să ia taurul de coarne, în situaţii cu care cu care nu se mai întâlnise niciodată. Stagiul militar, fie pace sau război, era considerat hopul necesar pe care trebuia să-l treacă un flăcău pentru a deveni bărbat în toată firea.

Astăzi, când se lucrează de zor la punerea pe roate a unei armate de profesionişti, încă mai întâlnesc indivizi ce susţin că fără armată făcută eşti doar pe jumătate bărbat. În regimul în care se desfăşura până nu demult stagiul militar obligatoriu, nu ai cum să nu exclami indignat că aceasta este o tâmpenie prin excelenţă. Nu cred că este necesar să îţi iroseşti timp bun din viaţă (şase luni, un an), lăsând pe alţii să te fută la popou – la figurat, desigur – pentru a te considera pe deplin bărbat.

Cum bine remarca şi regretatul Florian Pitiş, armata uniformizează. Pe cel tâmp şi fără aspiraţii îl ridică de guler iar pe cel isteţ, care vede dincolo de limite, îl cocoşează. Şi toată această operaţiune este făcută până ce amândoi ating acelaşi nivel. Un nivel al evoluţiei sau unul al degradării; un nivelul al unei armate cu exponenţi în marea lor majoritate inapţi să poarte o armă; o armată în care cea care dictează este frustrarea unor imbecili inadaptaţi.

Nu ştiu despre voi, dar eu nu pot să nu mă amuz de fiecare dată  când cineva cu stagiul militar satisfăcut povesteşte cât de bine a dus-o el ca militar, în detrimentul altora. Nu am întâlnit o singură persoană care să admită că el chiar a pătimit în toată această perioadă. Toţi au fost ăia mai şmecheri, toţi au ştiut să se dea bine pe lângă superiori, toţi au nimerit într-un final la căldurică. Aşadar, am şi eu o întrebare? Unde sunt toţi fraierii ăia din armată dacă nici unul n-a ajuns printre noi? În patul duşmanului ori în patul puştii?

Şpaga, celula de bază a societăţii

A da şpaga este acea acţiune pe care dacă nu o întreprinzi, te regăseşte în postura omului integru, cu buza umflată. Şpaga nu doare. Şpaga nici măcar nu înţeapă. Şpaga împacă pe toată lumea. Şpaga este suma de bani pe care o pretinzi atunci când vrei să fii om cu cineva. Şpaga îţi este pretinsă atunci când ai pretenţia ca cineva să fie om cu tine. Şpaga este o practică mutuală.

Şpaga se numără printre primele lucruri pe care le învaţă un occidental atunci când ajunge în România. Şpaga nu are culoare sau naţionalitate. Şpaga poate prinde rădăcini oriunde. Şpaga se asumă ca prim semn al adaptabilităţii.

Şpaga este cel mai eficace catalizator. Şpaga reduce considerabil timpii de aşteptare. Şpaga ajută la o mai bună desfăşurare a lucrurilor. Şpaga te translatează instant în centrul atenţiei. Şpaga te scoate la liman. Şpaga este cel mai scurt drum către reuşită.

Şpaga aduce după sine acea infracţiune inexistentă. Şpaga e unul dintre cele mai uzitate semne de punctuaţie strecurate printre literele legii. Şpaga este liantul. Şpaga este exact suma de bani de care ai nevoie pentru a putea da şpagă mai departe. Şpaga a dobândit o nepreţuită calitate, şi anume mimetismul. Şpaga poate lua subit forma unui comision, unui onorariu, unei mici atenţii. Şpaga te uşurează atunci când o dai. Şpaga te înnobilează atunci când o iei. Şpaga poate urca până la cel mai înalt nivel socio-politic. Şpaga te ridică. Şpaga te coboară doar dacă eşti fraier.

Şpaga se dă înainte pentru ca bunele intenţii să fie evidente. Şpagă se percepe după, doar între oameni de încredere. Şpaga este acea sumă de bani pe care dacă nu apuci să o dai celui care ţi-a făcut deja favorul, te aduce în situaţia de a te simţi ca ultimul nesimţit ordinar. Şpaga e o formă de recunoştinţă. Şpaga se refuză în primă instanţă, invocând formal deranjul care nu era necesar. Şpaga se acceptă apoi, întocmai pentru a nu-l leza pe cel căruia îi face plăcere să ţi-o ofere. Şpaga nu se refuză. Şpaga ţi se cuvine.

Ştirile Minesweeper

Nu ştiu despre voi cum vă gestionaţi ieşirile internautice, dar pe mine unul mă apucă toate spumele atunci când pătrund în universul gazetelor on-line. Şi-am să vă spun şi de ce. Accesezi şi tu ca tot omul măcinat de o curiozitate masochistă un site de ştiri, să afli ce se mai petrece cu ţărişoara asta minunată sau cu la fel de minunaţii oameni ce o alcătuiesc şi nici n-ai ajuns bine în spaţiul ei virtual pentru a fi supus tirului de reclame, vârâte în ochi, dacă se poate şi prin cur, prin tehnici care mai de care mai ingenioase.

S-au dus nene vremurile când reclamele stăteau cuminţi în spaţiul lor din colţul ecranelor şi ieşeau în faţă doar atunci când erau solicitate discret cu o bătaie de mouse pe umăr. Acum, navigarea în cadrul tipurilor ăstora de site-uri de ştiri a devenit un adevărat joc de strategie. Adică s-a ajuns să faci slalom cu mouse-ul printre titluri, atent să nu deranjezi vreo reclamă care să-ţi sară în faţa ochilor şi apoi  se ia după tine pe tot ecranul. Şi dacă nu te apucă de mouse şi nu-ţi mai dă drumul până nu ieşi din pagină, atunci, odată deranjate, îşi desfăşoară corpul bidimensional pe tot ecranul, lăsându-te ca tâmpul căutând butonul de Close, care se află exact acolo unde nici nu te-ai fi gândit că este. Sau dai click pe titlul unui articol, nerăbdător să intri în măruntaiele lui, când eşti redirecţionat pentru ţânşpe secunde pe o altă pagină, fiind pus în situaţia de a te holba iritat la nu ştiu ce reclamă, desigur, cu posibilitatea de a te întoarce mult mai repede spre pagina dorită, doar printr-un singur click. Da’ ce facem aici băi nene? Risipă de clickuri? Sau dai play pe un filmuleţ să vezi cum a violat-o pe nenorocită şi la momentul culminant, imaginile derulânde sunt întrerupte de un spot publicitar cu cremuţe pentru fete cuminţi, pentru ca mai apoi acţiunea de-a dreptul şocantă să continue. Dacă mai ai nenorocul să dai şi peste o reclamă audio care-şi stârneşte sunetele exact atunci când savurezi o melodie în căşti, chiar că ajungi să capeţi o adevărată aversiune faţă de produsul astfel băgat pe gât prin ochi şi urechi.

Se zice că reclama e sufletul comerţului. Ei bine, după ce am enumerat toate, le-aş zice eu, bube de mai sus, pot afirma cu mâinile obosite de atâta scărpinat virtual că reclama online este o adevărată urticarie. De ce? Simplu. Pentru că te irită la maximum şi iese exact pe unde nu te aştepţi.

Se întâmplă în Voluntari

img_0525Locuiesc în oraşul Voluntari. Nu are importanţă dacă aduce a oraş sau nu, titulatura nu contează foarte mult. Ca orice locuitor am şi eu nişte vecini. Vecinii mei sunt aidoma vecinilor voştri. Unii merg la muncă, alţii au grijă de treburile casei, unii îşi rezolvă diferite treburi administrative iar câţiva stau şi freacă menta. Proporţia celor care se implică în rezolvarea diferitor probleme este, ca şi în cazul vecinilor voştri, mai mare decât a celor care taie frunză la câini. Până aici, nimic ieşit din comun. Fiecare om este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Seara, vecinii care au avut diverse treburi trag pe la casele lor pentru a băga cornu-n pernă. Asta pentru că sunt perseverenţi şi speră că prin muncă îl vor prinde pe Dumnezeu de piciorul grăsun de amoraş. Ceilalţi vecini care au frecat duda toată ziua au în continuare creierul odihnit. Ca orice acţiune din lumea asta, şi tăiatul frunzei la câini trebuie să se dezvolte conform unei curbe gaussiene. Din nefericire pentru unii dintre vecinii mei şi pentru mine, vărful curbei gaussiene în cazul nostru este atins undeva pe la 3 după masă, astfel încât seara, la sosirea acasă suntem obosiţi, enervaţi, lihniţi de foame şi fără chef de socializare. Tot din nefericire pentru noi, acei câţiva vecini care taie frunză la câini în timpul zilei se află încă pe o linie ascendentă a curbei gaussiene, urmând ca vârful să îl atingă în jurul orei 12 noaptea prin cântece vesele din difuzoare de maşini, mici şi peturi de bere, chirăieli bine intenţionate care îndeamnă la voie-bună.

Acum nu ştiu dacă acestea evenimente se întâmplă şi la voi în capitală, însă cu siguranţă în lumea care trăiesc eu acest lucru este firesc. Nu pot da vina pe bieţii oameni pentru urmarea firească şi matematică a vieţii lor. Controlul este pierdut de mult timp iar viaţa lor flutură după cum bate vântul. Cu toate acestea îmi doresc de multe ori ca sinusoidala vieţii lor să fie redusă la o linie dreaptă cu sunet de deces sau măcar să ne schimbăm rolurile. Ei să simtă frustrarea iar eu să simt cum decurge o viaţă marcată de nesimţire şi tupeu ca a lor.

Găluşte de mall

Am poposit astăzi, mânat fiind de strigătele disperate ale stomacului, în zona cu restaurante a mall-ului Plaza. Fiecare cu specificul său dar toate exagerat de scumpe că deh, chiria la turc e scumpă. Iar în acest caz turcul chiar nu plăteşte.

În fine, am adulmecat, mai ceva ca un ogar afgan urma vânatului, toate ofertele puse la dispoziţie de localurile din centrul comercial respectiv şi am decis că este cazul să-mi înec stomacul cu o porţie voluminoasă de ciorbă. Zis şi făcut. Am ochit o zonă de unde să-mi pot procura licoarea magică şi am pornit spre a mă aşeza liniştit la coadă.

…Coadă care era formată de o singură persoană, în faţa mea. În timp ce băleam privind către ofertele din vitrină, în spatele meu apar două doamne, pe la patruzeci şi ceva de ani, tencuite bine, parfumate şi mai bine, dichisite în toată regula…Genul de directoare cu ştate vechi în multinaţională sau patroane, cam asta îmi inspirau. Nimic de comentat, evident. Mi-a atras atenţia, însă, următoarea discuţie, reprodusă în esenţa ei:

„-Auzi, fată, uite ce de ciorbe aici…

-Da, fată, ce bine miroase!

-Hai, spune ce vrei şi cumpăr eu azi.

-Da, chiar îmi doresc o supă de găluşte, ştii de când mi-e poftă?”

Întrerup un pic relatarea pentru a face câteva precizări. Chiar în faţa noastră se aflau recipientele cu ciorbe şi supe, puse pe două rânduri, a câte patru recipiente. În primul rând, cel dinspre clienţi (adică noi) se afla magnifica supă de găluşte dorită de doamne, o ciorbă ţărănească şi încă ceva. Pe rândul celălalt, cel dinspre vânzătoare, se afla ciorbă de pui a la grec, ciorbă de burtă şi ciorbă de perişoare. Continuăm…

„-Da, fată, supă de găluşte din aia galbenă, ştii?

-Nu, nu ştiu de care…

-Cum nu ştii? Cu zeama galbenă, aşa, plină…

-Hm, o fi aia de acolo? (se uitau spre ciorba de pui a la grec)

-Măi, nu ştiu, că nu se văd găluştele…

-Da, şi parcă nu e aşa galbenă, cum ştiam eu…”

În faţa lor, în toată splendoarea ei, supa de găluşte privea mirată cum de cele două dudui nu o recunosc. În zeama clară precum supa, găluştele, măricele de altfel, se bălăceau de zor doar, doar or atrage atenţia doamnelor. Dar nimic. Privirile pierdute  şi total străine de gastronomie ale femeilor se îndreptau în orice altă direcţie numai unde trebuie nu. Găluştele, oricât de calme păreau iniţial, au început să se agite, cerând disperate atenţia şi ridicând mânuţele lor pufoase şi grăsune în aer. „Hellooooo, helloooo, aiiiici, aiiiici!” strigau din mijlocul supei cele trei sau patru găluşte dolofane. La un moment dat, chiar am avut impresia că plezneau nervoase zeama din jurul lor pentru a se face simţite mai bine….

„-A, fată, uite, am găsit-o! (o serie de aplauze ale găluştelor)

-Daaa, unde?

-Uite-o! Aia e!

-Da, fată, şi uite e şi galbenul ăla de care ziceai. Hai să întrebăm, totuşi, să fim sigure…Nu vă supăraţi, aceea este supă de găluşte, nu?

-Ăăă, nu…E ciorbă de burtă.”

Am achitat comanda mea, trăgând cu privirea la cele trei sau patru găluşte cum îşi legau fiecare o eşarfă pe frunte şi se mânjeau pe obraji cu nuanţe de camuflaj. Armele din mânuţele lor erau pregătite de luptă.

„Hai, fată, să mergem de aici…Nicio ciorbă nu ştim cum arată, auzi…” au început să râdă cele două doamne în timp ce plecau. Norocul lor. Deja aveau luminiţele roşii fixate pe frunte.

Şmecheria la nivel de artă

Ultima evadare din câmpul muncii m-a surprins în postura de a interacţiona, vrând-nevrând, cu o sumedenie de noi personaje. Până una alta, un lucru deloc împovărător. E bine să mai cunoşti şi alţi oameni. Dintre toţi aceşti interlocutori necunoscuţi cu care am stabilit un minim contact verbal, doar unul singur a reuşit însă să-mi stârnească un interes mai accentuat. Şi când spun interes mă refer la acea curiozitate ştiinţifică care râcâie un antropolog în încercarea de a descoperi la subiectul său primat comportamente nemaivăzute până atunci.

Personajul a cărei tipologie urmează a fi disecată în continuare, era un domn cărunt, cu părul rar şi lins, purtat pe spate cu concursul gelului în exces, gesticulând mult şi inutil din mâini în încercarea de a explica interlocutorului său tot felul lucruri banale, în concepţia sa de o covârşitoare importanţă, uşor peltic, repetând excesiv după fiecare explicaţie dată întrebarea mă-nţelegeţi?, tic verbal care, în condiţiile afirmaţiilor mele maşinale, îi conferea treptat o anume siguranţă în discuţie. Cu un mers legănat, descriind cu sandalele sale de mall unghiuri de nouăzeci de grade, cu o burtă scursă peste pantalonii scurţi înfloraţi, denotând un soi de opulenţă decadentă, subiectul nostru a împrăştiat pe tot parcursul promenadei, care nu a durat mai mult de jumătate de oră, pe lângă multitudinea de învăţăminte de viaţă şi un damf dulceag de băutură, licoare care deşi i-a impregnat efectul unui patefon stricat, a reuşit negreşit să-i releve şi partea necenzurată a caracterului său. După spusele sale, până mai acum un an ar fi ocupat o funcţie importantă în administraţia guvernamentală dar, odată cu ultima remaniere, i s-a făcut o propunere pe care nu a putut-o refuza şi anume primirea a 24 de salarii compensatorii şi implicit ieşirea la pensie. Acum, are propria-i afacere şi propriile-i concepţii despre viaţă.

Ceea ce m-a fascinat din prima clipă la acest personaj a fost modul în care reuşea să rezume rezolvarea tuturor situaţiilor după grile bine definite, mizând pe ideea că orice şi oricine are un preţ. Nu contează funcţia deţinută, naţionalitatea sau condiţia socială asumată. Dacă ştii cum să dai banul, nimeni nu te refuză. Oricine poate fi cumpărat. Şi un euro dacă îl dai până la urmă; n-are importanţă; gestul contează. Simplul fapt că l-ai „omenit, îl face să cedeze. La fel şi cu negocierea în situaţii mai complicate. Pai dacă treci pe roşu şi te prinde Poliţia, tu cu cine vorbeşti? Cu ăla tânărul sau cu ăla bătrânul? Normal că negociezi cu poliţistul mai în vârstă. El ştie cum e mersul lucrurilor. Ăla tânăr e încă necopt. Iese cu tot felul de idei din şcoală. Un set de concluzii trase de un expert al genului după ani de experienţă în domeniu. O adevărată lecţie de cum poţi ridica şmecheria la nivel de artă.

Nefiind încă prins în acelaşi miraj al alcoolului şi contrariat în totalitate de expunerile sale cu caracter didactic, am ales numai variante scurte şi prompte de răspuns. O polemică cu un astfel de personaj, într-o aşa stare avansată de şmecherie şi de ebrietate nu s-ar fi diferenţiat de o dispută verbală avută cu un aparat de radio. Şi nu ştiu de ce, dar am impresia că după sfârşitul discuţiei noastre a rămas cu un gust amar în gură. Şi nu atât de la vin cât de la concluzia că şi-a irosit timpul cu un inadaptat. Zilele ce au urmat, ne-am ignorat reciproc la modul cel mai respectuos; el, o antologie de şmecherie şi eu, un simplu fraier.

Prima zi de viaţă, ultima zi de şcoală

Mi-au rămas în cap câteva cuvinte din discursul primarului manechin Radu Mazăre, în faţa elevilor unei şcoli, în care spune că el a pus mâna pe carte pentru a nu ajunge un fraier în viaţă, să ştie să vorbească şi să se descurce. Practic, acest adevăr reprezintă o adevărată definiţie a idealurilor unei generaţii care acum scrijeleşte pupitrele din clasa de studiu, aruncând cu priviri şmecheroase şi cretă în profesori.

În România de azi, şcoala profesorilor aflaţi mai mereu în grevă şi a elevilor păziţi de gardieni pierde tot mai mult în faţa aşa numitei şcoli a vieţii, a cărei bază de studiu începe din familie şi continuă în mijlocul turmei. A şti să vorbeşti înseamnă două lucruri diferite, dacă ne raportăm la cele două „sisteme de învăţământ”. A şti să vorbeşti corect gramatical, literar sau din orice alt punct de vedere tehnic, aşa cum spune manualul, este înlocuit treptat de a şti să vorbeşti astfel încât să fii tu ăl mai tare, mai şmecher, să obţii ce doreşti, indiferent de moralitate sau legalitate. Propaganda făcută de maeştrii emeriţi ai şcolii vieţii este atât de profundă încât vorbirea corectă a pierdut în esenţa sa conotaţiile şcolii care au modelat-o iniţial.

A şti să vorbeşti echivalează, de fapt, cu a şti să te descurci. Şcoala vieţii este  predată de generaţiile de părinţi rupţi prea brusc de cordonul ombilical al trecutului şi înfipţi mult prea adânc în tenebrele prezentului uitând că şcoala, aşa cum a fost ea gândită din antichitate, reprezintă un reper important în viaţa oricărui membru al societăţii. Iar Statul, cel care patronează flegmatic această instituţie, cultivă tot mai mult tipul de profesor demotivat din prima zi şi dezinteresat în a forma viitori constructori ai unui popor normal.

Radu Mazăre este tiparul noii generaţii de politicieni români. Exemplele şi sfaturile sale au la bază modelul noii şcoli româneşti, în speţă şcoala vieţii, cea care i-a dovedit că a şti să vorbeşti şi a şti să te descurci sunt repere indispensabile în viaţă, aşa cum este călăuzită întreaga societate românească. Şcoala din interiorul clădirii unde sună clopoţelul începe uşor, uşor, să se îndrepte către ultima zi.

Învăţământ, la pământ!

Ieri a început şcoala. Cu mic, cu mare, de la clasa întâi până la clasa ultimă de liceu, de la proaspătul elev făuritor de bastonaşe până la şmecheraşul care a renunţat de mult să mai umble cu ţigara palmată pe coridoare, elevii au dat buzna în şcoli, dotaţi cu sictir dar şi cu regulamentarele şi inutilele buchete de flori pentru doamnele învăţătoare, profesoare sau diriginte. Fie că lucrările de renovare au fost sau nu terminate la termen, instituţiile de învăţământ preuniversitar şi-au deschis porţiile pentru un nou an şcolar, fiind pregătite pentru a reîncepe procesul de fabricare a nătrărăilor pe bandă rulantă, vorbele unui mare om în stat.

Acum că şcoala a început, e momentul să înceapă şi jocul de-a greva. Ce poate fi mai îmbucurător pentru un elev după o vacanţă, dacă nu o grevă a profesorilor… Cadrele didactice îşi cer din nou, după cum e şi firesc, dreptul. Dacă vrei să cultivi valori pentru a le putea culege într-un viitor care şi aşa se anunţă destul de sumbru, e nevoie în primul rând de un sistem de învăţământ foarte bine pus la punct. Statul român postdecembrist, indiferent de culorile politice ce l-au dirijat, a avut grijă să dea învăţământului doar cu ţârâita şi numai în situaţii de forţă majoră sau sub formă de pomenii electorale. Nu ştiu în ce măsură se poate pune actualmente problema, pe fondul mult mediatizatei crize economice,  de majorări salariale în breasla profesorilor. Restructurarea formelor de învăţământ care încă poartă strălucirea epocii de aur dar şi menţinerea tinerelor cadre didactice cu experienţă în sistem prin stimularea lor pe latura materială, ar fi trebuit în mod normal să-şi arate deja efectele benefice, acum, după aproape douăzeci de ani de tranziţie.

Dacă până acum mai bine de zece ani, sistemul de învăţământ – marcat în mare parte de aceleaşi valori moştenite din era comunistă – avea nişte repere solide, odată cu începerea operaţiunilor de experimentare a noi şi noi forme de admitere şi de evaluare, acesta şi-a pierdut considerabil din eficacitate. Nu susţin sub nicio formă ideea învăţământului românesc de sorginte muncitorească în care elevul era bombardat cu mii de informaţii inutile. Totuşi, formele actuale de învăţământ, sunt destul de departe de acea formulă optimă vizată. Cu cât mai multe experimente cu atât mai multe generaţii sacrificate. Efectele se vor resimţi când aceste generaţii vor ajunge la maturitate şi nu vor şti încotro să apuce. Până atunci, mai e doar puţin…