Colaterale venite din trecut

ianuarie 26, 2010 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Să nu-mi spună nimeni că România este o ţară dizgraţioasă, numai bună de a fi acoperită sub un grandios nor de napalm. Nimic mai fals. România este, în cea mai mare parte a ei, un tărâm desenat cu atenţie de natură, cu mici detalii perfecte ce pot fi surprinse doar de un obiectiv macro cosmic. Dar România este tânără. Fiind tânără, este proastă, pentru că nu i-a plăcut aşa mult cartea şi a dat-o mai mult pe golăneală, precum o fetişcană superbă, venită de la ţară, cu sâni perfecţi, picioare numai bune de adulmecat şi ochi care îţi taie răsuflarea. România e atât de naivă încât îşi ţine cu dinţii locuitorii săi, românii, copiii ei, adunaţi din aventurile cu turiştii turci, tătari, nemţi, austrieci sau, în general, cu orice turist migrator şi tare în coaie. Românii, spre deosebire de fetişcana care i-a adunat în jurul ei, sunt ca o grămadă de plozi care cer tot timpul de mâncare, fac mizerie, strică toate jucăriile pe care mă-sa le fură de cele mai multe ori, urlă, se cacă pe unde îi apucă şi nu reuşesc niciodată să treacă în clasa următoare. România, încă arătoasă, începe să dea semne de uzură, fiind mai tot timpul după curul puradeilor ei români.

România a avut la un moment dat nişte rude, să le zicem părinţi (sau bunici), fiecare dintre aceştia având la un punct şansa de a păşi pe un alt drum. Asaltată de turiştii evului trecut, neamurile României ar fi putut să ajungă fie austrieci (unii spun că unguri), fie turci, fie ruşi sau, pur şi simplu, ar fi putut rămâne rumâni. Soartă sau nu, iubire sau nu, ambiţie sau orice alt rahat proiectat istoric, însă rubedeniile din trecut ale României au decis că e mai bine să rămână unite, cu riscul de a pierde din plozii care trăgeau atunci de fustele lor. Curve sau nu, rudele bătrâne au dat muie turiştilor (după ce au supt pule străine secole întregi) şi au plămădit ca într-un spectacol de iluzionism ieftin fetişcana cea frumoasă, cu sâni, ochi şi pulpe de Cosânzeană. România s-a născut chinuit, prematur dar a crescut frumoasă şi fără bube în cap. Plozii de lângă ea, cei pe care îi criticăm vehement unii dintre noi, vorbesc româneşte în majoritate şi se poartă ca atare.

Eu nu urăsc România. Poate urăsc românii, doar pentru că nu se pupă cu viziunile mele cotidiene. Nu-i condamn. Urăsc, în schimb, Unirea. Mare, mică, nu are importanţă. Şi urăsc şi mai mult bunicul meu Ardeal pentru că, în loc să arunce o privire la vecinii săi mai mari şi mai gospodari, s-a uitat la ochii frumoşi ai rudelor vorbitoare de aceeaşi limbă, dorindu-şi să locuiască sub acelaşi acoperiş cu acestea. Iar eu, colateral, mă număr printre plozii trişti ai României, privind cu jind la roşeaţa din obraji a nepoţilor vecinilor din Vest.

Sezonul reducerilor de minte

ianuarie 15, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

În sfârşit, a început sezonul reducerilor la îmbrăcăminte! Doamnelor, domnişoarelor, dezbrăcaţilor, lăsaţi copilul, căţelul sau cocktail-urile Shirley Temple deoparte şi atacaţi precum lăcustele magazinele! Gândiţi-vă că aţi rămas în pieile goale şi dacă nu vă grăbiţi, nu veţi apuca să mai cumpăraţi nimic… Ce veţi face până la următoarea perioadă de preţuri barate? Cu ce vă veţi acoperi goliciunea, chiar şi cea sufletească? Şi, vorba aceea, nu se cade să umblaţi cu hainele de acum şase luni. Nu este moral corect.

Fiecare sezon de reduceri scoate disperarea din mintea umană, transformând rasa bipedă, superioară de altfel, în turme de oi îngrămădite printre rafturile centrelor comerciale cu tot felul de căcaturi fancy-trendy şi cheltuind în neştire ultimele monede din buzunare, doar pentru că „se merită”. Tonele de îmbrăcăminte, care gem prin dulapuri, aragaze şi frigidere nu mai sunt la modă, devenind brusc inutile în momentul în care se declanşează ziua Z a promoţiei supreme. Magazinele colcăie de îmbulzeală, în timp ce cabinele de probă se încarcă de mătreaţă şi transpiraţie, pentru că, nu-i aşa, „nu mai am cu ce să mă îmbrac!”. Să mori tu! Da’ ăia de pe tine nu sunt pantaloni? Ce sunt, hologramă? Aia nu e cămaşă, bluză, fustă, ce căcat o mai fi…? Şi, mă repet, kilogramele de haine de acasă ce sunt? Decoraţiuni, cârpe de şters praful? Iar peste şase luni (în cazul celor mai răbdători) o luaţi de la capăt…

N-am înţeles niciodată moda. De ce aş fi un idiot dacă anul ăsta nu port mov, doar pentru că aşa au dat tonul nişte fandosiţi, guru ai boarfelor?… „Anul acesta se poartă verde, dragă”… Păi, o să mă îmbrac în negru şi o să-mi las verdele din nas să-mi curgă până pe gât, ca un fular, să fiu şi eu trendy. Şi dacă la anul se va purta culoarea maro, o să fiu pregătit. Numai că o să-mi iau pantaloni albi.

Voinţa din hârtie

ianuarie 13, 2010 • Editorial, Frustrări din cartier • ghidushie

Acum că toţi ne-am făcut planuri în noaptea de revelion pentru anul în cauză, respectiv 2 ouă şi-un binar, a venit momentul să aruncăm foaia cu ce vrem să schimbăm sau să ni se întâmple. Unii, mai ambiţioşi niţel din fire, o vor păstra până când va miji leucojum aestivum dintre nămeţii de noroi ori până în momentul în care rămân în pană de hârtie igienică.

Vedeţi voi aşa e românul : o freacă peste 360 de zile pe an, repetând aceleaşi porcării, neînvăţând din greşeli, complăcându-se. Însă când se pregătesc să sară bariera dintre ani cu o poftă infinit mai mare decât a mexicanilor care sar cu gloanţe-n spate graniţa, subit îi loveşte speranţa-n ceafă. Îşi fac planuri : muncesc mai mult, fut mai des, trag de fiare, nu mai beau, nu mă mai las pradă tentaţilor, nu îmi neglijez sănătatea, mă apropii de familie, devin patriot, lupt pentru o lume mai bună şi pentru pacea intergalactică. Şi aşa cu vinul, ţuica, şampania în buze întocmesc o listă care l-ar face de cacao şi pe Schindler, cu o încărcătură emoţională şi istorică peste letopiseţ. A doua zi de Sf. Vasile, mahmuri, cu greaţa pe trahee, mai amână oleacă schimbările că de, e sărbătoare, zi de repaus. Zilele următoare trag şi ţin de promisiunile scrise mecanic pe foiţa din lemn sănătos, dar ciopârţit prematur. Până la un moment dat când nu mai pot, îşi bagă, îşi scot, se blesteamă singuri, doar năravul nu se schimbă. Rup hârtia, o mestecă, o îngroapă, o pişă, o fac cornet, o ard.

„Destul!” , îşi spun ei, introspecţia continuă. „Ce pentru a mă schimba trebuie să verific zilnic o hârtie? O pot face şi singur fără niciun ajutor.”

Ce trebuie reţinut este faptul că atunci când hârtia, fie ea şi fictivă, dispare voinţa se transformă în speranţă, iar ea la rându-i se transformă în binecunoscuta expresie ” las-o bă că merge aşa”. Ţineţi de hârtie, nu daţi înapoi.

Pe a mea am pierdut-o chiar înainte de a o scrie. O declar nulă.

Taxa de Fast-Fut

ianuarie 6, 2010 • De-ale lu' Păcală, Promo • Bilă

Nici n-a început bine anul şi guvernul s-a gândit să mai rupă de la gura cetăţeanului şi să rotunjească puţin obrăjorii bugetului rahitizat de ubicua criză. Îngrijorat chipurile de produsele nesănătoase de care abuzează consumatorul autohton, Ministerul Sănătăţii îşi ia inima în dinţi şi tablele cu aditivi alimentari la subraţ şi decide să introducă Taxa Fast-Food.

Servită sub ambalajului trendului global anti-junk-food, ideea prinde. Dacă ne mai gândim şi la invazia de produse fast-food de pe piaţa românească şi dacă ne mai uităm şi la ţingăii post-decembrişti pe care nu i-ar cuprinde nici pantalonii lui Hopa-Mitică, am zice că o astfel de iniţiativă este chiar binevenită. Dar de ce-a trebuit guvernul să ia o astfel de măsură şi să o servească ca pe o pastilă împotriva obezităţii în condiţiile în care previziunile pentru 2010 taie din start pofta de mâncare a majorităţii consumatorilor? Nu era mai bine să se spună franc că e nevoie de bani la buget?

Dacă e să privim această măsură în contextul crizei economice actuale, este ca şi cum viţelul ar fi sfâşiat de lupi în timp ce ciobanul are grijă să-i dea să mestece boului în devenire doar nutreţ de cea mai înaltă calitate.

Acuma, dacă tot intră în vigoare o astfel de lege, sper eu ca măcar mecu’ de la Unirii să se închidă. Ştiu, sunt răutăcios. Dar atunci să vedem unde dracului îşi mai dă întâlnire lumea în Bucureşti.

Aruncă-l pe naşu din tren

ianuarie 5, 2010 • Martor şi tartor, Promo • Bilă

Oricât de mult s-ar strădui, autorităţile române nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză. Nu cred că cineva mai poate nega această evidenţă. Ninsorile abundente din ultima jumătate a lunii decembrie a anului ce tocmai s-a încheiat au cauzat, aşa cum era şi de aşteptat, disfuncţionalităţi şi în rândul traficului feroviar. Ceea ce urmează nu îşi propune să scoată în evidenţă imposibilitatea autorităţilor de a se impune în faţa intemperiilor naturii (lucru imposibil de realizat uneori), ci doar să prezinte un nou episod din ciclul “Lor nu le pasă”.

Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Vineri dis-de-dimineaţă, 18 decembrie, 2009. Bucureşti, Gara de Nord. Afară ninge viscolit. Codul galben de viscol şi ninsori a reintrat deja în vioare. O mare de oameni aşteaptă îngheţată sub tabela cu Plecări/Sosiri. Minutele de întârziere se înmulţesc fără număr şi fără prea multe justificări din partea angajaţilor CFR. Într-un târziu se aude şi un anunţ prin care CFR îşi cere scuze.
După 50 de minute de întârziere şi după ce în prealabil fusese eronat anunţat la o altă linie, acceleratul înspre Braşov este într-un final garat, spre bucuria călătorilor dârdâind de frig dar şi de nervi. Din dorinţa de a se vedea cât mai repede în tren, majoritatea călătorilor urcă la ultimul vagon. Acolo, la ultima uşă, se află şi naşul. Plictisit şi pus pe glume. Printre zgribuliţii de la ultimul vagon se află şi el şi ea, care din motive de „haos” nu au apucat să-şi mai procure bilet. Dar nu-i nimic; bilet se poate lua şi din tren. La întrebarea cine despăgubeşte călătorii, naşul răspunde ironic că el personal o va face. Agăţându-se de răspuns, el îi spune ei că vor călători gratis. Va vorbi el cu naşul. Ea nu este de acord. Angajatul CFR se profilează uşor-uşor în sacul de box de care ea are nevoie pentru a se descărca şi a se mai încălzi puţin. Va plăti biletele dar îşi va expune franc năduful. El tace. La fel şi MP3-playerul; acum înregistrează. Ssssss…

Episodul I: O reclamaţie, vă rog

[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE001.flv” /]

Ea: Dom’le, chiar vă bateţi joc, pe cuvântul meu, vă bateţi joc.

Naşu’: Nu, prima oară dumneavoastră v-aţi bătut joc de mine.

Ea: Da, pentru că CFR-ul în genere îşi bate joc de călători, înţelegeţi? Nu se poate ca dumneavoastră să vă postaţi aici bodyguard şi să nu lăsaţi lumea să urce într-un tren care întârzie 50 de minute. Nu se poate, ăsta-i tupeu.

Naşu’: I-am trimis mai în faţă, doamnă.

Ea: Nu, domnule dragă, arătaţi-mi un regulament în care scrie că… ăăă călătorul trebuie să urce printr-un anumit vagon.

Naşu’: Nu, călătorul trebuie să urce cu bilet în tren, doamnă.

Ea: Ăăă…Aţi auzit, colegii dumneavoastră nu dau bilete.

Naşu’: Nu, mie nu mi-a venit nimica la mână.

Ea: Nu mă interesează. Sunaţi prin staţie acum!

Naşu’: Eu spun că nu e datoria mea.

Ea: Nu vi se pare că-aveţi tupeu enorm. Ia spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Naşu’: Vi-am mai spus-o înainte, doamnă.

Ea: Ia, cum vă numiţi?

Naşu’: A, păi nu…

Ea: Nu, păi vreau să ştiu numărul dumneavoastră. 502013. O reclamaţie veţi avea, cât de curând.

Naşu’: Nicio problemă. Nu este nici cea mai mică problemă.

Trenul a plecat. E timpul biletelor la control. Biletelor ne-eliberate de la casă.

Episodul II: Asta are, asta n-are, asta-i suma necâştigătoare

[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE002.flv” /]

Naşu’: 43.50, vă rog. De persoană.

Ea: Nu se poate. De câte ori e mai mult? E 27 de lei un bilet.

Naşu’: Atâta face. Îmi daţi dumneavoastră 43.50 şi după aia când faceţi dumneavoastră reclamaţie ataşaţi şi biletul:

Ea: Deci eu cât vă dau acuma? Optzeci şi…

Naşu’: 43.50 de persoană.

Ea: Adică vă dau optzeci de lei?

Naşu’: Da, 86, 87 de lei.

Ea: Cu cât e mai mult? Vreau şi eu să ştiu.

Naşu’: Asta vă interesaţi la casă.

El: Păi nu, nu, nu, nu, nu…

Ea: Domnule, terminaţi cu măgării de genul ăsta. Vă rog foarte mult, spuneţi-mi cu cât vă dau, nu dublu.

El: Asta ne spuneţi dumneavoastră. Ne arătaţi dumneavoastră un regulament…

Puştiul cu placa: Doamnă, biletul în tren este dublu.

Ea: Dumneavoastră vă rog să nu vă implicaţi în discuţie.

Naşu’: Sunt 121 de km, accelerat. 43.50.

El: Şi asta înseamnă că cei care nu au apucat să ia bilete de la casă din cauza faptului că nu s-au dat, plătesc la fel?

Naşu’: Da toată lumea plăteşte.

El: Nu, nu, nu. Asta nu se poate. Nu se poate pentru că e o nesimţire din parte CFR.

Ea: Asta e vrăjeală maximă. Deci eu vă plătesc un bilet… E o nesimţire din parte CFR.

El: Adică nu-i dai dreptul omului care se duce la casă…

Naşu’: Dar nu eu am făcut tarifele… Credeţi-mă că nu eu.

Ea: Nu se poate. Eu am mai circulat în felul asta cu ‘taxat din tren’ şi nu e dublu.

Naşu: Deci, doamnă, credeţi-mă când vă daţi jos, vă duceţi şi faceţi reclamaţie şi ataşaţi şi biletele.

Ea: Cum îl cheamă pe colegul tău de la CFR?… Ah, cât de curând… Vă urez şi disponibilizare plăcută!

Naşu’: Da, ştiu asta, ştiu… nu trebuie să ne uraţi dumneavoastră. Le-avem noi fără să ne uraţi.

Ea: O meritaţi din plin pentru atitudinea plină de nesimţire pe care o aveţi faţă de călători.

Naşu’: Dar nu mai îmi vorbiţi, gata…

Ea: Dar lăsaţi-mă dom’ne, în pace. Adică cum? Stăm aicea 80 de minute şi dumneata îmi zici că nu ai tupeu?

Naşu’: Şi eu am stat.

Ea: Dumneata ai stat în căldură, domule.

Naşu’: Unde în căldură? Eu în căldură?

Ea: Deci este bătaie de joc, terminaţi-vă, vă rog!

Naşu’: Doamnă, nu mai ridica tonul la mine! Gata, am înţeles! Faceţi reclamaţie şi mă lăsaţi în pace doamnă.

El: Şefu’, măcar o atitudine defensivă. Măcar atâta lucru… Că reprezentaţi CFR-ul.

Ea: 502013.

El: Nu o luaţi în nume personal, da’ tre’ s-aveţi şi dumneavoastră înţelegere. Stăm şi îngheţăm ca oile. De ce nu aţi afişat… Pe ăsta… ăăă.. de ce nu afişaţi, CFR-ul…

Naşu’: Şi eu aş vrea să ajung mai repede acasă, doamnă.

Ea: Dar vă rog, răspunde-ţi la întrebările astea…

Naşu: Eu sunt un simplu angajat…

El: Dacă ştiţi că sunteţi un simplu angajat şi vorbiţi din partea CFR, aveţi măcar o atitudine defensivă.

Naşu’: De-fen-si-vă am avut…

El: Deci, ne-aţi pus să mergem la linia cinci în condiţiile în care a tras un alt tren. Fac jogging pe ăsta.. pe.. peron.

Naşu’: Păi eu sunt vinovat?

El: Păi nu sunteţi, da’ nu mai faceţi mişto că nu este cazul.

Naşu’: Eu sunt angajatul staţiei Braşov nu a Bucureştiului.

Ea: Domule, eşti angajatul Căilor Ferate Române. Dumneata nu înţelegi româneşte?

Naşu’: Nu.

Ea: Bine, probabil că în reclamaţie o să înţelegi foarte bine.

Episodul III: Discuţia de după

[flashvideo file=”https://revistacioburi.ro/revistacioburi/wp-content/uploads/2010/05/VOICE003.flv” /]

Ea: …şi de la Metrorex sunt cei mai nesimţiţi angajaţi ai regiilor…

Naşu’: Cred că pentru dumneavoastră toată lumea e nesimţită.

Ea: Eu cred că dumneavoastră veţi un tupeu uriaş. O să am grijă personal de reclamaţia asta. Personal… Şi vă promit că dacă dat afară nu veţi fi măcar o sancţiune veţi primi. Pentru că, vă mai zic un lucru. Până la Satu Mare, pun pariu că veţi avea teşchereaua plină.

Naşu’: Asta e… Nu mai puneţi dumneavoastră pariu.

Ea: Nu, nu, nu. Vreţi să vă urmăresc, să merg cu dumneavoastră şi să vedem câtă şpagă luaţi?

Naşu’: O să am teşchereaua plină. Uite… tai bilete.

Ea: Da, da, da. Am şi văzut când v-a dat cineva acum şi-aţi băgat banii în buzunar. Acum am văzut. A plecat domnul…

Naşu’: Oohooo!

Ea: Da, ohooo, cu tupeul dumneavoastră şi râsetul dumneavoastră.

Naşu’: Unde i-a băgat doamnă? Unde ar putea?

Ea: Sunteţi destul de versat…

Naşu’: Doamnă, da’ nu trebuie să mă justific în faţa dumneavoastră.

Ea: Hai dom’le, terminaţi. Dar trebuie să faceţi mişto şi să aveţi atitudini de ridiculizare şi ironice.

Naşu’: Nu fac mişto. Dar eu sunt îngheţat. Eu sunt de la şase în trenul ăsta, da?

Ea: Serios, ştiţi de la cât stăm noi? De optzeci de minute.

Naşu’: Eu stau de trei ore.

Ea: Păi dumneata eşti la servici, nu te supăra…

….

Naşu’: Aveţi cumva mărunt?

Ea: Ce înseamnă mărunt pentru dumneavoastră? V-am dat una de 50.

Naşu’: Să-mi daţi 370 de mii.

Ea: Nu n-am. Nu am.

Va urma!

Douăzeci

decembrie 21, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Acum douăzeci de ani era iarnă, frig, zăpadă murdară.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani erau blocuri nespălate, garduri metalice, ochi ascunşi după vizor.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani aveam furie şi un morman de săgeţi otrăvite pentru lideri. Astăzi ni se întâmplă acelaşi lucru.

Acum douăzeci de ani vedeam suflete străvezii pe trotuar, cu cearcăne şi priviri în gol.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani nu alegeam.

Astăzi nu avem ce.

Acum douăzeci de ani ne era frig în case.

Astăzi întrerupem racordarea la căldură.

Acum douăzeci de ani eram asaltaţi de colinde cu desenul tristeţii în ochi.

Astăzi este la fel.

Acum douăzeci de ani ne băteam pentru carne, numărând firavi resursele din portofel.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani speram într-un viitor luminos, urând prezentul.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani nu ne regăseam în lucruri frumoase.

Astăzi facem la fel.

Acum douăzeci de ani aveam 11 ani.

Astăzi am la fel.

Bilanţ electoral

decembrie 9, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • Bilă

Republica România şi-a ales preşedintele. Nu a fost să fie George Bush Jr. mioritic, aşa cum ne prezentau trei din cele patru exit-poll-uri. A fost să fie acelaşi preşedintele dejucător şi nerăbdător care şi-a clamat victoria cu patru minute înainte de ora oficială a închiderii urnelor. Pentru cine nu ştia, alegerile se joacă pe buletine de vot corect ştampilate şi nu pe statistici întocmite pe vorbe recoltate la ieşirile din secţiile de votare.

În colţul din dreapta am avut un Traian Băsescu, singur (doar cu serviciile secrete şi guvernul) împotriva tuturor. Un vodă căruia boierii lacomi şi bicisnici i-au uneltit mazilirea, dar care are de partea lui cea mai de preţ armă, POPORUL. Salvator de ţară sau tiran în plină expansiune, bădăran sau şmecheraş, machiavelic sau doar precaut, preşedinte jucător sau marinar golan care-şi face de cap ca în fiecare port, Traian Băsescu rămâne acelaşi personaj seducător care se mulează la marele fix pe profilul poporului român.

În colţul din stânga, de partea opoziţiei care culmea, tot se opune, i-am avut pe stigmatizaţii de la PSD, pe complementarii de la PNL dar şi pe cei mai periculoşi dintre toţi, monştrii cu conţii media, mogulii. O corcitură diabolică cu mii de tentacule veninoase şi milioane de guri flămânde gata să sugă sângele POPORULUI, hărăzită în cel mai comic mod cu un cap de căpcăun infantil, Mircea Geoană. După cum se ştie, lighioana electorală nu a reuşit să câştige chiar dacă se scălda în două dintre cele mai mari bazine electorale.

Acum, că lupta s-a încheiat, e timpul pentru o nouă ordine. Cel care va dicta noua configuraţie este, după cum bine n-am obişnuit, interesul. Masa votantă şi-a făcut datoria până la următorul hop, atunci când va fi chemată din nou la datorie.

Ce este mai importat pentru POPOR este că comuniştii au fost învinşi! Mai puţin comuniştii şi-au consolidat din nou puterea. Bătălia a fost crâncenă. Combatanţii s-au încleştat în dispute dure, purtând lupte pe toate planurile, la limita legii şi mai ales dincolo de linia voalată a acesteia. Susţinătorii lor, elementele cheie ale acestui turnir, nu s-au lăsat mai prejos. Absorţia de voturi a avut la bază catalizatori dintre cei mai variaţi: interesul, ura, dezamăgirea, resortul ideologic, inerţia, ignoranţa, panica şi chiar speranţa.

Singura luptă care mai contează a naţiei ăsteia este în momentul de faţă lupta cu timpul. Numai timpul ar putea triumfa în faţa mocirlei politice actuale. Şi chiar nu e resemnare, e pur şi simplu o realitate implacabilă. Acum douăzeci de ani, după ce s-a strigat jos comunismul!, oamenii au ales orbiţi de lumina nedesluşită a democraţiei un comunist preşedinte. În 2009, conştienţi sau nu de tot acest simulacru construit în jurul alegerilor, au făcut la fel.

Noi votăm, voi nu gândiţi!

noiembrie 30, 2009 • Editorial, Frustrări din cartier • robert

Românul s-a născut să fie şef. Şef, şefuţ, şefuloi, manager (mai nou), sunt apelative pe care băştinaşii carpatini şi bărăgănieni le adoră. Idealul în viaţă, pe lângă mocangeală sau tone de bani, este postura de a da ordine de pe ultima treaptă a societăţii şi a răspunde cu replici de genul „că aşa vreau eu”. Intrând în detalii, ordinul se execută, nu se discută.

Făcând o paralelă cu perioada acestor zile, am remarcat diverşi indivizi care îşi arogă dreptul de a da ordine. Cei care acuză dictatura, dictează. În plus de acest lucru, răpesc turmei dreptul de a discerne şi de a gândi în vreun fel. Sunt şefii supremi, liderii de haită, masculii alfa ai unei societăţi oricum plină de răni iar cei care le aspiră balele trebuie să-i ia ca model unic şi pozitiv. „Că aşa vreau eu” devine similar cu „aşa spun eu”, „aşa e cel mai bine”, „aşa trebuie”, „aşa, clar?”. Trăiţi, măreţilor!

Alegerile reprezintă opţiunea poporului de a-şi alege reprezentanţii legiuitori sau liderii de opinie. Alegerile dau ocazia electoratului să pună în balanţă cele bune şi cele rele, să-şi scarmene bine neuronii înainte de a consuma tuşul pe buletinul de vot. Alegerile, aşa cum spuneam, dau ocazia apariţiei unor noi şefi sau păstrarea celor vechi. Din păcate, există un circuit închis, în care şefii votează şefi. Nesimţirea de a dicta norodului cu cine să opteze nu este cu nimic mai presus decât dictatura politică. Şi când te gândeşti că aceşti oameni îşi autodeclară aura de salvatori ai neamului, pe cine să mai crezi?