Compania

• Frustrări din cartier, Promo •

Motto: Copiii şefilor noştri vor fi şefii copiilor noştri

Prima întrebare care iţi vine în cap este legată de titlu. Compania? De ce Compania?

Ce este o companie? O companie este o firma mai mare. Adică ceva imens. Dacă este să extrapolam, ceva la dimensiunile unei ţări.

Şi ce face o companie? Păi cam ce face o firmă. Produce bani.

Dar din ce produce bani? Păi din exploatarea resurselor.

Pai şi care ar fi resursele? Păi vreo 20 de milioane de fraieri.

Şi cum funcţionează o companie? Păi simplu: o companie are management şi executanţi. Managementul spune ce trebuie făcut şi executanţii fac.

Bine, dar modelul este clasic. Adică s-a întâmplat aşa şi pe vremea comunismului şi pe vremea capitaliştilor, se întâmplă şi în America.

Ce ne face diferiţi?

Păi diferiţi ne face o data lipsa de direcţie. Un management trebuie să ştie unde se îndreaptă lucrurile. Ori nu se pune problema. Direcţia este învârtitul împrejurul cozii.

Asemănarea este că aceeaşi oameni din timpul comunismului ne conduc şi acum. Cu alte cuvinte, în capitalism, dacă ceva funcţionează prost, schimbi, ori nu aşa se pune problema la noi.

Şi ar mai fi o mică diferenţă. După 2000 de ani de civilizaţie omenirea a descoperit cuvântul LIBERTATE. Cuvânt pe care românii l-au gustat şase luni, între ianuarie 1990 şi iunie 1990. Atunci a început să funcţioneze Compania şi sfârşitul unui vis frumos numit STAT DE DREPT.

Care este diferenţa între o companie şi un STAT DE DREPT?

Un mic salt ar fi istoria Europei de vest şi a Americii de Nord.

Un alt exemplu ar fi sentimentul de libertate. Le doresc românilor din toată inima să aibă acest sentiment, dar nu se pune problema. Să simţi că poţi să faci ce vrei, că eşti respectat, că eşti protejat.

Să revenim la normalitate. Într-o companie, primul lucru făcut atunci când te angajezi este să ţi se citească obligaţiile. Sunt foarte curios. Citiţi Constituţia României şi verificaţi când apare prima data cuvântul obligaţie.

Este o diferenţa enormă între visurile de acuma douăzeci de ani şi realitatea existentă.

România funcţionează ca o companie. Trebuie să producă profit.

Sunt nişte şmecheri care deţin 90% din resurse şi restul 10% din resurse. Acesta ar fi un sistem economic apropriat de clasic (clasic este 80/20).

Diferenţa o fac drepturile.

Dreptul la libera exprimare a fost impus ca o măsură de forţă majoră în relaţiile internaţionale dintre România şi Europa de Vest şi USA. Altfel nu am fi avut acest drept. A fost o condiţie obligatorie pe care Compania acceptat-o pentru existenta ei.

Dar să mai vorbim despre drepturi. Vă simţiţi în siguranţă pe străzi? Vă simţiţi trataţi cu respect?

Că am vorbit de respect. Este cel mai luat în batjocură cuvânt în România şi cel mai considerat în societăţile occidentale.

Un om care are respect este pe jumate liber. Ori Compania nu face aceasta greşeală. Ea are nevoie de executanţi, nu de oameni liberi.

Dacă vinzi la un chioşc, dacă lucrezi la început ca şi absolvent al unei facultăţi, dacă conduci un proiect. OK. Sunt trei tipuri de oameni din trei straturi sociale diferite. Întrebarea mea este: ai sentimentul că eşti respectat pentru ceea ce faci? Ai sentimentul de colaborare? Mă refer la ceva de genul care se întâmplă zilnic, nu când faci o chestie extraordinară.

Oricât ar suna de abstract, acestea sunt bazele unei societăţi occidentale funcţionale. Indiferent câţi bani ai sau nu ai, eşti respectat, eşti încurajat, eşti protejat. Aceste lucruri se întâmplă într-un STAT DE DREPT şi nu într-o companie.

Din punctul meu de vedere, la nivel de organizare socială, România a făcut un salt spre Evul Mediu. Aveţi dreptate, avem maşini, calculatoare şi conţopişti în guvern. Dar vă întreb… Dar despre relaţiile umane?

În Evul Mediu erau relaţii de vasalitate. Adică domnul mi-a făcut ceva, eu îi sunt obligat. Clasele sociale erau împărţite în două. Nobili şi ţărănimea.

Să luăm relaţiile sociale din România. Păi avem două clase sociale. Şmecheri şi fraieri, iar relaţiile între oameni sunt … o mână spală pe alta? Adică nobleţea obligă? Care e diferenţa?

La comunism am renunţat de bună voie. Capitalism nu prea am vrut.

Şi ce a mai rămas? Feudalism.

În final, toţi ştim din istoria care ne-a fost băgată pe gât la şcoală că sunt nişte oameni (în cărţile de istorie se numesc eroi) care au luptat pentru un singur lucru LIBERTATE (Compania încearcă să îi înece în patriotism).

Gândiţi-vă la un singur lucru. Vreţi să fiţi oameni liberi sau angajaţi la o firmă?

Horea

Referendumul ca piesă a puzzle-ului electoral

• Editorial, Frustrări din cartier •

Primul tur al alegerilor prezidenţiale a trecut. Numărătoarea voturilor s-a finalizat. Fără surprize. Cei doi lideri politici care erau anunţaţi de sondajele electorale cu cele mai mari şanse pentru cel de-al doilea tur au intrat în finală la o diferenţă destul de strânsă. Febra creată artificial în jurul acestor alegeri prezidenţiale a făcut uitat faptul că electoratul este chemat la vot doar pentru alegerea preşedintelui, configuraţia parlamentară fiind deja definită pentru următorii trei ani.

Singura surpriză plăcută, dar nu şi benefică aş adăuga, a fost prezenţa neaşteptat de mare la vot. Cele peste cincizeci de procente date de prezenţa la vot au făcut ca referendumul iniţiat de preşedinte pentru reducerea numărului de parlamentari şi adoptarea unei forme de parlament unicameral să fie validat. Cei 88,84% care au votat pentru reducerea numărului de parlamentari dar şi cei 77,78% care au spus da în chestiunea cu privire la adoptarea unei forme de parlament unicameral (procente stabilite după centralizarea rezultatelor din 99,81% din secţiile de votare), acoperă toată plaja simpatiilor politice. Acest lucru relevă un lucru indiscutabil. Românii nu au încredere în parlamentari şi implicit în Parlament ca instituţie a statului.

Privind retrospectiv, există suficient de multe motive care au cauzat această reacţie în masă. Parlamentul este populat şi animat în mare măsură de personaje ce provin din vechea nomenclatură comunistă al căror numitor comun este proliferarea afacerilor proprii şi conservarea statutului ce le facilitează acest avantaj. De la ieşirea din scenă de acum douăzeci de ani a Marii Adunări Naţionale şi apariţia unei instituţii democratice ca cea a Parlamentului, oamenii au auzit şi propagat sistematic aceeaşi propoziţie: toţi parlamentarii sunt nişte hoţi. Ca atare, la referendum majoritatea a pus ştampila de DA fără a sta prea mult pe gânduri.

Întrebarea care se pune este câţi dintre aceşti descumpăniţi politici ştiu exact care este rolul parlamentului într-un stat de drept? Câţi ştiu diferenţele dintre un parlament unicameral şi unul bicameral? Câţi ştiu ce presupune noţiunea de separare a puterilor în stat? Câţi sunt conştienţi de faptul că o concentrare a puterii într-o singură direcţie nu este benefică democraţiei? Câţi şi-au pus problema că un parlament unicameral se poate aplica cu succes într-o societate cu o tradiţie îndelungată a democraţiei şi nu într-o societate încă în plin proces de epurare socio-politică?

Personal nu am nimic împotriva reducerii numărului de parlamentari sau împotriva restructurării Parlamentului. Dar dacă se consideră că se impun astfel de modificări, să se recurgă la un asemenea proces într-un context adecvat şi nu să se facă uz de opţiunea referendumului ca mijloc de campanie electorală. Modificarea Constituţiei e nevoie a fi făcută în deplină cunoştinţă de cauză de câtre oameni calificaţi, cu o asiduă informare a populaţiei şi sub o strictă supraveghere a procesului din partea societăţii civile. Ce programe de informare a populaţiei au fost făcute în acest sens de către televiziunea publică sau de câtre celelalte televiziuni? E drept că referendumul a avut doar un caracter consultativ şi că atenţia mass-mediei s-a canalizat îndeosebi spre alegerile prezidenţiale, însă modul în care majoritatea electoratului activ şi-a exprimat opţiunea cu privire la această chestiune, aproape în necunoştinţă de cauză, nu este deloc unul liniştitor.

De sub papucul femeii la coada iepei

• De-ale lu' Păcală, Promo •

Un caz ieşit din dosarele grădinii zoologice, oricare ar fi ea, prezintă fapta unui humanoid din satul Conţeşti care şi-a scăpat cocoşelul pe sub coada unei iepe, după care a trimis-o în lumea cabalinelor drepte, înfigându-i trei ţepuşe în păsăroi. O ştire de prime-time, cu siguranţă, şi nu numai la ora cinci…

Departamentul de cercetări-investigaţii-citit astre al revistei cultural-artistice Libertatea a format cu repeziciune o echipă de teren care să scoată adevărul la lumină, dom’le! Distinşii jurnalişti au aflat că individul mai profitase în trecut de o altă febleţe a sa ierbivoră, respectiv o capră, arâtându-i şi acesteia smotocelul pe la potârniche. Nimic suspect, în cele din urmă. E clar că omul depăşise barierele clasice ale umanităţii şi atinsese un nivel de educaţie sexuală din alte sfere. Ciudat este faptul că omul schimbase fluide şi cu o femelă din specia lui, care i-a devenit soţie la un moment dat şi care l-a pricopsit şi cu un pui de om. Doamnă care a declarat reporterilor că a divorţat din cauza înclinaţiei artistice a domnului către alcool. Că în rest era foarte de treabă şi-şi făcea datoria de bărbat. La fel cum ar fi putut declara şi capra, şi iapa.

Adevăratul adevăr al divorţului cred că este altul. O fi aflat omul cum o cheamă pe nevastă-sa şi i-a dat cu flit: Rubiniţa URSU. Păi, ce, să zică jivinele din curte că e homosexual??

Proba de săltat sincron

• Martor şi tartor, Promo •

Vă prezentam în urmă cu mai bine de o săptămână un calup de nu mai mult de două poze primite pe adresa redacţiei cu o maşină a Poliţiei ridicată pentru parcare neregulamentară. În dimineaţa asta, întâmplarea m-a făcut la rându-mi martorul unei operaţiuni similare.

Dacă în pozele trimise de cititorul nostru, ne era prezentată o situaţie în care un echipaj al firmei de săltat maşini dădea dovadă de individualism, luând pe sus, printr-o intrare regulamentară, o maşină a poliţiei care a încercat să dribleze regulile de circulaţie, etapa de azi dimineaţă ne scoate în evidenţă un remarcabil joc de echipă. Nu mai puţin de şapte camioane de profil, ridicând cât ar zice Ilie Dobre gol, tot atâtea autoturisme parcate neregulamentar. Întreaga fază s-a petrecut pe terenul din imediata vecinătate a unei intersecţii din Pantelimon, sub privirea spectatorilor aflaţi în trecere sau ieşiţi la geamurile blocurilor gri menţionate şi de băieţii de băieţi prin „poezii”.

Cu un asemenea ritm, cine ştie, poate că etapele viitoare vor culmina chiar cu ridicarea vreunui primar pentru staţionare neregulamentară în funcţie.

Cel mai tare din parcare. Parcare neregulamentară

• Martor şi tartor, Promo •

Cam care ar fi cea mai mare satisfacţie a unui şofer cu cartea de muncă băgată la o firmă ce ridică autoturismele staţionate neregulamentar? Pe lângă satisfacţia de a-şi depăşi target-ul la maşini ridicate, de miştoul pe seama domnişoarelor spăşite ce şi-au parcat maşina în faţa semnului cu parcarea interzisă sau de a câştiga la loto şi a-şi da apoi demisia.

O variantă de răspuns a venit odată cu poza primită pe adresa redacţiei de la un cititor Cioburi care a surprins isprava unui astfel de şofer, în dimineaţa aceasta, în zona Pieţei Unirii. Este vorba, după cum probabil v-aţi dat deja seama, despre satisfacţia de a ridica maşini de poliţie parcate neregulamentar. Foarte bine, nene. Adică dacă eşti cu maşina poliţiei poţi să o tragi unde te poartă basca?

Sunt curios ce au făcut agenţii de circulaţie după ce s-au întors şi au constatat dispariţia maşinii? Au sunat la Poliţie sau au crezut că sunt victimele unei farse de-a lui Jugaru? Bine, asta în cazul în care nu erau în maşină, dormind.

Când e destul?

• Frustrări din cartier, Promo •

Căutând inspiraţia mult dorită, am încercat să citesc tabloidele de succes ale unui popor mediocru. M-a uimit cât de consecvent este subiectul “ţâţe”. De vedete, de viitoare vedete, de bărbaţi transformaţi în fetiţe, nu contează, ţâţe să fie. Mulaje de ţâţe ale unor vedete apărute pentru singurul talent de a fi bisexuale, scoase la licitaţie în scopuri caritabile. Nu contează, tot ţâţe…

Louis Vuitton îşi prezintă noua colecţie de bijuterii în acelaşi tabloid şi… ce să vezi…o pereche de sâni, ce-i drept frumoşi. Eu nu am observat bijuteriile decât după ce am citit titlul articolului.

Acum, din prisma unei femei cu un bust nu prea generos, mă întrebam de ce se pune atât de mult accent pe acest accesoriu; spun accesoriu deoarece nu mai reprezintă de mult o parte a unui corp. Mă rog, invidii…

De ce se investeşte atâta hârtie şi peliculă pe acest lucru? Oare avem o naţie de bărbaţi care au avut refuzate aceste imagini şi explicaţii asupra corpului omenesc de mici copii până la maturitate, oare mamele lor nu au făcut niciodată baie cu ei, să poată vedea diferenţele şi să le înţeleagă?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt deloc o persoană pudică, dar deja ajungi să te saturi de aceste lucruri. Vorbesc în numele meu, că uitându-mă la colegii de birou, văd că nu se satură.

Mă gândesc, dacă deţineam şi eu o pereche de asemenea accesorii, ajungeam mai departe în viaţă? Aveam mai multe beneficii? Răspunsul a venit din partea celor de lângă mine: “Da… ţâţe… ţâţe…”

Şi de ce nu sunt tabloidele pline de penisuri, de exemplu? Nu studiile au arătat că sunt de patru ori mai multe femei decât bărbaţi ? Chiar ni s-au dat peste cap valorile, nouă femeilor ? Eu vreau să văd trupuri de bărbaţi bine făcuţi, cu bărbăţiile la vedere, schimbând o roată, gătind o ciulama sau chiar prezentând dezbrăcaţi rubrica meteo. Un băiat cu recuzita bine pusă la punct nu ar mai avea nevoie de telescop pentru a arăta gradele şi zonele ţării. Aşa da spectacol…

Fetelor… trebuie să facem revoluţie! Nu mai vrem ţâţe în ziare, vrem penisuri! Sau sunt singura cu astfel de dorinţe?

Ar trebui să mă semnez anonim la acest articol. Să nu le vină masculilor vreo idee să mă tragă la răspundere dacă devenim un popor cu altfel de valori expuse public decât cele anatomice.

Diana

Care este legătura între mall-ul Cotroceni şi hernia de disc?

• Martor şi tartor, Promo •

Astăzi a mai fost deschis, în mijlocul oraşului, un centru comercial din categoria „cel mai”, plin de sclipici, beton, copaci de plastic şi având un consum de energie cât o comună mai înstărită. Trecând prin zonă, am dat o tură prin galeria comercială fancy-trandy-cool şi, iată cum, nebuloasa care plana deasupra câmpurilor cenuşii pe care le port sub calota craniană a fost brusc evaporată.

De ce vor pensionarii bani? Pentru că astăzi s-a deschis magazinul Real de pe bulevardul Timişoara, Bucureşti, România, Europa, etc. Nu pentru medicamente, aşa cum credeţi voi. Cea mai mare turmă formată din primate de vârsta a treia se călca pe bătături şi pe încheieturile sclerozate în hypermarketul nemţesc menţionat mai devreme. Săracii de ei, au aşteptat să treacă degeaba o viaţă întreagă ca să-şi poată cumpăra o pilotă, un detergent de vase, apă minerală şi o oală de email. Aşadar, bine că au venit banii de la F.M.I., să crească pensiile alea odată!

De ce în zilele următoare pe o parte din conturile de hi5 vor apărea poze noi? Pentru că progeniturile băştinaşilor din cartier şi-au scos de sub mileuri aparatele de fotografiat sau din buzunarele pline de chipsuri telefoanele şi au început să-şi tragă diverse cadre printre balustradele din mall, în loc să frece băncile prin şcoală. Sub diverse înfăţişări şi forme, de la balenuţa purtătoare de colanţi şi până la cocoşelul şuviţat şi acoperit de coşuri, singuri sau în perechi, tinerele vieţuitoare nu au pierdut niciun moment pentru a imprima fotografic imaginile în care mutrişoarele lor se aflau la loc de cinste.

Ce făceau azi angajatele model, plătitoare fidele de taxe la stat? Se plimbau prin centrul comercial, ţinându-se de mânuţă fie cu mamele lor, fie cu plătitorii de taxe concubini, cu ten mai închis (sau nu) şi lanţ finuţ de metal preţios. Încărcate cu strat gros de tencuială şi lăsând în spate râuri de parfum, colindau gingaş fiecare magazinaş cu hăinuţe, nu-i aşa, căci ofertele erau îmbietoare şi iarna bate la uşă. Of, şi cu mutrişoarele lor triste, se gândeau că li se termină pauza de masă şi trebuie apoi să se întoarcă la serviciu, să meargă cartea de muncă.

De ce astăzi am făcut brusc a cincea hernie de disc deşi la RMN-ul de acum două săptămâni aveam doar patru? Pentru că privind mulţimea care se bulucea în noul centru comercial, într-o perioadă în care criza este laitmotivul social, văzând pensionarii care se certau ca la uşa cortului pe mâncare, haine, tigăi şi alte mizerii, urmărind liceenii care în loc să-şi vadă de lucruri cu adevărat importante pentru perioada lor de creştere intelectuală şi spirituală, frecau podelele, cabinele de probă, cafenelele sau, pur şi simplu, bulanele, ţâţele şi pulile colegilor, văzând toate acestea, m-a apăsat aşa de tare o lehamite şi o scârbă faţă de societatea românească prezentă încât, iată cum, un alt disc intervertebral a cedat. Gimnastica medicală ar fi o soluţie. Dar să se facă la creier.

O clipă de România

• Martor şi tartor, Promo •

   Zăbovind mai mult decât de obicei în lupta cu somnul matinal, am fost nevoit, într-una din zilele trecute, să apelez la un taxi pentru a acoperi traseul către locul de muncă. Ora nu era tocmai una potrivită pentru a realiza un record de rapiditate, mai ales într-un oraş extrem de aglomerat cum este Bucureştiul. Dar, cu această ocazie, am parcurs încă o filă din pestriţa lume a taximetriştilor, luând cunoştinţă cu filozofia acestora destul de colorată.

   Dialogul este preluat din înregistrarea audio pe care, întâmplător, am găsit-o în aceeaşi zi pe reportofonul din rucsac. Evident, am extras doar câteva părţi ale dialogului, fără a deteriora contextul.

 

„[…]

-E ceva aglomeraţie azi… (zic eu, doar să zic ceva)

-Deci eu mă strecor ca fumul pe sub uşă…Nu spuneţi ce fac eu, nu faceţi niciodată ce fac eu.

-Nu spun nimănui!

-Îmmmm, nu-mi place cum arată situaţia aici, şi cu ăştia lângă mine, uof! (eram pe linia de tramvai, în depăşire de coloană) Mie îmi place să mă strecor ca fumul pe sub uşă, să aprecieze clientul, la final să fiu şi eu mulţumit cu un bonus, pentru viitor…

-Pentru zile negre, nu?

-Acuma, lăsând gluma la o parte, mie traficul îmi afectează nivelul de trai. Eu, din cauza la nenorocitul ăsta de trafic pierd curse. Benzina iar s-a scumpit. Astăzi, ne-au chemat la firmă să ne întrebe dacă suntem de acord să scadă preţul.

-Aha… (se tot aud comenzi prin staţie, nu răspunde nimeni)

-Eu am zis: dom’le, scazi cu un leu preţul, diferenţa de benzină nu mi-o acoperi, planul nu mi-l reduci, asta înseamnă ca eu să nu mai muncesc doişpe ore, să muncesc paişpe ore pe zi, să mă iau cu schimbul la bătaie, care stă mai mult pe maşină, nu?

-Aşa o fi.

-Astăzi mă duc la ora doişpe, că sunt programat la director. Îmi iau cheia, că am o cheie franceză mică şi dacă văd că comentează îi dau cu ea peste mâini!

-Hm…

-Măicuţa mea, păi el îşi bate joc de familia mea? Prin mine îşi bate joc de familia mea! Îmmm, cum miroase înainte? Ia, dacă mă bag pe acolo nu mai am nicio şansă de ocolire…(tocmai trecem de o intersecţie mare) Înţelegeţi? Eu depind de nenorocitul ăsta de trafic.

-Mda.

[…]

-Deci, io trebuie să-i fac lui 45 de milioane pe lună în condiţiile în care el îmi dă mie cinci milioane jumate pe lună.

-Nasol…

-De ce credeţi că nu mai sunt maşini? Păi io dacă vă duc acum la garaj şi vreţi o maşină, în douăzeci de minute aveţi maşină. Bine, nu douăzeci de minute da’ într-o oră tot aveţi maşină…Ah, s-a băgat tramvaiul ăla nenorocit…De ce s-a băgat tramvaiul ăla, îmmm? Mi-a luat elanul…Mamă, sunt două…

(trece omul la planul B, ocolire pe străduţe, etc.)

[…]

-Până acuma m-am strecurat bine…Chit că mi-au umplut vreo doi frigiderul cu carne dar asta e. Încape, poate să congeleze la greu! (râde tâmp. Între timp, prin staţie se aud nenumărate comenzi, nu le ia nimeni) Mi-au interzis să iau şi copiii de la şcoală. Mi-au spus că dacă vreau să iau copiii de la şcoală trebuie să dau caseta jos. Adică, dacă mă vede un coleg, că sunt o groază din ăia limbişti, că le mai dă zece lei, cinşpe lei, că umblu fără aparat…Spuneau că Ceauşescu face exploatarea omului…

-Şi acum ce-o fi?

-Dom’le, vă spun eu. Acum îi mai rău! Deci acum îi mai rău şi te şi umileşte! Ascultaţi la mine, acum e mai rău! Mai rău!

-Mda…

-Am o cheiţă mică şi tot aşa, când am fost la o altă firmă, nu-i dau numele, tot aşa, m-a chemat şeful şi am aruncat-o când el închidea uşa…Şi am aruncat-o în geamul ăla al lui de la uşă, că se lăuda el că-i de cristal! Şi vroia să i-l plătesc! Nu-mi dădea cartea de muncă, că să-i plătesc eu geamul! Măi, ce vorbeşti? S-a spart singur! Tu vrei să mi-l impuţi mie? Când ai trântit uşa nervos, prea tare, s-a spart, nu?

(mi-e lene să schiţez vreun gest)

[…]

-A început campania electorală. (o iau pe altă pistă)

-Vă uitaţi??

-Păi, am văzut acum afişele pe stradă…

-Vă uitaţi? Eu nu mă uit. Nu merită. Sunt nişte porci! Toţi! Unul peste altul! Şi ăla al lui soacră-mea, din coteţ, e mai educat.

-Deci să înţeleg că nu votaţi.

-Eu? Păi, de exemplu când a rămas Iliescu cu Vadim, eu l-am votat pe Vadim. Deci, eu pun ştampila pe unul care ştiu că nu are nicio şansă. Uite, ca acuma, dacă e să rămână doi care nu vreau eu, deci eu pun pe unul care ştiu că n-are nicio şansă. Aţi înţeles? Ca votul să nu-l ia….Adică dacă unul care a câştigat alegerile, are douăşapte la sută…Şi atunci ia şi voturile celelalte, ale celorlaţi, aţi înţeles? E, acum m-am învăţat minte. Mă duc şi ori tai buletinul ăla sau pun vreo patru, cinci ştampile aşa, să vadă că protestează lumea, nu? Sau, să spunem că rămâne acuma unul, de exemplu, în turul doi, unul oarecare…Pun pe amândoi, ca să nu se supere niciunul, înţelegeţi?

-Hm…

-Dom’le, păi n-aţi observat că au lovit în toate punctele cheie? Au lovit în benzină, m-au lovit în buzunar…Mie ce-mi dau în plus? Ce-mi dă? Adică nu să-mi dea, să-mi facă o facilitate de a mă descurca mai bine… Nu, el să-mi ia! Mi-a dat în benzină, mi-a dat în pâine, mi-a dat în mâncarea copiilor, mă subjugă… Atunci, cum să-l votez, domnule? A, vrei dumneata să te votez? Două mii de euro! Dă-mi banii ăştia şi eu îţi pun ştampila! În America aşa e! Cât vrei? Vrei să te votez? N-aţi văzut că-s supăraţi acuma? Acum aşa e! Faci poză cu telefonul la buletin, marcă banu’. Dă lu’ băiatu două mii de euro, că tu faci mult mai mulţi bani acolo, dă lu’ baiatu banii ăştia că se mulţumeşte cu ei şi îţi pun ştampila. Şi nu mi-e ruşine s-o spun. Că am mai luat un senator, un deputat şi le-am zis: dă lu’ tata aici două mii de euro că te votez. Dă lu amărâtul de colea, lu’ sluga! Sluga necredincioasă sau sluga credincioasă! Dă-i două mii de euro că tu faci sute de mii de euro acolo!

-Mda…(mi-e scârbă, nu ştiu de ce)

-Spuneţi-mi mie unul care nu fură…Adică, singurul de care mi-e mai milă aşa, că e mai din topor, e Becali.

-Adică?

-Adică e mai neşlefuit aşa…Adică, nu că e neşlefuit da’ e mai aşa, prea vulgar sau nu ştiu cum să mă exprim.

-Mie mi se pare un cretin. (mi-a sărit somnul)

-Pare singurul om…Fiecare cu părerea lui, ştiţi cum e. E singurul care l-aş vota acuma, cu toate că n-are nicio şansă. Aţi văzut cu sportivii acuma? E singurul care a dat zece mii de euro!

-Asta-i de imagine.

-Dom’le, pentru imagine, da’ plăteşte!

-Păi, şi banii ăia de unde i-o avea?

-Dom’le nu e treaba mea! Nu ştiu de unde a furat el da’ dă şi la milogul ăsta!

-Păi, şi asta-i soluţia, să-i furi şi să mai dai pomeni la sărmani?

-Domnule, toţi fură în România! Arătaţi-mi unul care nu fură şi care e corect! Deci eu vreau să vă spun că sunt un om foarte credincios şi cu un respect deosebit faţă de Dumnezeu! Dar eu vreau să vă spun o chestie: e singurul care, dom’le care cheamă televiziunea, e de imagine, că e deştept şi care împarte în jurul lui zece mii de euro, nu ştiu cât, nu mă interesează, dă bani la biserici şi îşi face popularitate. Pe când ăştialalţi ce fac, dom’le? Ne dă numai la cap! O dată, de două ori, de trei ori, dar de câte ori credeţi că mai rezistăm? Păi nu se mai poate!

-Şi de ce nu iese lumea în stradă?

-Păi, ce să mai ieşi în stradă?

-Să-i alergi, să se sperie de furia maselor…

-Păi ce să se sperie? Că eu mă duc şi ţip la guvern şi el pune jandarmul lângă mine să mă bată! Schemele astea nu merg, dom’le!

-Mă rog…Haideţi că am ajuns.

(plata, discuţii fără sens de final)

 

 

Deci, pe şefi îi rezolvi cu cheiţa franceză dar nu ieşi în stradă de frica jandarmilor, trăieşti din mila clientului şi votul poate costa două mii de euro. Şi, peste toate, suntem săraci. Nu-i aşa că trăim într-o lume fascinantă?

Apariţii şi alegeri

• Frustrări din cartier, Promo •

Credeam că au dispărut. Cel puţin din capitală Sau cel puţin că şi-au schimbat cursul vieţii şi astfel s-au transformat în cu totul altceva. Ce-i drept, urmărindu-le comportamentul, nu îi mai recunoşti. Îi vezi grupuri, dar tot mai rar, atât de trişti, de înceţi, de încorsetaţi de cuvintele şi acţiunile altora, încât nu iţi vine să crezi că sunt ceea ce lumea spune că sunt. Şi oricum, sunt din ce în ce mai rar văzuţi. Dar ne-am obişnuit, cred că am uitat şi noi cum ar trebui să fie.

Păcat. Când eram copil, toată lumea se bucura să îi vadă liberi, fără constrângeri, bucurându-se de viaţă şi de spaţiul oferit. Aveau tot ce îşi doreau, aveau locul lor în spaţiu şi timp, recunoscut şi protejat din umbră, nu erau nevoiţi să le fie frică, sa fie păziţi, să fie ţinuţi captivi. Acum, cei care îi mai au, stau cu grijă, nu îi mai lasă liberi, nu îi lasă să se descopere, să se cunoască, să greşească, astfel transformându-se în ceea ce noi, azi nu mai recunoaştem. Dar ne-am obişnuit.

Cei mai buni prieteni şi protectori le erau străzile, Soarele, Luna, cerul albastru, zăpada, Mama Natură, Infinitul şi cei asemeni lor. Lumea era a lor şi nimeni nu contesta acest lucru. Acum, cei mai buni prieteni s-au transformat în praf, mizerie, frică, constrângeri, limitări, imitaţii şi iluzii, semeni ireali şi virtuali.

Credeam că au dispărut. Îmi părea rău de ei. Bucurau pe toata lumea, cu glasul lor, cu lumea lor, cu imaginea lor, cu jocul lor.

Dar i-am redescoperit, într-o zonă a capitalei de care nu ştiam nimic. Acolo îşi primesc din nou drepturile, acolo se bucura iar de tot ce ne-am bucurat şi noi, copii fiind. Se bucură de libertate, de curăţenie, de coloratul pe asfalt, se bucură unii de alţii, fără să le fie frică, fără a avea gardieni, fără a fi limitaţi sau afectaţi de monstrul ce l-am creat în jurul lor, tipul de “viaţă modernă”.

Ei sunt copiii, lăsaţi să fie copii, lăsaţi să se bucure de orice alegere, lăsaţi să se joace, să alerge, să greşească, necondiţionaţi de statul în casă din cauza mizeriilor, fricilor şi temerilor “celor mari”.

Dacă mă impresionează un astfel de fenomen, devenit rar ce-i drept, stau şi mă întreb cât de schilodită e imaginea noastră despre viaţă? Cât de degradate ne sunt trăirile şi vieţile? Cu ce drept spunem că ştim să trăim?

Dacă toţi ar vedea cum am văzut eu, dacă toţi şi-ar deschide sufletele şi cu adevărat ar vedea aceste lucruri “banale”, poate lumea ar învăţa să se schimbe, să se îndrepte, să se bucure.

O singura şansă mai avem să ne bucuram de viaţă: să lăsăm copiii să ne înveţe să trăim curat! Ce vom alege în final?

Diana Cereşmiş

Le-Odă lor, profesorilor

• Frustrări din cartier, Promo •

Am primit pe adresa redacţiei o epistolă electronică de la unul din politehniştii încă urmăriţi de fantomele trecutului. Episodul pilot al acestui vis urât ce a poposit în căsuţa noastră de mail pentru a-şi odihni puţin săgeţile înainte de a vă fi dat şi vouă spre lecturare, îşi trage seva din experienţa anilor de studenţie, mai precis din relaţia cu dihania botezată Facultate sau cu însuşi Răul personificat, experienţă care supurează acelaşi gust amar împărtăşit de majoritatea politehniştilor, ce îţi inundă fiinţa de frustrare asemenea sângelui nerăzbunat din tragediile antice.

Doamnelor, domnişoarelor, domnilor, politehniştilor, să curgă lectura. Atenţie, orice asemănare cu personaje reale nu este deloc întâmplătoare.

Scopul acestui articol este să demoleze „superioritatea” învăţământului universitar românesc,

Astăzi vom începe cu Universitatea Politehnica Bucureşti, Facultatea de Automatică.
Iar invitatul nostru va fi „domnul” X.
Ups, deja m-au trecut fiorii când i-am rostit numele.
Pentru că X îşi bazează ştiinţa pe frică.
Toţi studenţii care intră în facultate sunt vinovaţi, iar el este jupânul care taie şi spânzură.
Facultatea este moşia lui şi target-ul final este patul lui Procust.
Indiferent cât ştii când intri în facultate, la sfârşit trebuie să fii îndoctrinat de sistem.
Scopul principal este umilirea omului şi aducerea lui în stare de executant.
„Conducerea” ştie ce trebuie să facă studentul.
Menirea principală a studentului este supunerea.
Dacă eşti supus progresezi. Poate iei şi bursă.
Iniţiativele sunt rele. Iniţiativele pot răsturna un sistem.
Sistem datorită căruia ei rezistă.
Ştiinţa este de prin anii ’60 dar cui dracului îi pasă…
Părinţii îşi trimit copiii la facultate. Vor ca şi copiii lor să reuşească în viaţă.
Le dau bani, cu greu strânşi, iar copiii lor trebuie doar să se ducă la facultate să înveţe.
Dar copiii, când merg la facultate, dau de X.
Specialitatea lui este să distrugă omul.
De o viaţă face asta şi se pricepe bine.
Ideea este simplă. Cu cât te comporţi mai rău cu un om cu atâta îţi va fi mai supus.
Iar feedback nu există. Poate să facă ce vrea el. Este stăpânul absolut.
Trebuie doar să dea în studenţi.
Primul discurs al lui X este că nu ştiţi nimic.(Poate că acesta este chiar scopul pentru care am venit?…)
Următorul pas este supunerea absolută. Care iese din rând este tăiat.
Dacă citiţi acest articol, interesaţi-vă puţin de rata sinuciderilor din P16, Regie. Este un subiect tabu.
Drumul în facultate este greu.
De la secretare nesimţite, încurajate de sistem, la asistenţi câini.
Dacă vezi că unuia îi merge capul, îl promovezi puţin dar îl faci câine. Câinele te protejează.
Cum faci dintr-un om de bună credinţă, câine?
Simplu. Îl laşi să facă treaba de laborator, seminarii; îl iei la un proiect din care vin bani.
Îi promiţi marea cu sarea şi ceva bani dacă lucrează.
Omul bagă mare. Dar când vin banii îi tragi ţeapa, nu îi dai nimic.
Îţi iei tu banii. În schimb, îl laşi să dea în studenţi.
Dacă prima dată nu a funcţionat, a doua oară nu are cum să dea greş.
Studentul român e vinovat.
Din momentul în care a intrat în facultate, nu are nicio şansă în afara de pupatul în cur.
Metoda promovată de sistem.
Oricum, sistemul nu are niciun instrument de măsură a calităţii.
Unitatea de măsură e bafta.
De la cursuri aberante care nu spun nimic, la o atmosferă grea de puşcărie care se scurge prin geamurile prăfuite; doar aroganţa şi dispreţul îţi aduc aminte că nu ai mâncat nimic.
Pregătirea pentru piaţa muncii se face în cămin.
Îţi iei un calculator, vorbeşti cu tovarăşii şi începi să înveţi de unu singur.
Bagi mare dacă vrei să câştigi doi lei după ce ţi-ai luat şi ultima hârtie din facultate.
Când ai scăpat şi eşti liber, te trezeşti că bei prea mult.
Funny, îţi aminteşti că la început nu îţi plăcea să bei.
Dar decât să înnebuneşti…

Schimbaţi ceva!
Horea

PS: pentru curioşi, în cazul de faţă , X = Ion Dumitrache