Povestea în care p#la amicului meu este mai lungă decât braţul justiţiei române

septembrie 9, 2010 • Martor şi tartor, Promo • robert

Printr-o nefericită întâmplare, un prieten a avut ceva acte de înmânat pe la Judecătoria Sector 2. Evident, alături de dosarul cu pricina, amicul meu a trebuit să lase acolo şi câteva sute de neuroni nevinovaţi, prinşi la mijloc în confrunatarea cu sistemul. Sistemul de căcat, da.

Firul evenimentelor începe pe la ora 9.00 dimineaţa, la biroul Judecătorului de Serviciu. De ce la ora 9.00 şi nu mai devreme sau mai târziu? Pentru că vocea de la Informaţii (sau Relaţii clienţi, oricum nu contează titulatura, tot sictir şi dezinformare este) i-a comunicat domnului despre care povestesc faptul că programul începe la ora 9.00 şi durează până la ora 14.00. Tehnic vorbind, funcţionarii de acolo încep la ora 9.00, aşa e, doar că joncţiunea libidinoasă cu clientela (fie ei justiţiabili sau avocaţi) purcede de la ora 10.00. O mică scăpare, putem trece cu vederea. Ce mai înseamnă în ziua de azi o oră în plus sau în minus..?

Bun. Ajunşi acolo, amicul şi soţia constată că sunt pe poziţia a şasea la faza finală a calificărilor pentru accesul în biroul de Registratură. Evident, în cele 60 de minute participanţii la maratonul nervilor de oţel au crescut în număr, suficient cât să se creeze numeroase schimburi de opinie, păreri vis-a-vis de orice dar şi sfaturi cu aere de superioritate ale avocaţilor. Dar, cel mai important lucru, această adunătură de proşti plătitori de taxe la statul infect român a format o coadă! Da, o coadă, acest element distinctiv al poporului mioritic, acest brand de ţară autentic. „Explore the Carpathian garden but, please, make a coada!”.

Sărind peste primul rând de neuroni sacrificaţi pe talerul justiţiei, amicii mei aşteaptă intrigaţi deschiderea uşii de la biroul cu pricina. Tic-tac, tic-tac, tic-tac… Pam-pam! În uşă apare el, Nemuritorul, Stăpânul holurilor şi operaţiunilor de ghidare, Marele păzitor de funcţionari şi cafele, Purtătorul de cămaşă albastră şi pantaloni negri (să ne înţelegem, echipament de vară), ei bine, Jandarmul! Botezat ad-hoc Darth Wader. Şi începe calvarul şi transpiraţia. „Cine e la Legalizare? Dumneavoastră? A, nu? La Depunere? Acte dosar? A, la Ridicare acte? Poftiţi! Staţi doamnă, aşteptaţi! La ce sunteţi? Legalizare? Depuneţi sau ridicaţi? Poftiţi? Cine e următorul la Depunere?”… Şi aici intră în scenă prietenul meu: „Noi suntem!!!” Şi au intrat. Dar la care din cele cinci birouri? „Fiţi amabil, un dosar de divorţ…?”. Şi Darth Vader, trăgând cu nesaţ un Bar de IQ negativ prin masca de păr din nas spuse: „ Aha! Păi dumneavoastră nu sunteţi la Depunere acte, în acest caz!”. „Păi, ba da, am venit să depunem actele, cererea… Nu?”. „Păi, nu! La Depunere se depun actele în cazul unui proces deja deschis. Dumneavoastră sunteţi la Acţiune pentru că deschideţi o acţiune nouă”. Mămucîîî, ce acţiune demnă de războiul stelelor verzi a avut amicul meu prin cap… Evident, s-a reîntors la coadă cu nevasta şi stai în p#la mea şi aşteaptă ca gibonul să iasă în uşă să scuipe „Acţiuneee!”.

Între timp lumea se vânzoleşte, timpul trece, neuronii mor, transpiraţia iese şi prin cur iar Acţiunea morţilor mă-sii rămâne ascunsă undeva în gâtul stăpânului negru de uşă. Când în sfărşit se aude cuvântul magic, stupoare! „Domnu’, nu intraţi acum, e rândul doamnei avocate.”. Mii de tunete şi fulgere! Sau, mai degrabă, mii de p#le în gâtul şi-n ochii gibonului, Tribunalului, sistemului… „Adică, nu era rândul meu..?”, întrebă un pic gâtuit amicul meu. „Păi, nu că acum e rândul doamnei avocate. Ştiţi, aşa e regula, un civil, un avocat, un civil, un avocat..”. Se băgă şi avocata care urma să păşească triumfătoare pragul biroului Zeului de serviciu: „Aşa este, să ştiţi, este o regulă internă. Alternativ un avocat, un justiţiabil.” Să moară caca! Un justiţiabil! Ce mândru se simţi prietenul meu! „Păi doamnă, dacă sunt justiţiabil, ce am în minus faţă de un avocat? Am venit ca prostul de atâtea ore?”. „Mergeţi, dom’le, şi întrebaţi conducerea! Aşa e regula!”, scuipă venin Darth Wader. Poţi să nu renunţi la luptă? Futu-i…

Într-un final, avocata de dinainte, acea rasă ariană superioară pulimii de la coadă, iese triumfătoare şi cei doi prieteni intră la Marele Judecător de Serviciu al Clanului de bugetari obosiţi şi sictiriţi, depun actele (chestiune de câteva minute viteză), semnează cereri, lasă timbre, completează formulare, mai lasă nişte copii, neuroni, păr alb, îşi scuipă în sân şi află că finala va fi peste 6 luni! „Cum, dom’le, trebuie să aşteptăm încă 6 (şase) luni pentru încă cinci minute de dat m#ie sictirului unui alt judecător?”. Ei bine… da! Dacă aşa a spus calculatorul… Bine, există soluţia depunerii unei cereri de preschimbare a termenului, adică o altă coadă, o altă cerere, acelaşi Darth Wader, încă o cohortă de neuroni morţi. M#ie, mă, ţară bananieră!

Nu este prima dată când sistemul se cacă pe contribuabilul mărunt şi tolerant. Enervant, nu? Nu era mai bine dacă în loc de „La revedere, mulţumim!” (#¤%#¤%&#&!!), cei doi cetăţeni ar fi spus „Mulţumim, vă dorim un minus 25% la mai mare!”…?

Funky, my ass…

septembrie 6, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • OpiniaCititorului

Ce activităţi out-door poţi presta duminica, frumos fiind afară? Poţi ieşi la o mică recreere, departe de pereţii casei sau ai cârciumilor, după caz. Aşa am făcut şi eu. Am ales parcul Herăstrău pentru o plimbare cu bicicleta / rolele. Eu pe bicicletă, o prietenă de-a mea pe role. Am ajuns în locul stabilit şi ne-am apucat de treabă. La un moment dat ne-am dat seama că viciul care ne complică vieţile începe să ţipe la noi. Vroiam să fumăm o ţigară dar niciuna nu îşi cumpărase înainte de intrarea în parc. Am început, bineînţeles, să căutăm terase sau tarabe ce au la vânzare tutun.

După câteva încercări eşuate am ajuns la o terasă de pe malul lacului, Funky Breeze, cred că se numea. Găsesc la bar exact mărcile de ţigarete consumate şi de mine şi de prietena mea şi cu bucuria unui dependent pus faţă în faţă cu drogul consumat cer două pachete.

Foarte drăguţ, băiatul de la bar refuză să-mi vândă produsele dorite pe motiv că vând ţigări doar clienţilor terasei.

…………… Aud greieri. La ora asta? Nu sunt de afară, sunt în capul meu.

După câteva secunde, în care încercam să-mi conving creierul că e real ce aud, spun cu zâmbetul încă pe buze:

’’Păi sunt client al terasei, vreau să cumpăr ţigări!’’ Răspunsul barmanului mă face să cred că nu a înţeles spusele mele, replica lui fiind ’’ Ok, la ce masă sunteţi?’’

Rânjetul începe să-mi piară în momentul în care încep să îmi dau seama că pofta mea de tutun ar putea fi pusă-n cui.

’’ La nicio masă, sunt în faţa d-voastră. Dacă vreau să cumpăr ceva de la d-voastră, înseamnă că sunt client al terasei. Cumpăr ţigări, pe bani, deci sunt client!’’

El se ţine tare: ’’Aaa, aşa nu. Nu pot să vă vând, sunt pentru clienţii barului’’. Normal că insist: ’’Păi vreau să fiu client, vreau să cumpăr ceva de la voi!!!’’ Dar şi el insistă refuzând să-mi vândă ceva.

Mi-am dat seama că nu am nicio şansă de izbândă, cu prostul nu te pui. Prost, să fie clar, nu îl fac pe amărâtul care urma nişte instrucţiuni clare, ci pe patronul care a decis că nu poate da o comandă pertinentă de pachete de ţigări, în aşa fel încât să acopere nevoile clienţilor barului dar şi a celor care se plimbă prin parc şi vor să le bage ceva bănuţi în buzunar fără a sta neapărat la masă.

Cu nervii cât suprafaţa Chinei, plec spre prietena mea. Şi pe faţa ei se vedea aceeaşi bucurie cu care intrasem şi eu pe zona de lucru a prostului. Mi-a părut rău de ea.

Explicându-i de ce nu m-am întors cu tutunul mult dorit, privirea ei dovedea un singur lucru: greierii din capul ei sunau la fel ca cei din al meu. După câteva secunde reuşeşte să scoată ceva pe gură: ’’Cum adică?’’

Funky Breeze indeed!

Diana

Costineşti, satul în vacanţă

septembrie 2, 2010 • Martor şi tartor, Promo • Bilă

Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam‘ Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.

Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.

După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace, ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.

Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.

În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.

Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!

Horoscopul săptămânii 30 august-05 septembrie

august 31, 2010 • Câte-n lună și stele verzi, Promo • OpiniaCititorului

Aflat în continuare în vacanţă, Jean Horoscopizdul a angajat câţiva omuleţi verzi să caute în stele destinele omenirii, până la revenirea sa în cabinet. Aceştia s-au străduit cât au putut de mult să urmeze talentul master-ului lor în ale viziunii apoi au trimis pe adresa redacţiei rezultatul muncii. Luaţi de aici:

Vărsător. Tot cu ochii pe pereți și mintea-n nori. Degeaba visați la cai verzi pe pereți și câini cu covrigi în coadă, că ori vă sună amanta soțului, ori vă aruncă șefu hârțoagele-n cap ori ați mâncat stricat și o să vă câcați pe voi. Oricum pute.Realitatea e de căcat.

Pești. O să aveți rost de drum. Că doar a venit scadența ratelor. Dar se întrevede și o cunoștință nouă. Posibil polițistul care o să vă dea amendă că ați trecut pe roșu.

Berbec. Relația cu partenerul de viață merge de minune. Un iz de afumătură plutește în aer. Miroase a oaie la proțap. Apropos, unde e consoarța?

Taur. Cei mai norocoși în această săptămână. Vor păși pe pajiști liniștite la umbra pomilor primitori. Se vor deconecta cu ciripit de păsărele, zen, și raze de soare. Norocoși într-adevăr. Trăiască Prozacul și camerele fără clanță.

Gemeni. Unul plus unul fac unul. Va fi revelația acestei săptămâni. Sexul în trei poate fi revelator dacă nu implică doar degetele.

Rac. Țara e în criză, bălțile au secat, pescarii sunt beți morți. E timpul săpetreceți. Atenție însă cu excesele, știm că nu vă stă în fire să fiți manierați, dar nu vă mai mâncați biluțele din nas!

Leu. Regele junglei e la ghenă. Direct pe tub. Numai capul nu intră din cauza mahmurelii. Nu știți cum ați ajuns acolo. Noroc că nu sunteți singur. Aveți prieteni de nădejde. Ei borăsc pe ghenă un etaj mai sus.

Fecioară. Busuioc sub pernă, apă sfințită să iasă toți dracii. Nu ar strica să nu mai credeți în basme și să vă treziți la realitate.

Balanță. Ce e mai greu: un kil de pene sau unul de plumb? Ce e mai greu să tragi sau să împingi? Care e mai bună, o brună sau o blondă? Degeaba le punețiîn balanță că vă irosiți nervii. Ficatul oricum e praf, stomacul vă joacă feste așa că nu vă mai rămâne decât sexul. Care?

Scorpion. Plictiseala îşi spune cuvântul. Soluția nu e să spargeți bani sau căsnicii, după caz. Că e trecător. Vă rugăm să evitați speculațiile. Și să respirați.

Săgetător. Știm cu toții cât de ipocrit sunteți, dar deja ați ajuns patetic. Dar aţi ajuns departe. Și asta pentru că cineva v-a dat papucii. Să-i purtați sănătoși.

Capricorn. Zi favorabilă studiului și al comunicării. Poate reușiți să finalizați de numărat firele de praf și să ne comunicați și nouă rezultatele. Dacă nu, vă sugerăm să începeți alte proiecte. Vă sugerăm să cântăriți prostia, să măsurați idioțenia sau să învățați limbajul euglenelor verzi.

Pinguinulfurios.

Cum am ratat pista de biciclete din tren

august 25, 2010 • Martor şi tartor, Promo • robert

Probabil ameţit de căldura din Bucureşti, am avut un moment de pierzanie în care am crezut că mersul cu trenul este o modalitate decentă de a călători, deşi avusesem experienţe nu tocmai plăcute de atâtea ori, în drumul spre Braşov. Dar mulţumită angajaţilor C.F.R., am revenit în numai o zi la realitate, fără a fi nevoit să apelez şi la medicamentaţie.

Am plecat joi din Bucureşti spre Braşov, pentru a-mi aduce bicicleta în capitală. Nu sunt fan al clubului Bucurenci, sunt fan bicicletă, să ne înţelegem. În tren îl întreb pe conductor dacă există vagoane speciale pentru biciclete, astfel încât să nu-mi complic călătoria la întoarcere. „Bineînţeles că există, întrebaţi la informaţii în gară. Oricum, dacă nu găsiţi, urcaţi aşa, că vă întelegeţi acolo cu controlorul.”. Clar, am dat peste angajatul lunii.

Ajung în Braşov, întârziere o oră (a-propos, tarifele de ce nu scad la tren atunci când nu se respectă orele de plecare, sosire?) şi merg la informaţii să întreb despre trenurile cu vagon special de biciclete care pleacă spre Bucureşti a doua zi. Am aflat că sunt două: un rapid, la 14:05 şi un accelerat la 15:50. După mulţumirile de rigoare, mă duc repede să-mi iau şi bilet, astfel încât să scap de o grijă. Cer un bilet către Bucureşti, la rapidul de ora 14:05, la vagonul special de biciclete. „Acet tren nu are vagon de biciclete!”, îmi răspunde sec figura de la ghişeu. „Păi, colega dvs. de la informaţii aşa mi-a spus…”, replic eu contrariat. Vorba aia, dacă informaţiile primite de la Informaţii nu sunt corecte, avem o problemă. „Nu ştiu ce v-a spus colega mea dar acest tren nu are vagon de biciclete. Vă dau aşa bilet?”, mă presează cucoana. „Nu, nu vreau aşa, vă rog să-mi spuneţi ce tren are vagon de biciclete spre Bucureşti, mâine.”, insist eu. „Nu ştiu!”, mai că ţipă la mine tanti de la bilete. „Păi, şi nu-mi puteţi spune?”, încep şi eu uşor să mă enervez. „Domnule, stă lumea la coadă, întrebaţi în altă parte!”. Am avut un gând scurt prin cap, legat de o macetă şi nişte sânge. „Doamnă, eu sunt tot la coadă, pentru acelaşi lucru: să-mi cumpăr bilet! Dacă dvs. nu-mi daţi această informaţie, colega dvs. de la Informaţii mi-o dă greşit, unde în altă parte să întreb? Să sun la Salvare?”, îmi sar eu din pepeni. Vădit sictirită, tanti începe să se utie prin calculator şi-mi găseşte la acceleratul de 15:50 vagonul cu pricina, îmi dă biletul şi încasează banii. Îi mulţumesc fără a primi vreun răspuns, evident.

A doua zi, mă prezint pe peron cu vreo jumătate de oră înainte de a sosi trenul. Îi este anunţată deja o întârziere de 25 minute. Întâmplător, mă întâlnesc în mulţime cu doi băieţi, ei la rândul lor cu bicicletele după ei. Îşi luaseră bilet cu vreo oră înainte dar primiseră la vagonul 10 (ei au cerut, ca şi mine, la vagonul de biciclete numai că eu aveam bilet la vagonul 1!). Am început să ne întrebăm dacă or fi două vagoane speciale, deşi părea ieşit din schemă. Într-un final, vine trenul, mergem la vagonul 1, unde aveam eu, şi-l întrebăm pe naş dacă acesta este vagonul pentru biciclete. „Dom’le, aici a fost numai că s-a defectat şi a fost înlocuit.”. E clar, suntem luaţi la mişto. „Bun, şi ce facem? Că nu avem voie să blocăm culoarul cu astea..”, am început să ne scărpinăm pe cap. „Mergeţi la ultimul vagon şi lăsaţi-le în spate, că acolo nu încurcaţi pe nimeni”, găsi repede soluţia naşul. „Păi şi eu ce fac, am loc aici, credeţi că vreau să stau în picioare tot drumul până la Bucureşti?”, pun şi eu o întrebare al cărei răspuns îl bănuiam. „Fiţi fără grijă, că găsiţi locuri şi acolo, nu se umple trenul.”. În fine, am plecat spre ultimul vagon, acceptând această soluţie. Ajungem la ultimul vagon unde o doamnă conductoare aruncă spre noi o întrebare stupidă: „Ce faceţi cu alea??”. Plin de spume, îi spun: „Le vindem. Vă interesează?”. Momentul de cri-cri din creierul ei a fost nepreţuit. „Vrem să le suim în tren, mergem la Bucureşti…”, am revenit. „Nu aveţi voie cu bicicletele în tren!”, a tunat şi a fulgerat doamna. Am avut un moment în care mă uitam după o cameră ascunsă, crezând că totul este o farsă. „Colegul dvs. de la primul vagon ne-a spus că este în regulă, din moment ce vagonul special s-a defectat şi a fost înlocuit..”, am început cu explicaţiile. „Fugiţi de aici, nici nu a avut vagon special de biciclete trenul.”, ne-a confirmat bănuielile tanti. În fine, am urcat, am lăsat încărcătura în spate şi am aşteptam să plecăm odată…

…Ceea ce s-a şi întâmplat. Momentul de glorie s-a petrecut atunci când stăpâna trenului de mai devreme a venit la controlat biletele. „Să ştiţi că chiar este o problemă cu bicicletele astea în spate.”, ne informă grav conductoarea. Moment în care tensiunea mi-a sărit din limitele normale. „Doamnă, am fost informat ieri de către colegii din gară are vagon special de biciclete. Mi-am cumpărat regulamentar biletul. Astăzi aflu în gară, de la colegul dvs. de tren că vagonul a fost înlocuit. Ce trebuia să fac? Să mă duc în gară să-mi cer banii înapoi? Să aştept un alt tren dotat cu acest vagon? Eu azi trebuie să ajung la destinaţie şi am acţionat în urma informaţiilor primite de la compania unde sunteţi angajată.”. Şi a urmat o întreagă discuţie vis-a-vis de procedurile lor, ca şi cum eu ar trebui să cunosc manualul de funcţionare al angajatului C.F.R., oricare ar fi el, că le facem reclamaţie pentru incompetenţă, că au servicii de căcat şi aşa mi departe. În concluzie, nişte neuroni ucişi degeaba şi crunt, dar şi subtila inserare a ideii că doamna avea nevoie, de fapt, de o mică atenţie. Din nou, imaginea cu maceta şi cu sângele pe perdelele din compartiment mi-a trecut prin cap. De data asta, însă, a zăbovit mai mult. Am ajuns în cele din urmă (o oră şi un sfert întârziere) în Bucureşti, fără a plăti nimic suplimentar şi fără a mai fi deranjaţi.

Cu siguranţă nu sunt primul şi nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. De asemenea, sunt convins că s-au întâmplat şi se vor mai întâmpla şi alte păţanii în călătoria cu trenul. Tocmai de aceea este trist, în anul de graţie 2010. Lăsând la o parte infrastuctura făcută praf, întârzierile devenite parte componentă a procedurilor C.F.R. sau aspectul trenurilor, mai avem de-a face cu celebrii naşi, cei care în majoritatea timpului caută o ranforsare a salariului sau cu tănticile de la ghişee care încă nu realizează că-şi iau salariile din banii fraierilor care plătesc biletele de tren. De facilităţi sau alte alea nici nu poate fi vorba… Încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce p#la mea să plătesc bilet la tren, în condiţiile în care compania se pişă pe mine. Nu mai bine schim eu sensul jetului?

În final mă leg, inevitabil, de ultimul slogan turistic al României, Explore the carpathian garden: cei mai mulţi nu vor vedea grădina din pricina buruienilor.

P.S.: Pentru că, spune vorba, cel mai deştept cedează, am poziţionat bicicletele astfel încât să nu blocăm culoarul vreunui sinucigaş care ar fi dorit să se arunce din tren de la ultima uşa a şarpelui de oţel. Da, în toaletă.

Juristu’ lu’ peşte. Cu jalba-n proţap

august 21, 2010 • Lege fără de lege, Promo • OpiniaCititorului

Şi uite-aşa, cum stăteam eu într-o zi spărgând seminţe în gând, liniştit pe o margine de lume, singur, şi prin urmare neliniştit, primesc un e-mail al naibii de coerent formulat.

Cică aşa: “există vreo lege similara Ordonanţei 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor dar care să trateze cazul în care înaintezi o petiţie către o societate comercială?” Am clipit un pic bruiat, gândindu-mă că până acu’ nu m-am izbit de trăsnaia asta de text de lege, darămite să ştiu şi răspunsul la întrebarea paraşutată. Şi totuşi… ”Bre! Tu ştii că omul ăsta are dreptate? Chiar aşa, daca am o întrebare pe la vreun furnizor/prestator&co cam cât ciorilor aştept izbăvitorul lor răspuns?”

Intru tiptil în zăpăcenia asta de ordonanţa 27 şi văd că, într-adevăr, există un termen stipulat pentru un semn de viaţa (art. 8 – 30 zile) cu posibilitatea trimiterii în prelungiri “în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită” (art. 9 – un bonus de încă 15 zile pe lângă cele 30). DAR, aici se face vorbire doar de cazul în care jalba e adresată “autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.” Huuushhh… mama ei de enumerare, că am zis-o repede şi m-a lăsat fără aer! Aşa, unde rămăsesem? Deci: OK, am treabă cu autorităţile, am un termen de răspuns. Da’ dacă vreau să întreb de ce nu e ieftin halatu’, în cât timp tre’ să-mi răspundă un comerciant?

Un’ să mă uit, un’ să mă uit… Hai să vedem pe la protecţia consumatorului (ordonanţa 21/1992), deşi nu îmi amintesc să fi zărit aşa ceva p-acolo… Bănuind că n-o să găsesc nimic clar şi frumos reglementat, îmi setez neuronii pe modulul “globul de cristal” (a.k.a “ce mama dracului o fi vrut să spună aici legiuitoru’?”) şi mă dedau cu pasiune rumegării de rânduri. Nici nu apuc să dau bună ziua şi găsesc la art. 2, pct. 4, litera h (pentru cei care se duc des la cimitir, e uşor de urmărit trimiterile astea: cimitirul valea întristării, aleea 4, parcela b – e ca seamănă? -) Aşa… Deci găsesc o definiţie a producătorului care cică e unul şi-acelaşi cu “distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului”. Eteteee! Deci nu direct, da’ pe cale de interpretare, distribuitorul răspunde din cizmele producătorului dacă nu a răspuns corect la întrebarea consumatorului în 30 de zile! (iar, mă, 30 de zile??? ajungi să confrunţi răspunsul cu rezultatul autopsiei!). Bun şi asta… Dar nu e de-ajuns… Că e valabil doar pentru o singură întrebare.

Hai să vedem ce ciorilor mai găsim. Mmmm… Mmmm… Aha! Hai că am mai găsit ceva! Bine, tot cu globu’ de cristal. Prin urmare: la art. 9 indice 3, litera k, cică “furnizorul de servicii financiare va lua toate măsurile necesare pentru a efectua repararea în termen de maximum 15 zile a eventualelor prejudicii cauzate consumatorului prin nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract şi va face dovada demersurilor întreprinse în acest sens”. E bine că e termenul mai scurt, dar nu e vorba de orice comerciant ci doar de “furnizorul de servicii financiare”.

Buuunn! Purcedem mai departe… Stai aşa! Hai că ăsta e mai general… Uite, la art. 13, punctu’ 1 s-au gândit ei să zică după cum urmează: “Art. 13 – (1) Remedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori înlocuirea produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului se face în termen de maximum 15 zile din momentul când operatorul economic a luat la cunoştinţă de deficienţele respective.” E? Hai că asta pare de-a dreptul rezonabil. Dacă n-ar trebui să se aplice în România.

Mă… şi cam atât… Am mai zgâlţâit un pic şi forumurile, da’ mai mult de-atât n-am reuşit să mai găsesc ceva relevant.
În concluzie: dacă nu e vorba de-o belea în care tanti societatea să fie silită să dreagă ceva, poţi să scrii matale literatura precum marii clasici – cu multe descrieri de peisaje şi cu o pasiune acerbă pentru detalii (de exemplu accentul lung şi apăsat pe vocale al reprezentantului firmei atunci când te înjură de mamă, în totală contradicţie cu predilecţia ta pentru consoane în momentul în care încercai să îi explici că e prost), că e cam degeaba şi dăunător. Adică dacă ţi s-a părut că ai fost călcat pe bătături şi, de exemplu, te apuci să urli la altă poartă, urli mult şi bine, că nu iese nimeni la poarta să-ţi explice că tre’ să-ţi schimbi atât direcţia joaselor cât şi a înaltelor spre altă adresă.

Şi cam acestea i le-am explicat bietului om care avusese această stranie curiozitate. A, şi i-am mai făcut o recomandare: să scrie el în adresă că aşteaptă răspuns într-un termen de [x] zile sau, în cazul în care acest termen nu poate fi respectat, să i se comunice cam care ar fi acest termen.

No, şi după toata tărăşenia asta, acu’ stau şi mă întreb: o fi avut omu’ vreo belea sau doar a vrut să ştie?

Dunăre

România de azi, ideile de mâine

august 17, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Vădit preocupaţi de bunăstarea şi confortul cetăţenilor pe care îi reprezintă, cei şase magnifici primari ai capitalei, sub sterila îndrumare a profesorului doctor chirurg (bla, bla) Sorin Oprescu, au început de ceva vreme o intensă campanie de utilare a Bucureştiului cu diverse accesorii menite să introducă această urbe în secolul XXI.

Ce se întâmplă? Deşi toată crema autorităţilor locale se plânge de lipsa fondurilor pentru a da drumul unor proiecte cu adevărat necesare şi importante (pentru Bucureşti înseamnă direct cucerirea secolului XXII), iată că edilii celor şase sectoare găsesc resurse pentru a implementa măcar un pachet de bază al modernizării oraşului capitală a României. Dacă sunteţi în continuare sceptici şi cu ţevile de cornete cu ace otrăvite în vârf îndrepate către primării, vă sugerez să vă domoliţi un pic, analizând lista de mai jos, unde veţi descoperi preocuparea aleşilor pentru dumneavoastră, cetăţenii cu drept de vot şi plătitori corecţi de taxe (şi nu numai dvs., evident):

1. Separatoarele de sensuri implantate pe anumite porţiuni de bulevarde/străzi (ştiu, sunt în urmă cu această constatare dar merită precizată, nu-i aşa?). Aflaţi într-un secol al supervitezei, aceste minuni ale semnalizării rutiere sunt mult mai necesare decât asigurarea unei infrastructuri adaptată vremurilor în care trăim (în care trăiesc vesticii, pardon). Aceste separatoare se conectează printr-un complex sistem de lasere, prin sateliţi, cu senzorii maşinilor pământene, navetelor klingoniene, romulane şi măturilor cu face-lift ale vrăjitoarelor sau studenţilor de la Hogwarts, oferind computerelor de bord direcţia şi sensul corect de deplasare, eliminând practic orice incursiune pe contrasens şi, astfel, reducând aproape de zero numărul accidentelor având această cauză. Aşa că nu mai fiţi cârcotaşi.

2. Benzile de delimitare (si aniderapare, cred) amplasate pe trotuare la fiecare trecere de pietoni. O altă excepţională invenţie tehnologică, menită să asigure securitatea pietonilor dar şi a şoferilor. Cum aşa? Dacă veţi privi mai atenţi, aceste benzi galbene au nişte ţucumbăre, ieşite un pic în relief, care odată călcate transmit un semnal (tot prin satelit) computerelor de bord din maşini, avertizând şoferii „Atenţie, stăpâne, în faţa ta va apărea un pieton peste aproximativ X secunde! Opreşte, boule!”. Şoferul, chiar dacă este surd sau ignoră mesajul, nu va putea continua să accelereze pentru că, în lipsa unei reacţii, maşina va frâna brusc (chiar brusc, cu riscul de a proiecta şoferul prn parbriz). Dar chiar şi în acest caz nefericit, societatea va scăpa de un individ iresponsabil, salvând un pieton nevinovat. Ca atare, numai efecte pozitive!

3. Stalpii dotaţi cu semnale luminoase amplasaţi la trecerile de pietoni. Gadgeturi eco, de altfel, aceste accesorii fiind dotate cu panouri solare, economisind astfel consumul de energie electrică de pe reţea şi salvând în acest mod banii contribuabililor. Semnalele luminoase sunt necesare, în primul rând, pentru elicopterele SMURD care vor avea, astfel, timp să frâneze din timp la trecerea de pietoni, evitând producerea altor victime nevinovate. Totodată, semnalul luminos va indica navetelor extraterestre care tranzitează oraşul în drum spre mare sau munte, că viaţa există pe Terra! Please, take me with you!

4. Aranjamentele florale în exces (de unică folosinţă). Lăsând la o parte vizualul senzaţional sau mirosul parfumat, aceste minuni ale naturii dau de mâncare unor oameni care, ca atare, plătesc taxe către primării. Avantaj pentru toată lumea. Dacă nu s-ar ofili florile, ce s-ar mai întâmpla? Firmele contractante ale primăriilor ar da faliment iar o groază de oameni ar rămâne pe drumuri! Fiţi responsabili şi analizaţi în detaliu această problemă. Acelaşi lucru îl pot remarca şi pentru maşinile care trec zi de zi şi spală cu apă luată din lacuri (cu mâl, normal) străzile din capitală. Păi, dacă nu ar fi praf, oamenii ăia nu ar rămâne fără slujbe?

Pe lângă aceste investiţii cu adevărat necesare realizate de bravii conducători ai capitalei, sugerăm o altă serie de proiecte menite să ridice standardul de viaţă al locuitorilor:

-coşuri de gunoi din kevlar şi interior din plumb, amplasate la fiecare 5 m pe fiecare trotuar, rezistente la acte de vandalism şi cu o protecţie sporită împotriva iradierii, în cazul deşeurilor radioactive pe care cetăţenii le pot arunca.

-copaci din pet-uri verzi, amplasaţi pe fiecare petec de pământ liber, rezistenţi 800 de ani, fără nevoia de a fi udaţi şi fără a prezenta riscul de a fi tăiaţi de pensionarii debranşaţi de la sistemul de încălzire.

-radare spaţiale, capabile să detecteze viteze de până la 3 warp, necesare mai ales în cazul invaziilor extraterestre, poliţia având astfel dovezi pentru a-i amenda pe marţienii inconştienţi.

Lista ar putea continua însă nu dorim să intervenim asupra activităţii migăloase a primarilor. Nu de alta, dar imediat vin alegerile…

Marţi, trei pubele rele

august 14, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • OpiniaCititorului

De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, bineînţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau erau prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.

Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.

Era marţi. Marţea se colectează gunoiul; un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 de grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt, bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură, în voma unui elefant consumator de prea multă saworma sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.

Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?

De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o maşină cu apă, când ştii ce se întâmplă, şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală (mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.

Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.

Diana

De ceva vreme plec la serviciu pe bicicletă. M-am gândit că e un mod plăcut de a începe ziua, de a depune un pic mai mult efort fizic şi de a evita pe căldurile infernale transportul în comun. Şi ai bonus o grămadă de evenimente, cu spectacole de stradă, cu acces gratuit.
De când mi-am schimbat mijlocul de deplasare am schimbat, binenţeles, şi traseul. Merg mai mult printre blocuri. Surprinzător nu am avut probleme cu cei mai buni prieteni ai omului, fani roţi sau orice obiect în mişcare. Au fost cuminţi, au stat la locul lor sau sunt prea somnoroşi la ora aia. Probabil, cu prima sperietură mai serioasă cauzată de patrupezi, voi scrie un alt post.

Altceva mi-a atras atenţia, de fapt m-a făcut să mă clatin pe bicicletă în încercarea de a evita dezastrul ce ar fi putut să se producă graţie stomacului necunoscător al noilor provocări matinale.
Azi e marţi. Marţea se colectează gunoiul, un lucru perfect normal. Dar devine anormal când la 30 grade Celsius, dis-de-dimineaţă, vezi aleile de printre blocuri ude, întrebâdu-te ca prostul când naiba a plouat, iar din metru în metru câte o baltă lăsată de scursurile şi zemurile de prin pubele sau de prin maşinile de colectare. De fapt bălţile se transformă de la caz la caz în forme de relief în miniatură sau în voma unui elefant, consumator de prea multă saworma, sau în râuri de zeamă galbenă, toate cu nişte arome ce ar putea întoarce pe dos şi stomacul celui mai mare mâncător de căcat. Până şi în aer se poate vedea o perdea verde-gălbuie, o ceaţă de culoarea unui bolnav de icter. Ori în zona respectivă, cu blocuri de zece etaje şi câte cinci sau şase scări, toată lumea îşi face nevoile în pubele direct, ori toţi sunt bulimici şi aleg să vomite în pubele tot ce îngurgitează, ori e o singură marţi pe lună când se colectează resturile de prin zona respectivă.
Indiferent de caz, nu e un lucru normal să nu existe o măsură decentă pentru a evita astfel de întâmplări. De vină sunt, după părerea mea umilă, în mare parte locatarii dar şi firmele de salubrizare şi primăriile. Spun asta pentru că mă întreb cât de greu poate fi să îţi strângi gunoiul în saci de plastic înainte să îl arunci pe toboganul colector sau să încerci să nu arunci resturile de ciorbe şi tocăniţe direct întrânsul?
De cealaltă parte sunt cei responsabili de adunarea resturilor menajere. Adică am putea accepta că vara gunoiul pute mai tare dar aşa de complicat e să scoţi şi un furtun sau o masină cu apă când ştii ce se întâmplă şi să dai o spoială până se scurge în canal toată spurcăciunea rămasă? Nu cred că e vorba de costuri, doar maşinile ce spală(mai mult udă) străzile principale ies la treabă şi pe ploaie. Complicat nu e dar deranjul e probabil prea mare pentru o capitală ce se vrea europeană.

Refuz să încerc să mă obişnuiesc în general cu răul doar pentru că trăim în România ! De aceea respect pe oricine ştie ce e un sac de gunoi, ce e o pubelă, pe oricine e deranjat de mirosul infernal produs de gunoi iar pentru asta încearcă să insufle celor din jur nişte reguli de bun simţ.