Cu nunta la psihiatru

august 11, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Căldură, asfalt, spaţii închise şi nervi aruncaţi pe fereastra cognitivă. O zi ca oricare alta, dintr-un ciclu nesfârşit al existenţei umane. Răsfoiesc pagini electronice în căutare de senzaţional, amăgindu-mi monotonia cu o evadare de câteva minute printre reţele şi coduri binare. Şi sare iepurele…

Dorel de la Timişoara, şeful clanului Dallas. Pitoresc nume, personaj proiectat din România celor o mie de ani de acum încolo. Părinte bun, îi face băiatului nuntă. Faima nu ţi-o clădeşti oricum. Teama sădită peste papagali trebuie udată, crescută cu grijă. Cu mii de invitaţi, cu straie din vest, scumpe. 13 000 de euro rochia miresei. Cristale Swarovski, limuzine, cefe groase, pieile roşii. Prostimea stă la geamuri, mestecând invidie. Unii au, alţii n-au. Drumul e blocat. La fel şi reacţiile celor care sunt plătiţi din banii prostimii ca să asigure ordine şi disciplină, conform legii. E greu, sună nemţeşte.

Ei au vrut să facă ceva frumos. Acolo în stradă, să se bucure toată lumea de fericirea lui Dorel. Au vrut să arate că ei, rromii, pot să fie eleganţi, aranjaţi, la modă. În stradă, că se vede mai bine de sus. Lanţuri de aur, parc auto cât PIB-ul Somaliei şi gălăgie. Sfidare. Ceva frumos, în ciuda capetelor de cretă. Care au venit cu amenzile la final, ca la dar. 0,01% valoarea lor, faţă de suma din tolba mirilor. Dar impozitul, cât e impozitul?

Unii sfidează, alţii pompează. Unii bălesc, alţii ciordesc. Unii plătesc, alţii primesc. România, ţara tuturor extremităţilor. Nunţi cu bani neimpozabili şi drumuri blocate. Săraci pe margine, cu ochii după un rest de os. Discriminare, dar în ce sens? Dacă îmi spune cineva că plecatul din ţară nu e soluţia, îl sparg la C.A.S..

Apel umanitar

august 10, 2010 • Martor şi tartor, Promo • robert

Zilele trecute am fost nevoit să părăsesc bârlogul îmblânzit de suflul aerului condiţionat pentru a-mi rezolva câteva probleme administrative. Afară, aşa cum s-au panicat toate mijloacele media, soarele îşi făcea de cap cu bietul popor mioritic, aruncând suliţă după suliţă către asfalt, ridicându-l astfel în grad pe domnul Celsius.

Într-o atmosferă total ostilă nivelului meu psihic de suportabilitate, mă căzneam să ajung la punctul terminus al problemei de rezolvat, sperând să păstrez în cadrul structurii mele anatomice măcar un litru de apă. Orbit de fotonii aruncaţi de sorinel fără chibzuinţă, cu picioarele afundate în trotuar până la glezne şi cu hainele prespălate de vreo trei ori deja, observ în faţa mea o jumătate de familie, respectiv un nene cu progenitura sa. Domnul, condus la masa verde cu un sec 5-0 (sau demisec, poate) de către suma gradelor Celsius şi gradelor lui Bachus, ţinea kinderul de mână mai mult ca un contra-balans, încercând din răsputeri să urmeze o traiectorie rectilinie. O scenă deloc ieşită din comun pe scena republicii România.

Ce m-a răzvrătit a fost frântura de discuţie pe care am surprins-o în momentul în care am trecut pe lângă cei doi bipezi.

„-Tati, am mâncat prea mult?

-Taci, dă-te dreacu’!”

We are the Carpathian garden. Please save us.

Cu capul gol

august 6, 2010 • Mondenării, Promo • OpiniaCititorului

Am citit în Libertatea un articol despre prea subit dispăruta de pe micile ecrane Nikita. Probabil, pentru a reveni în atenţia consumatorilor de circ, „divei” i-a trăznit prin minte să se radă în cap. Nu o mai băgase nimeni în seamă de ceva vreme, în continuare nu avea nimic de prezentat publicului larg sau fanilor şi a trosnit-o p-asta. Bun, vrea să se radă în cap. Chelie să fie, dom’le!

Unul din motivele ei m-a făcut să încordez sănătos abdomenul într-un râs nu prea normal: s-a săturat să meargă la coafor, să-i trateze părul cu tot felul de substanţe, să o ’’îmbrobodească ăştia’’ că e zână, să plătească bani frumoşi pe acest ritual şi când ajunge acasă ’’să crape oglinda’’. Martor mi-e ziarul că aşa a zis.

Păi, chiar nu-i normal. Lăsând răutăţile la o parte chiar are dreptate, de ce o tot îmbrobodesc oamenii ăia? De ce îi tot spun ce frizură fercheşă are? Ea crede că vor doar să-i ia banii şi când colo săracii, de frica fiarei, ar spune orice numa’ să scape de chinurile posibile.

Şi cine ar avea curaj să-i spună că nu sunt cei de la saloane aşa mari pungaşi, că nu te seacă de bani prin vorbe frumoase? Cine să-i spună că nu ei au nici o vină că are faţa taman bună de crăpat oglinzi, că de fapt nici cu păr, nici fără păr nu ar scăpa întreg vreun ciob în care îşi bagă muia? Nu ştie că se poate muri de râs cu astfel de afirmaţii. Cornele, să nu citeşti asta!

Mai mult, speră că acestă mişcare îi va aduce mai multă linişte spunând: ’’ Aşa nu o să mai vină oricine să mă întrebe de sănătate în timp ce mă plimb cu copilul pe stradă. ‘’

De sănătate sigur nu o va mai întreba nimeni, cel puţin nu de cea fizică. În schimb va fi iar la modă pozatul cu maimuţa sau cu ciudaţi ai naturii. Fiind, pentru mine cel puţin, incerte veniturile ei cred că îi vor prinde bine şi banii obţinuţi din fotografiat şi faima de care se va bucura în rândul populaţiei amatoare de poze în ipostaze horror.

Daca stăm bine şi ne gândim mai rău de atât nu are cum să fie aşa că, dragă Nikita, te rugăm să ne faci vieţile mai vesele şi scapă de singurul accesoriu ce mai dă de înţeles că ai fi femeie.

Semnat Naomi, sufletul tău dragostea ta…

Diana

Să moară toţi banii

august 5, 2010 • Frustrări din cartier, Promo • robert

Enervaţi de faptul că nu au convins în proporţie de 100% poporul de competenţele lor (în varianta d-lui Videanu, normal), guvernanţii mai pun un drob de sare pe rana tot mai deschisă a românilor. În speţă, au lăsat-o baltă cu impozitarea excesiv-mediatizaţilor cântăreţi de manele.

Aşa cum era normal, oamenii cu ceva activitate coerentă sub calota craniană, s-au întrebat de ce se întâmplă acest lucru din moment ce tagma artistică este obligată să verse biruri lunare la visterie, deşi cuantumul veniturilor acestora este unul cu foarte mult bun simţ. Unii mai răi, să spunem aşa, ar fi răspuns că minoritarii (majoritari în curând) cântăreţi nu sunt artişti şi acesta este motivul pentru care specialiştii de la finanţe nu-i pot băga în aceeaşi oală cu scriitorii, pictorii, actorii sau cântăreţii cu diplomă. Privind în ansamblu, aşa este. Dar, analizând tehnic, domnii şi doamnele lipsiţi de număr încasează bani în urma unor activităţi, să-i spunem pseudo-artistice. Şi atunci, de ce ar trebui scutiţi de la impozite?

Una peste alta, nici nu contează cum îşi câştigă veniturile (mă rog, în limita legii). Aşa cum toată forţa de muncă activă din ţară varsă lunar sume mai mici sau mai mari la buget, aşa ar trebui s-o facă şi aceşti tânguitori de duşmani şi bani. Atât timp cât folosesc şoselele, spitalele sau orice alte mijloace puse la dispoziţie de stat, trebuie să le plătească. Altfel, se cheamă furat. Iar băieţii de la guvernare îi ajută să facă asta.

Trecând peste scârba provocată de acest subiect, nu pot să remarc pentru a nu ştiu câta oară prostia anumitor reprezentanţi din Guvern. Păi, pentru ei a fost mai simplu să-i omită pe minunaţi de la impozitare, decât să găsească o soluţie de verificare a veniturilor obţinute de aceştia şi modalităţi de taxare. De-a dreptul prostie. Şi chiar mă întreb cum de nu au folosit stilul devenit deja clasic, respectiv să fi anunţat că îi taxează pe manelişti, îi taxau o p#lă – şi nu ştia norodul asta – şi scăpau cu faţa curată din toată povestea. Dar datoria e datorie, dom’le. Şi e plătită tot pe spatele ălora mulţi şi muncitori. Într-un fel încep să mă întreb din ce în ce mai des de ce ar trebui să plătim ceva statului ăsta?

În Tabără de vară

iulie 30, 2010 • Mondenării, Promo • OpiniaCititorului

Cristian Tabără a molestat, sau nu, o minoră. Culmea, minora este chiar fata celei cu care acesta şi-a împărţit şase ani din viaţă. Adevăr sau nu, organele (in)competente vor decide.

Când vine vorba de un scandal de proporţii în care e implicată acţiunea unei vedete apar tot felul de teorii care vin să scuze comportamentul acestora. Boli, posedări, pierderi de memorie, conspiraţii, extratereştrii şi te mai miri ce alte forţe care să le influenţeze purtarea. Oricum, trebuie să faci parte din sfere înalte sau foarte înalte pentru a beneficia de astfel de teorii. Clar nu se poate întâmpla asta unuia din pătura socială defavorizată. La fel şi cu Dom’ Tabără, e implicat într-un scandal de molestare minori şi hop, apar oamenii cu studii care afirmă te miri ce pentru a-l scoate basma curată.

Scuza la el a venit cum nu se poate mai bine: se pare că ar suferi de sindromul Cushing, boală foarte rară şi la modă, probabil, de când Dr. House ne-a ţinut companie în serile TV cu tematică medicală. Boala, cică, s-ar manifesta prin tulburări de comportament (prezente la Dl. Tabără, dacă se dovedeşte a fi real scandalul), obezitate (convenabil, nu?), probleme ale funcţiei erectile (perfect, tocmai a declarat fosta consoartă că nu mai făceau sex în ultimul an de relaţie), hipertensiune, diabet zaharat şi slăbiciune la nivelul muşchilor (l-ar putea avea şi pe ăsta, nu e prea greu să împingi un deget într-un vagin fraged).

Mai fain e că declaraţia vine din partea unor foşti colegi de armată. Armată? Hmm… ceva nu se pupă. Adică, poţi face armata cu aşa o boală rară, greu de determinat chiar şi în zilele noastre? Adică medicii români au nimerit un astfel de diagnostic, cu aparatura din dotarea policlinicilor sau a spitalelor ceauşiste, acum douăzeci şi ceva de ani? Hai să zicem că au fost în stare să pună diagnosticul dar ce mai căuta în armată? O halim şi pe asta dar totuşi, ce boală perversă mai e şi asta? Nu s-a manifestat în atâta timp de când îl ştim noi pe nefericit (sunt precisă că ar fi respirat ceva prin presă) şi s-a găsit păcătoasa să reapară sub forma tulburării de comportament în prezenţa unei fetiţe de doişpe ani. Şi nu oricum, nu cu bătaie, nu cu înjurături, nu cu crize de nervi în direct, ci fix cu o degeţică la onoarea fetii. Cum a apărut boala, cum nu, asta-i treabă serioasă. Grea misiune pe capul investigatorilor.

Şi uite aşa încă o poveste banală: un copil marcat probabil pe viaţă de această experienţă, o mamă distrusă de o asemenea întâmplare şi o reală victimă, reprezentată de un amărât care nu merita aşa ceva, nici o astfel de boală şi nici o astfel de reputaţie.

O fi adevărat, o fi fals, scandalurile nu izbucnesc din nimic. Dar dacă nu e adevărat, de ce s-a ieşit în presă cu scuza acestei boli care l-ar putea scoate nevinovat în cazul în care se dovedeşte a fi reala toată tărăşenia? Na, e doar părerea mea de om umil şi fan Dr.House.

Diana.

Visul de după-masă

iulie 30, 2010 • Aberația de intelect, Promo • robert

Toropit de gradele domnului Celsius dar şi de exodul sângelui din creier către stomac (efect al unui prânz copios), am început să visez cu ochii deschişi la un loc în care să pot atinge cu adevărat starea pură de nimic. De a nu face nimic.

Şi visul meu începe cu o plajă fină, pustie, calmă… Stau pe un şezlong pe malul apei, o apă turcoaz, limpede, călduţă iar valurile mă lovesc uşor peste genunchi, mângâindu-mi fiecare por al pielii. Soarele zâmbeşte blând către mine, învăluindu-mă cu atâta grijă încât să nu simt niciun fel de jenă din cauza lui. Din când în când o adiere suavă trece prin dreptul meu, scuturând-mi băluţa care mi s-a instalat în colţul gurii din momentul în care am început să gust nimicul…

…Şi stau. Stau pur şi simplu, fără să fac nimic. Lenea îmi cucereşte tot organismul, oferindu-mi noi viziuni asupra momentelor care necesită efort. Din acest motiv prefer să mă piş pe mine, lăsând urina să zburde pe picior în jos, spre apă, acolo unde marea o preia ca pe o soră mai mică. Valurile mă vor spăla, nu-mi fac griji… O, da, căcaţii care plutesc în juru-mi sunt tot ai mei, nici nu mai ştiu dacă de azi, de ieri sau de săptămâna trecută. Mai vechi nu au cum să fie, se ocupă marea de reciclare. Între timp, băluţele mi se scurg una după alta, la fel cum mi se scurg ochii către zare, către cer, către apă… Nu fac nimic. Absolut nimic.

Mi-e sete. Nu pot să mă ridic. Nu vreau să mă ridic. Dar iată cum, făcând un semn discret cu un ochi, mă fac înţeles de o superbă roşcată cu ochii verzi şi sânii voluptoşi, care vine alergând spre mine, cu o bere rece în mână şi cu trupul unduit precum adierea suavă a vântului. Privesc tâmp către mirificul tablou din faţa mea şi-mi dau seama că de lene ce mi-e nu mi se ridică nimic sub pantaloni. Nu, nu e lenea de vină. Roşcata, fiind tot mai aproape acum, îmi dau seama că este David Hasselhoff care nu se unduie ci se împleticeşte prin apă, fiind beat. Berea rece există, însă, în mâna sa. La fel şi câteva alge care-i ies dintre dinţi. Da, deci de aia nu simt nimic în pantaloni.

Şi stau în continuare. Un pic jenat acum, de Hasselhoff. E clar e timpul să mă ridic, deşi nu vreau. Aş mai lenevi aşa încă o sută de ani, cu băluţe, pipi, valuri blânde pe genunchi şi priviri tâmpe. Un vis frumos. Am ochii în lacrimi şi nu desluşesc silueta care se apropie agale de mine. Mă chinui să mă concentrez dar nu-mi iese. Cine mai este pe insula mea? Aha, acum văd.

„Băiatu’, nu cumperi un trandafir frumos pentru prietena lu’ matale? Ai un ban să-mi iau şi eu cocktail de la barul de pe plajă?”

Juristu’ lu’ peşte. Astăzi, denunţarea. Pe caz concret.

iulie 29, 2010 • Lege fără de lege, Promo • OpiniaCititorului

Cel mai CEL al oricărui grup e IT-istul… Orice grup are un descurcăreţ de-ăsta care-ţi înnoadă şi-ţi deznoadă firele, aplicaţiile, îţi pune la punct antiviruşii… În fine, îţi face scula să arate un pic altfel după ce termină cu ea. Mie, în general, sentimentul ăsta „că nu mai e ce era” nu îmi pică nicidecum de bine… Aşa-s eu, mai conservator şi recalcitrant.

Ei bine, eu nu-s IT-ist. Şi, pe de o parte, îi invidiez. Când îi întreabă cineva ceva, să fiu al naibii dacă n-am convingerea că nimeni nu le ascultă peroraţiile decât dacă omul a început cu „Bă, io nu pot să ajung, da’ e simplu: tre’ să faci ….”. Alminteri toţi dau din cap din politeţe şi pândesc momentul să schimbe discuţia, linistiţi că „se rezolvă”.

La mine e altfel. Mai ales cu trupeţii mei. Mă întreabă câte-o trăznaie, ascultă ce ascultă şi încep să mă contrazică: „Nu, aici nu-i aşa!”… Păi, măi frate, dacă tot ştii cum e… de ce să te mai încurc??? Dar contrazicerile continuă, de dragul discuţiei – firesc, în compania clinchetului de pahare (vinul bate berea!).

Cea mai tare fază de breaslă e când apare câte o întrebare cam aşa: „- Aaaa, eşti jurist! Zi-mi şi mie cum e cu…”. Bre, discuţiile generale merg analizate şi la botul calului… Da’ alea de la caz la caz, tre’ să fermentezi un pic pe ele. Am văzut destui care au impresia că dacă am terminat dreptul trebuie să le ştiu pe toate alea… Aştept momentul să întreb o dată, o singură dată, o astfel de persoană, dacă s-ar lăsa operat pe creier de un ortoped…că doar au terminat aceeaşi facultate, nu? 😀

Trecând peste frustrările cât Casa Poporului, brusc şi fără o notificare prealabilă, trecem la întrebarea săptămânii, înmânată secretarei mele de către Departamentul de Recepţie Spaţial şi Atemporal al Revistei Cioburi:

„Salut! Am o problemă cu un contract [xxxx]. Situaţia este următoarea:

-contractul este făcut pentru două numere de telefon.

-eu vreu să închid unul din numere dar este posibil ca cei de la [xxxxx] să îmi perceapă un tarif de încetare prematură a Contractului în cuantum de [nnn]Euro.

-potrivit legii 161/2010 (valabilă din iulie 2010) este posibil să reziliez un contract de telefonie fără a mai plăti această taxă de [nnn] Euro.

Din punctul tîu de vedere ( juridic) am vreo şansă în acest sens?

Cu multumiri,

Aristotel Mobilu.”

Am apreciat în primul rând că nu mi s-a cerut o părere personală. I-aş fi dat dreptate din prima! Dar cumva mi-a dat de înţeles că punctul meu de vedere nu are cum să fie altfel decât juridic. Io unu’ aşa aş interpreta formularea (defect profesional…). Cică să mai vorbeşti de băutură, de femei şi alte alea…

Deci: omul a vrut o opinie de specialitate… Şi dă-i şi caută şi dă-i cu interpretarea peste ochi:

” Bre, Aristotele (aşa-mi încep de obicei opiniile- e un soi de semnătură, protecţia dreptului de autor, alea, alea).

Legea 161/2010 modifică anumite articole din legea 296/2004 privind Codul consumului, respectiv 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Articolul modificat din legea 296/2004 spune că: Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.

Adică, nu ţi se poate spune că nu ai voie să denunţi unilateral contractul. Dar, dacă denunţi, aşa cum prevede partea a doua a articolului, partenerul contractual are dreptul în continuare la „o justă despăgubire”.

Ceea ce te ajută însă un pic este modificarea din legea 193/2000 care consideră drept clauză abuzivă prevederea contractuală prin care comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale.

În concluzie:

Ca la carte, aceste texte s-ar interpreta aşa (ca la cartea pe care aş scrie-o eu, să ne înţelegem!): clauza prin care ţi s-a impus o sumă fixă o poţi ataca, considerând-o abuzivă….dar asta nu înseamnă ca prestatorul nu-şi poate susţine în instanţă dreptul său de a primi „o justă despăgubire”, cuantumul despăgubirii urmând a fi stabilit de instanţă. Mai mult, sancţiunea pentru o astfel de clauză în contract nu este anularea ei, ci sancţionarea contravenţională a comerciantului! (Art. 16 – (1) Constituie contravenţie, în măsura în care fapta nu este săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, încalcarea interdicţiei stipulate la art. 1 alin. (3) şi se sancţionează cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.- art 1 alin. 3 precizând că: „(3) Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”)

Recomandare: fă o adresa către [xxxxx] prin care îi notifici despre intenţia de denunţare unilaterală a contractului şi, totodată, atragi atenţia că tu consideri că nu îţi sunt aplicabile prevederile contractuale despre plata sumei de [nnn] întrucât, prin prisma reglementărilor legale (şi invoci temeiul legal) aceasta este o clauză abuzivă (dacă mai aduci vorba şi despre ANPC, parfum!). Fie o să fie de acord, fie o să vină exact cu argumentul de mai sus: legea nu anulează pevederea din contract, că înţelegerea părţilor ţine loc de lege etc…. (Notă: recomandările nu sunt întotdeauna ortodoxe… da’ ce, ăilalţii joacă cinstit?)”.

Mai are careva curaj să-mi puna întrebări? Şi să ceară punctul meu de vedere? Juridic, de altfel…

Dunăre.