O aberaţie de GPS

Pornind de la o discuţie petrecută cu o seară înainte, vis-a-vis de GPS-uri şi indicaţiile vocale ale acestora, stau şi mă întreb de ce inginerii care meşteresc genul acesta de şmecherii nu adoptă o variantă mai relaxată a ghidului vocal? De ce trebuie ca domnişoara sau domnul care emit sunete din gadgetul respectiv să fie atât de serioşi? Încearcă să transmită aceeaşi karma şoferului?

Prietenii mei îmi povesteau cum, greşind la un moment dat ruta indicată de GPS, acesta a început să repete obsesiv „întoarceţi-vă”, până când, într-un final, maşina s-a înscris pe traseul corect. Nu ar fi fost mai amuzant ca aparatul să facă un mişto, două, de şofer? „Fraiere, ai aţipit? Ha, ha, ha, ce bou eşti! Ai greşit drumul, băh!”. Mă rog, o variantă…

Sau cum o fi ca GPS-ul să fie unul ursuz? Plin de sictir şi de dume proaste? Şi, pe deasupra, şoferul stresat iar nevastă-sa ori cine o fi în dreapta, să fie cicălitoare? De exemplu:

„Ea: Iubitule, vezi că ai greşit drumul!!

GPS: …Întoarceţi-vă la dreapta…

El: Da, îngeraş, acum rezolv..

Ea: Hai, iubi, că întârziem şi nu vreau să ajungem pe noapte!

GPS: … Întoarceţi-vă…

El: Da, albinuţă, imediat…

GPS: Întoarceţi-vă la dreapta…

Ea: Iubiii, uite ce zice GPS-ul!!

GPS: Întoarceţi-vă, în p#la mea!

El: Acum, acum!

Ea: Iubiii, mai încet, că ne ia radarul!!

GPS: Întoarceţi-vă în junglă, maimuţe proaste!

Ea: Iubiii, mai uşor!

El: Lasă-mă dracu’, nu ziceai că nu vrei să întârzii?

GPS: Maimuţelor, maimuţelor!

Ea: Iubiii, vezi că depăşeşti aiurea! Of, mi-e rău, mă sperii!

GPS: Depăşeşte, boule! Întoarce la dreapta, în p#la mea!

Ea: Iubiiii, ce are ăsta?

El: Taci!!

Ea: Te rog, las-o mai moale!

GPS: Viteeezăăăă! Ha, ha, ha!

Ea: Nuuuu! Opreşte!!

GPS: Arunc-o, băh!

Ea: Taci!

GPS: Maimuuuţeee, maimuuuţeee!

Ea: Prostule! Iubiii, ce faci?

GPS: Maimuţă, maimuţă!

El: Guraaa!

GPS: Întoarceţi-vă la drepata şi intraţi în TIR!

Ea: Nuuuu!

GPS: Ba nu, bag-o direct în lac!

Ea: Iubiiiii, atenţieeee!!

El: Aaaaa, nuuuuuu..!

Poc!

GPS: …întoarceţi-vă.. întoarceţi-vă… întoarceţi-vă.. dă-vă-n p#la mea!”

E?

Poveste scrântifico-fantastică

Când am deschis ochii, culori pale mi-au năvălit sub pleoape precum un contingent de muşte atrase de filamentul încins al unui bec aprins în grajd, la miez de noapte. Se năpusteau prin irisul îngust, afundându-se prin întunericul globului ocular ca prin pâlnia unei maşini de tocat ruginite, făcându-l să se contracte instinctual precum anusul unui bebeluş ameninţat de iminenta lansare a torpilei-supozitor.

După ce cascada cromatică mi s-a revărsat în cap, pe măsură ce cunoştinţa îşi făcea curaj să se dezmorţească după o noapte cu vise mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, pe cornee se reflecta apatic o cameră străjuită de o fereastră cu două jaluzele strâmbe prin care razele soarelui scoseseră la înviorare mii şi mii de fire de praf.

Imediat după aceea o migrenă se instalase în jurul capului creându-mi strania impresie că eram în postura unui sfânt stagiar căruia i-a fost repartizat un nimb ieşit din termenul de garanţie.

Să fi fost vreo două, trei după-amiaza. La felul în care claxoanele maşinilor ce se grăbeau pe sub fereastră îmi biciuiau auzul mai fragil decât calmul unei femei la menstre, era mult prea târziu pentru a fi dimineaţă şi mult prea devreme pentru a fi seară.

Dincolo de peretele mucegăit, în apartamentul alăturat, o voce stridentă de copil protestează că vrea la calculator. În replică, vocea iritată şi fermă a maică-sii îi repetă sistematic că cele nouă ore permise pe săptămână, câte una de luni până vineri şi patru în weekend au fost irosite deja. Să pună mâna să citească. Aventurile lui Habar-Nam. Puştiul protestează vehement. Vacarmul se înteţeşte progresiv. Simt că-mi plezneşte capul. Atunci, cu un ultim efort, îmi mobilizez corzile vocale şi cu un răcnet de leu cu testiculele zdrobite de cornul unui bivol isteric, le dau vecinilor certăreţi o altă sugestie: Aventurile lu’ duceţi-vă-n Pula-Mea. Au tăcut amândoi. Se pare că, întâmplător sau nu, chiar o aveau în bibliotecă.

Va urma!

Una bucată Centru Vechi

   Avem una bucată centru vechi. Al Bucureștilor, al bucureștenilor. Nu voi vorbi despre terasele haotice, despre perdeluțe, canapeluțe și prețurile de fiţe. Voi vorbi de străzile bombardate, de clădirile răpciugoase, de noroaie și jeg.

   Acum câțiva ani, în frenezia reabilitărilor, a fost cuprins și Centrul Istoric. Nu degeaba îi spune așa. Și nu mare ne-a fost surprinderea  când au descoperit că acele străduțe adăpostesc adevărate comori. Cel mai important vestigiu e considerat  Hanul Greci,  acoperit în mare parte de actuala clădire a BCR de pe Lipscani. Pe Smârdan, Lipscani, strada Franceză s-au descoperit Hanurile Zlatari, „Şerban Vodă”, Greci şi „Constantin Vodă”. Spre intersecţia cu strada Smârdan a fost scos la lumină cel mai mare han din Bucureşti, „Şerban Cantacuzino”, construit în perioada 1683-1685.  Pentru prima dată s-a putut vedea cum era Uliţa Mare, graţie descoperirii celor două hanuri faţă în faţă iar arhitecţii primăriei s-au mirat că ea nu era aşa de mare, având opt-zece metri lăţime, explică Gheorghe Adamesteanu, şeful Secţiei arheologie a Muzeului de Istorie Bucureşti. Cea mai valoroasă s-a dovedit a fi o magazie cu marfă a unui negustor, în Hanul Greci, care păstra încă intacte recipiente din porţelan şi faianţă englezească sau sticle, lucru rar în arheologie, după cum susţine Adamesteanu.

   Cu toate acestea, orice proiect de conservare cu sticlă a acestor vestigii nu s-a concretizat “pentru că ar fi şi prea scump, şi nici nu ar rezista la un trafic accidental, cum ar fi o maşină de pompieri sau betonierele care vor interveni la refacerea faţadelor mai târziu”, explică arhitectul primăriei, care spune că toate descoperirile de până acum vor fi îngropate la loc şi semnalate ca şi contururi, în viitoarele pavaje ale străzilor refăcute.

   Trei ani mai târziu, adică pe la începutul anului 2009, timp în care nu s-a mișcat o lopată, nea Oprescu, ajuns între timp de la stetoscop la primărie, mai cere câteva milioane de euro pentru reabilitarea celor 14 străzi pe motivul că au fost lucrări neprinse în contract. Tot atunci justițiarul din el pune la treaba Juriştii municipalităţii şi avocaţii Sedesa pentru a analiza modul în care s-au efectuat leneşele lucrări de reabilitare în Centrul Istoric, nivelul plăţilor şi facturile emise de antreprenor, având în vedere că, până în 2009, dintr-un total de 14 străzi care trebuiau refăcute potrivit contractului, s-a reuşit finalizarea lucrărilor pe patru străzi.

   La începutul anului 2010 nea primaru’ anunţă că după ce “lucrările au fost oprite în urma rezilierii contractului cu firma Sedesa, în septembrie 2009, reabilitarea Centrului Istoric va fi preluata de firma Apolodor, după ce aceasta a câştigat licitaţia privind punerea în siguranţă a lucrărilor”.  Între timp tot nu am văzut lopeți și cazmale, doar Statuia Lupoaicei mutată pompos, ca nuca-n perete, în fața fostului magazin București, ajuns o ruină.  Piaţa de la la intrarea pe strada Lipscani, unde e amplasată celebra „Lupoaică”, se va numi Piaţa Roma. Piață înseamnă 4 mp de gresie și bănci luminate.

   Suntem la mijlocul anului 2010. Acum câteva zile, nea primaru’ a prezentat în cadrul bilanţului activităţii sale din ultimii doi ani, un plan de bătaie pentru reabilitarea şi revitalizarea Centrului Vechi al Capitalei, “pentru ca acesta să poată să fie cu adevărat o atracţie a oraşului, un simbol, o inimă.”

Şase luni! Atât promite Oprescu că mai e nevoie pentru finalizarea lucrărilor. S-a mai înființat un consiliu de coordonare a reabilitarii si revitalizarii Centrului Istoric, se mai elaborează reguli de administrare, regulamente urbanistice, se mai freacă niște mentă, se mai toacă niște bani că și așa nu sunt.

   Între timp, de patru ani, fentăm gropile, întindem terase pe podețe de lemn și ne rupem gâtlejurile de bețivi prin cratere. Ne picură în cap zoaiele rufelor atârnate la uscat, ne cad bucăți de tencuială în bere și ne înghiontesc băștinașii zonei. Cât despre clădiri, “se va avea în vedere în acest sens proiectarea şi execuţia lucrărilor la faţadele de clădiri, amenajarea Pieţei Sfântului Anton şi construirea unei parcări în zona Splaiul Independenţei-Strada Franceză de care să beneficieze în principal vizitatorii Centrului Istoric.” susține Oprescu.

   Au trecut 4 ani și 4 străduțe amărâte refăcute. Mai sunt 10 străzi și clădirile aferente de recondiționat. Aplicăm regula de trei simplă… în cât timp vor fi gata restul de străzi? Dar nu ne grăbim. E un Centru Vechi și la propriu și la figurat.

Pinguinulfurios.

 

România din fundul şifonierului

Am deschis uşa unui şifonier imens, aşezat peste un arc muntos şi câmpii gâdilate de nisip. Abia mă trezisem dintr-un somn bolnăvicios, apăsat de Passiflora şi gânduri cu remuşcări. Mă simţeam pregătit să păşesc pe trotuar, îmbrăcat în straie noi, abia cumpărate de la imperialişti, să gust adierea urbei, razele abia trecute de primăvară şi viziunea unui viitor pictat cu „vom trece peste asta cu bine”. A căzut şifonierul peste mine…

…Şi m-am trezit neasortat. De-a dreptul papagal. Un clown cu nasul portocaliu şi pătrat. Alături de o droaie de liliputani înţoliţi enervant de colorat, cu privirile pierdute şi tâmpe, scurse în cearcăne precum copia unui timp din fantasmele lui Salvador Dali. O turmă ascunsă în şifonierul pe care îl deschisesem dimineaţa şi care a căzut. Iar acum port şapcă de paznic la bancă, cămaşă cu dragon pe spate, mănuşile unui muncitor care schimbă borduri şi pune separatoare între sensuri, geacă de blană cu butoni de aur, fular cu dungi, pantaloni mulaţi, pantofi albi şi şosete rupte. Sunt imaginea lumii de sub şifonier. Şifonier aşezat peste un arc muntos şi câmpii cu pepeni şi praf.

Aici, sunt sunt singurele haine pe care le am acum. Prefer spectacolul unui nud al naibii de derutant în locul penajului dorsal de papagal. Mă întristează grupul imens de pitici retarzi care rânjesc la fiecare petec de textil pe care îl primesc de sus, fără să-şi pună ordine în costumaţie. Mă îndoaie mirosul de stătut care vine din spatele şifonierului. Mă seacă, de fapt, şifonierul p#lii mele care se duce la vale, mişcat de umezeala camerei în care-mi spintec visele. Mi-aş dori să mă piş peste feţele liliputanilor care privesc tâmp în continuare, căutând scutece şi pantaloni deşucheaţi dar mi-e ruşine de arcul muntos şi de câmpiile pierdute în dealuri.

Promit că data viitoare îmi cumpăr şifonier din Germania.

Ghid de supravieţuire pe timp de criză

Dacă banii n-aduc fericirea atunci putem susţine cu tărie că guvernanţii noştri nu ratează nicio ocazie să ne facă cât mai fericiţi. Avem creşteri de TVA, reduceri salariale, impozite pe venit, impozite pentru stat, impozite pe aplecat. Avem convingerea, avem speranţa. Avem de toate. De ce să nu avem şi ghiduri de supravieţuire pe timp de criză. Iată cum ar suna un asemenea ghid în viziunea experţilor în craco-economie, experţi de pe lângă redacţia Revistei Cioburi.

– În cazul în care lucraţi la stat, renunţaţi la slujbă. Veţi economisi banii pe care îi daţi pe transport şi, în plus, veţi contribui prin decizia d-voastră la micşorarea numărului de bugetari.

– Reorientaţi-vă spre o altă sursă de venit. Memoraţi două, trei poezii de-ale lui Eminescu şi recitaţi-le cu talent după ce vă poziţionaţi strategic în locuri aglomerate, investiţi toate economiile d-voastră în bilete SuperBingo Metropolis sau încercaţi cu un jaf armat la benzinăria din cartier. Cine ştie, poată vă iese…

– Încercaţi să vă lichidaţi creditele bancare. Dobânzile vă omoară cu zile. Dacă nu aveţi posibilitatea materială să finalizaţi acest demers, încercaţi măcar să lichidaţi creditorii.

– Vindeţi-vă locuinţa şi donaţi 75% la bugetul de stat pentru a pune umărul la redresarea economiei. Cu cei 25% rămaşi puteţi vă puteţi retrage la cort unde veţi puteţi aştepta în linişte trecerea crizei.

– Evitaţi să mai mâncaţi. Cheltuiţi prea mult pe tot soiul de alimente nesănătoase pe care oricum le căcaţi. În plus, veţi scuti şi banii daţi pe hârtia igienică iar consumul de apă va fi semnificativ redus.

– Renunţaţi la duşul zilnic şi la antiperspirante. Puteţi rezolva problema transpiraţiei foarte uşor prin aplicarea zilnică a unei pojghiţe de smoală la subraţ.

– Renunţaţi să mai cumpăraţi apă îmbuteliată. Hidrataţi-vă direct de la robinet sau, dacă este cazul, direct din sufragerie.

– Renunţaţi la băutură şi încercaţi drogurile. Experimentaţi care dintre acestea se potrivesc cel mai bine constelaţiei d-voastră neuronale şi nu ezitaţi să abuzaţi de ele în fiecare zi. Vă aşteptă o lume mai bună.

– În general, renunţaţi.

Lungmetrajul “Periferic”, selectat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Locarno

Regizat de Bogdan George Apetri şi produs de Saga Film, filmul “Periferic” a fost selectat în competiţia oficială a celei de-a 63-a ediţii a prestigiosului Festival de Film de la Locarno, Elveția. Pelicula îi are în rolurile principale pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma.

 

Pornind de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru, scenariul lungmetrajului „Periferic” este scris de Tudor Voican și Bogdan George Apetri și spune povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei ea trebuie să se confrunte cu trecutul ei dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere.

„Mă bucură această primă selecţie”, spune Bogdan Apetri. „Ca regizor, lucrul pe care ţi-l dorești înainte de toate este ca filmul tău să atingă, într-un fel sau altul, cât mai mulți oameni. Pentru mine, festivalurile sunt, în primul rând, o modalitate de a ajunge la spectatori – iar Locarno e un prim pas important. Atât eu, cât şi echipa de filmare şi actorii abia așteptăm întâlnirea cu publicul din ţară, întâlnire care sperăm să fie cât mai curând.”

“Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit renumita Universitate Columbia din New York, cu specializare dublă în regie de film şi imagine şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (Oscar pentru studenţi). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010).

Încă din perioada dezvoltării scenariului, “Periferic” s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic.

”Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, iar co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) este deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007).

Festivalul de Film de la Locarno, fondat în 1946, este unul dintre cele mai vechi și mai importante festivaluri de film din lume, alături de cele de la Cannes si Veneţia. De-a lungul anilor, datorită încercării de a descoperi noi talente și tendinţe, festivalul a fost o rampă de lansare pentru regizori precum Stanley Kubrick, Milos Forman, Jim Jarmusch, Mike Leigh, Gus Van Sant, Spike Lee și mulţi alţii. Selecţia de filme înglobează în fiecare an principalii autori de azi și de mâine, Locarno urmând să devină între 4 și 14 august capitala cinema-ului de autor.

periferic

OCS, ZOB, Altar, Kumm și Implant pentru Refuz, pe scena Rock la Stufstock 2010

Rock românesc care de peste zece ani de zile ridică publicul în picioare în concerte: OCS, ZOB, Altar, Kumm și Implant pentru Refuz vor cânta pe scena Rock la Stufstock 2010, în week-endul 19-21 august.

 

Omul cu Șobolani aka OCS revine la Stufstock după o pauză de câțiva ani și va cânta sâmbătă, 21 august, pe scena Rock, ”după ce în primele patru ediții nu a lipsit de la «salvatul Vămii»”, spune Dan Amariei, solistul trupei. ”Sperăm să fie o întoarcere de bun augur și Vama să fie în cele din urmă, daca nu salvată, măcar «îmbunată»”, adaugă el.

 

Tot sâmbătă vor urca pe scena de pe plajă punk rock-erii de la ZOB. ”Stufstock se confundă cu România ultimilor ani. Doar că este exact opusul. Adică e din ce în ce mai mișto!!!” spune Moșu de la ZOB

ZOB cântă de 16 ani. Cea mai recentă apariție discografică este “Zulu Oscar Bravo” (2009), ”disc de pe care nici un radio major din România nu a difuzat vreo piesă, motivând că nu cadreaza cu formatul sau cu targetul lor”, spun cei de la ZOB. ”Și suntem mândri de asta!”, adaugă ei. Trupa a avut peste 500 de concerte și a cântat ”atât în fața a 33 de spectatori, într-un bar minuscul din Ploiești, cât și în fața a 20.000 de olteni, în Piața sfatului din Craiova, cu Iris în închidere.”

 

O altă trupă grea care va urca pe scena Rock de pe plaja din Vama Veche, joi, 19 august, este ALTAR. Formația a participat trei ani consecutiv la Stufstock, ”festivalul în sine devenind, atât pentru trupă, cât și pentru public, un eveniment must be al fiecărui an”, spun cei de la Altar. ”Atmosfera creată acolo de fiecare dată nu a făcut decât să întărească dorința formației de a reveni cât de des cu putință pe scena de la Vama Veche – un loc în care viața în sine se poate trăi mereu „altfel” decât oriunde altundeva”, adaugă ei.

Format la începutul lui 1991, ALTAR a fost de la primele apariții live unul dintre cele mai spectaculoase și prodigioase grupuri thrash/metal/hardcore din România.

 

După o vară cu foarte multe concerte, trupa KUMM, a confirmat participarea la a opta ediție a festivalului Stufstock. Kumm va urca pe scena Rock vineri, 20 august, în penultima seară de Stufstock.

Kumm (care înseamnă „nisip”, în limba tătară) s-a format în anul 1997, la Cluj Napoca, când Andras Kovacs a pus bazele unui nou proiect muzical, o fuziune între jazz, rock și etno, formând prima trupa de rock alternativ cu elemente de saxofon. A susținut numeroase concerte nu numai în România, ci și în Germania, Elveția, Turcia, Cehia, Ungaria, Bulgaria sau Italia unde, în 2004, a cântat în deschiderea show-ului James Brown din Milano.

 

IMPLANT PENTRU REFUZ (IPR) vor veni în Vamă joi, 19 august. ”Așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu publicul de la Stufstock, un public care refuză prostituția mediatică, un public care știe de ce lucrurile bune trebuiesc păstrate”, spun băieții de la IPR.

Implant pentru refuz cântă de 15 ani și a scos până acum șase albume: „Implant Pentru Refuz” (1996), „Permis Port-Sinucidere” (1997), „Culori” (1999), „Oameni Fara Fetze” (2001), ”Monolith” (2007), ”Otheroot” (2010), expresii ale unei evoluţii de la hardcore la crossover. ”Implant pentru refuz pune suflet în intreaga sa creație și împarte puternice sentimente cu fanii săi”.

 

Stufstock 2010, aflat la a opta ediţie, va avea loc între in 16-22 august, pe plaja din Vama Veche. Organizatorii vor aduce şi anul acesta, pe trei scene, de această dată – scena Rock, scena Fusion World şi scena Newcomers – trupe rock care deja au făcut nopţi albe cu mii de fani în Vamă, în anii trecuţi, cât şi muzică nouă, pe care Stufstock o lansează şi o susţine, ca în fiecare an. Alături de Omul cu șobolani, ZOB, Kumm, Altar și Implant pentru Refuz, primele nume de pe afiş care au confirmat sunt Zdob şi Zdub, E.M.I.L., Luna Amară, Byron, Trupa Veche și Trooper. Alături de concertele extraordinare cu care Stufstock-ul şi-a obişnuit de şapte ani publicul, vara aceasta evenimentul va deveni mult mai complex şi va susţine şi alte forme de exprimare artistică: teatrul, filmul, fotografia, literatura, totul sub umbrela eco.

Hanul Berarilor, o primă impresie

Anul trecut, parcă, a fost redeschis fostul restaurant Casa lui Bucur, rebotezat Hanul Berarilor şi înfiat de aceeaşi hangii (gen) care păstoresc Caru’ cu Bere sau Sport Cantina. Am avut câteva tentative de a păşi în incinta localului dar de fiecare dată m-am gândit la goliciunea buzunarelor şi la asocierea acestuia cu nivelul crescut al preţurilor din Caru’ cu Bere.

…Dar iată că mi-am luat inima în dinţi într-una din zilele acestui început de vară şi am luat loc la una din mesele terasei. Lume, voie bună, verdeaţă, răcoare, numai bine să îţi pui ordine în gânduri. Acest lucru a fost remarcat, probabil, şi de armata de ospătari de acolo, căci o bună perioadă de vreme nu au îndrăznit să-mi strice momentul meu cu mine (!) cu stupidele întrebări de genul „doriţi un meniu?”, „vă servim cu ceva?”, „doriţi să comandaţi?” . Oameni de treaba, şcoliţi bine în ale ospătăriei. În sfârşit, un nene din grupul ospătarilor care apreciază momentele intime ale clienţilor a prins curaj şi mi-a oferit un meniu. Am încercat să-l întreb din scurt de-o nefiltrată, astfel încât să elimin cele câteva etape intermediare care culminează cu f#tutul papilelor gustative de către malţ şi hamei. Tţţţ! Domnul cu pricina a reuşit să dispară din raza mea vizuală mai rapid decât am reuşit să deschid eu gura şi să arunc prima literă a întrebării. Şi apoi iar timp…

Am aruncat un ochi prin oferta gastronomică a restaurantului Hanul Berarilor. Mâncare îmbietoare la prima vedere, cu preţuri conforme zonei, imaginii şi aspectului. Le găsiţi şi pe site-ul cârciumii, dacă sunteţi foarte curioşi. Într-un final îmi vine şi berea, dau şi comanda de mâncare (piure de cartofi, ficăţei de pasăre şi mujdei). Până să vină mâncarea (ohoo), am analizat un pic mobilierul de lemn de pe terasă, înghesuiala tipic românească a meselor, dansul popular al unei trupe de fete şi băieţi, forfota care nu genera atmosfera la care te aşteptai privind copacii umbroşi din jur. Interiorul hanului este elegant (foto pe acelaşi site), lucrat în detaliu şi păstrând elementele vechi ale clădirii.

Dar iată că vine mâncarea, respectiv ficăţeii. Cum doar ficăţeii? Exact. „Păi, doar asta aţi comandat.” . „Să moară caca!”, spun eu în gând. „Stimate domn, am luat şi un piure şi un mujdei, colegii mei de faţă vă pot confirma”. „Nu, nu aţi comandat.”, insistă. „Credeţi că repetam acelaşi lucru dacă nu ştiam ce am vorbit?”. Etc., etc. Ideea este că a trebuit să-l conving eu pe el că cerusem şi altceva pe comandă şi că mi-e foame. Sictirit, omul a plecat să rezolve problema. Care a durat, normal. Mâncarea a fost bună, în cele din urmă. A mea doar. Cineva de la masă a cerut bulz ardelenesc şi a primit o combinaţie călâie de mămăligă veche de o zi, cu ceva ou şi nişte şuncă. Jenant pentru un local care îşi dă aere de bon-ton.

O scenă interesantă a fost când, observând norii de pe cer, am întrebat o domniţă care conducea lumea pe la mese dacă găsim locuri înăuntru, că vine ploaia. „Fiţi fără grijă, că dacă începe ploaia dăm drumul la cramă şi încape toată terasa acolo.”. „Păi, şi nu-i daţi drumul de acum?”. „Nu, doar dacă începe ploaia”. „Şi cum o să fie, o să se bulucească toată lumea atunci sau cum?”. Privirea domnişoarei şi dispariţia sa subită către o lume a sa, probabil, m-au lămurit. În sensul că a doua oară nu mai trec pe acolo.

Pentru doritori, Hanul Berarilor se găseşte pe strada Poenaru Bordea nr.2 (Splai colţ cu Victoriei, pe la Piaţa Naţiunile Unite). Este posibil să fi avut doar eu o experienţă proastă. Fiecare cu întâmplările lui, până la urmă…

Conducător de aur ţara noastră are

În plin declin naţional, instituţia Preşedintelui bifează succes după succes. Ultimul pe listă este vizita în România a preşedintelui Autorităţii Naţionale Palestiniene, Mahmoud Abbas. Evident, domnia sa a venit la invitaţia preşedintelui Traian Băsescu iar în cadrul întâlnirilor la nivel înalt vor fi abordate atât teme bilaterale cât şi problematica Orientului Mijlociu, a ciripit un comunicat al Preşedinţiei.

Fiind dat mai târziu la şcoală, nu prea întrepătrund scopul real al acestei vizite în România. Dar, sincer, aş fi mai interesat să-mi deschid o şaormărie în Tibet, pentru călugări decât să urmăresc cariera diplomatică a lui Traian Băsescu. Nu pot să trec cu vederea, însă, una din declaraţiile domniei sale: „Am analizat împreună cu Mahmoud Abbas, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene, posibilitatea reluării negocierilor directe între Palestina şi Israel, lucru pe care noi îl încurajăm foarte puternic şi îl susţinem” (preluare Mediafax). Mamă, ce mândru mă simt! Adică, s-a trezit România c-o fi vreo moţată la nivel mondial şi începe să se implice în diverse conflicte de pe glob. Iar liderul ei suprem, Traian Băsescu, conduce glorios naţia, fiind un bun mediator internaţional, decis să aducă pacea şi prosperitatea în lume.

Păi, dacă tot s-a pus pe treabă, îi sugerăm distinsului preşedinte să susţină alegerea primului preşedinte rus în S.U.A şi primului preşedinte negru în Rusia, să unifice cele două Corei, să-l înscrie pe Fidel Castro în curentul de dreapta sau să impună creştinismul în Iran. Iar la final, ca un bonus, să-i împace pe Prigoană cu Bahmu’.

Hai să ne rugăm ca tonţii

Ţara arde şi baba se piaptănă, spune o vorbă neaoşă. Sau, ajustând-o puţin prezentului, ţara se îneacă şi aleşii bagă o pilă către Doamne-Doamne. Păi cum altfel se explică proiectul legislativ al unor parlamentari PD-L-işti care propun oficializarea unei zile naţionale de rugăciune?

Scopul acestei iniţiative este, chipurile, întărirea unităţii între oile cu cetăţenie română ale Domnului, indiferent de iarba pe care o mestecă. Cele două eminenţe cenuşii care au propus legea, s-au gândit şi la faptul că punctul final al defulării unui popor futut de istorie şi de semenii săi, în speţă rugăciunea, merită omagiile unui neam ghidat mai mult după adierile de vânt decât după dorinţa unui progres. Căci, nu-i aşa, tot ceea ce se întâmplă este „aşa cum vrea Domnu’”.

Pe de altă parte, probabil fiind sătui de nenorocirile care se abat din ce în ce mai abitir asupra ţării, cei doi pioşi demnitari au realizat că sistemul din care fac parte şi dumnealor se făcu frate cu Scaraoţchi şi singura cale de a îndrepta direcţia naţiunii este retragerea în cele sfinte. Zeităţile la care au turnat acatiste până acum, adică Sfântul Parlament, Sfânta Procuratură, Sfântul Guvern, Sfânta Curte Constituţională, Sfânta Instituţie a Preşedintelui, şi toată pleiada de alţi sfinţişori şi sub-sfinţişori au dezamăgit, se pare, turma credincioşilor electorali şi astfel cei doi iudei au simţit că religia cea adevărată trebuie să se abată mai tare peste frunţile enoriaşilor mioritici.

Cred că este clar pentru toată lumea că panta pe care alunecă România este una puternic descendentă. Cei care gestionează situaţia gafează din ce în ce mai tare, inconştient,  prestând un joc politic şi economic execrabil. Norocul lor este că au parte de un popor retard, gata oricând să se arunce pesimist în braţele chestiunilor imateriale. În fond, vorba cântăreţilor de rime, viaţa iese din pizdă şi se duce pe pulă…