Nimic

M-am trezit pe celălalt mal al râpei, fără să realizez când şi de ce. Am rămas fără punte, fără amintiri, fără mine. Tot caut prin minte ceva care să-mi spună cine sunt, ce am făcut, de ce m-am pierdut, cum ies din negură, cum ajung pe partea cealaltă…Nimic. O carcasă fără esenţă, plimbată din loc în loc de mâinile unei umbre ce-mi răceşte fruntea, la fiecare apus de soare. Şi tot încerc să mă caut, să mă aşez, să mă lupt. Uneori am impresia că nici nu-mi pasă. Am ajuns echivalentul uman al resemnării patetice, purtat de fiecare val tulbure ieşit în cale.

Încă simt durerea  şi, paradoxal, simt o căldură care-mi pătrunde prin piele, deşi soarele se încăpăţânează a sta ascuns într-o văgăună păzită de balauri şi pitici hidoşi. Fiecare noapte îmi ucide orice vis în care pot zbura şi mă agăţ disperat de cearceaful devenit duşman, sperând într-un miracol, fie el şi divin. Mi-e dor de secundele lăsate să cadă în râpa din faţa mea şi fiecare lacrimă stoarce din mine bucată cu bucată. Simt că voi deveni praf iar furtunile ce vor veni mă vor duce către nicăieri, fir cu fir, anotimp cu anotimp…

Nu sunt real. Aş fi putut fi dar umbrele nu se fac sânge. O voce îmi spune că  sunt creaţia propriilor temeri, plămădirea fiecărui răsărit acoperit de nori, cântecul zilelor noroioase şi al al şoaptelor otrăvite. Nu sunt nicăieri. Umbrele nu se văd, doar se ascund. Îmi doresc să mă ascund în mine, rece sau cald, dar nu mă găsesc. Nu mă văd, nu mă aud, nu mă simt. Vreau să mă întind însă tot ce pot face este să mă îndrept spre stele, cu ochii plini de neputinţă. Nu pot fi real. Nu pot.

ANALiza Doctorului Pildă

Bună dimineaţa, dragi diverşi şi diverse. Cenaclul Cioburi are plăcerea de a delecta simţul românului fin de iaz prin introducerea unei noi rubrici, în ţiplă, în care celebrul anonim, preferatul nimănui, doctorul Pildă va răspunde întrebărilor cititoarelor fidele, plus gherţoilor nenorociţi care nu au ce face şi vor să se bage în seamă privind tehnicile de supravieţuire.

Am primit pe adresa redacţiei o defulare cu plânset pe dres şi scris pe serveţele de fast-food.

” Bună, îmi voi da un nume fictiv pentru a nu mă face de râs în faţa oamenilor, poţi să-mi spui Andreea Maria Vulcan. Am 23 de ani, locuiesc în Bucureşti. Am un prieten de două luni pe care îl iubesc! Este primul meu iubit, până acum m-am axat pe şcoală de frica tatei. Nu mai sunt virgină de vreo săptămână. Acum am şi eu o problemă: iubitul meu termină foarte repede, adoarme după, nu mă mai bagă în seamă. Eu rămân aşa excitată. Ce este de făcut ? ”

Dragă Andreea Maria Vulcan, pe numele fictiv bineînţeles, apreciez că ţi-ai luat inima-n în piept, un piept frumos ce-i drept, mulţumesc de poză. În primul rând aş dori să-ţi spun că nu era necesar să-mi trimiţi şi adresa, numărul de telefon şi programul de zi cu zi, mulţumesc mult de ofertă, sunt ocupat în weekend, nu pot onora invitaţia în parcul Tineretului. Acum prietenul tău se comportă foarte bine, nu cred că are probleme, doar se grăbeşte, ştii timpul e important, probabil are şi alte iubite pe care le arde mai lent, poate pe ele le ajută faţa. O primă soluţie ar fi o cagulă închisă pentru a nu-ţi ieşi bârna cioplită în afară, plus o porţie de anal a la carte. Nu trebuie să înveţi nimic, îi spui prietenului şi o să vezi în momentul acela o demonstraţie de iubire din partea lui, făcând el toată treaba. Asta ar trebui să-ţi taie excitaţia din start. Dacă nici aşa nu trece aţi putea renunţa la lubrifiant: margarina, untul, uleiul ori osânza.

Trebuie să inţelegi că problema este la tine,nicidecum la băiat. De aceea, dacă nici aşa nu trece, propun ca noaptea, singurică cu ajutorul unei poze a iubitului, unei lanterne şi a unui castravete de import să bagi fiara-n vizuină.

Sper că ţi-am fost de folos.

Viitorul ţării este trixt

Ieri dimineaţă, în timp ce mă aflam într-un mijloc de transport în drum spre uzină, mi-au ajuns la ureche frânturi dintr-o discuţie purtată de doi puşti, probabil de liceu. O redau din memorie.

Puşti 1: Ai văzut mă, ce era să piardă Băsescu?

Puşti 2: Da mă…

Puşti 1: Era nasol dacă ieşeau iară comuniştii. Ăştia îl au în spate pe Iliescu ăla. Ăla e periculos.

Puşti 2: Şi Geoană ăla e periculos, mă… N-ai văzut ce faţă are!?

Autobuzul: !?!?!

Păi bine mă copii, dacă şi Geoană mai are faţă de periculos atunci ne-am dus dracului cu totul. Cum să se mai bizuiască ţara pe voi când vouă vă inspiră pericol până şi faţa păcăliciului de Geoană? Ce-ar mai urma acuma? Să concluzionaţi că Antonescu e ăla de-l invoca bunicul când venea vorba de ţigani? Că Boc e cel mai independent politician? Că Hrebenciuc a jucat în Moromeţii? Păi cu o aşa atitudine ar trebui să-ţi fie frică să mai participi până şi la Halloween.

Ce să mai, ăsta ne e viitorul ţării…

Decembrie

   M-am trezit, aşa deodată, că am pierdut nişte bucăţi din mine. Şi că alte părţi, ascunse de timp, vor să iasă către soare, aglomerându-se către poarta unui suflet prea bătucit de gheaţă.

   Îmi doresc să fiu lângă cei doi brazi pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, în drumurile către regele munte. Să mă întind lângă ei, în mijlocul unei pajişti modelată de anotimpuri, cu privirea în soare şi mângâiat de vânt. Să mă pot gândi în linişte la poeziile defecte pe care nu le-am scris niciodată. Să nu-mi pese de timp…

   Îmi doresc grădina bunicii. Ascuns în livadă, să mă aştern molcom pe şezlongul vecinilor saşi, pregătit să număr frunzele care vor cădea dintre ramuri. Să am o foaie albă şi un pix albastru pentru a da drumul gândurilor pe care nu le-am avut niciodată. Iar timpul să-mi fie cel mai bun amic…

   Vreau să ies în toiul nopţii printre firele de iarbă acoperite de rouă. Să nu-mi fie frig şi să pot ridica ochii către cer, jucându-mă mai apoi cu fiecare stea. Să pot ajunge dintr-un pas pe marginea lunii, liniştit că pot fi deasupra unui peisaj plin de lumini şi cântece în surdină, pregătindu-mă să descopăr eroii care nu m-au salvat niciodată. Iar timpul să-mi ofere un răgaz…

   Îmi doresc părţile din mine care au fugit. Refuz să cred că nu le voi găsi niciodată. Esenţa unei lumi construită cu ele s-ar spulbera în mii de cioburi, printre nori, iar anotimpul ploios va fi mai rece ca oricând. Iar timpul…Timpul ar trebui să-mi fie cel mai bun prieten.

Culmi electorale 2009

Urnele s-au închis. Voturile au fost pe rând validate, anulate, numărate, comparate. Pe alocuri şi cumpărate. Până s-a aprins BEC-ul, cele două grupări ce-şi disputau primul loc, ocupau aceeaşi treaptă superioară a podiumului. Ce-a urmat, e deja istorie.

Dând curs pitorescului ce nu se mai plictiseşte să ne urmărească fascinanta naţiune, mai ales în momente de cotitură, departamentul ştinţifico-fantastic al Revistei Cioburi a urzit în creuzetele propriului laborator, din spumă fumegândă de flegme şi vitriol, treisprezece culmi electorale ce vi le oferă pentru a le escalada intelectual, tocmai pentru a avea de unde a pica şi a da cu curul mai zdravăn de pământ.

Culmea infantilismului: să crezi că Moş Nicolae chiar te-a făcut preşedinte.

Culmea fertilităţii: să ţi se înmulţească procentele peste noapte.

Culmea opulenţei: să zici NU când ţi se propune să refaci alianţa DA.

Culmea incorectitudinii: să nu fie corect că au furat alţii mai mult decât tine.

Culmea democraţiei (în România): să conteşti la Curtea Constituţională rezultatul alegerilor şi să ţi se aprobe.

Culmea coincidenţei: seara să pierzi alegerile şi dimineaţa să le găseşti gata câştigate.

Culmea conştiinţei naţionale: după ce te-ai spetit să-ţi faci ordine în ogradă, să vină diaspora să-ţi măture tot praful.

Culmea contra-spionajului: să joci rolul unui personaj dintr-un film al pesedistului Sergiu Nicolaescu, în plin război cu PSD-ul.

Culmea iritabilităţii: să refuzi să-ţi dea limbi în cur până şi Radu Moraru.

Culmea sincerităţii: să-ţi destăinui public intenţiile serviciilor secrete.

Culmea inutilităţii: să fii invitatul lui Gâdea fără Băsescu preşedinte.

Culmea călăriei ideologice: să crezi că într-un guvern PDL-PSD, PDL-ul are rolul calului troian.

Culmea combativităţii: să se înfrunte doi foşti comunişti şi să câştige democraţia.

Şi nu uitaţi! Oricât de mulţi candidaţi la Preşedinţie s-ar anunţa câştigători, în final nu există decât un singur învins. Poporul român.

De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.

Horoscopul săptămânii 07-13 decembrie 2009

Iată că au trecut alegerile, aceleaşi combinaţii, laboratoare de caşcaval, bătute în piuă degeaba. Oricum nu i-a învăţat nimeni regulile rogvaiv-ului. Voi, muritorii de rând, behăiţi ochii la salvare. Prin salvare mă refer la ambulanţă, nu la păsărici din belşug, căpiţe proaspete de bani  ori sănătatea mutanţilor din filme. Speranţa apare din ceruri, bucuraţi-vă! Nu vă supăraţi că am botezat un asteroid, avea o gaura mare central şi mi-am spus că-i femelă. Combinată cu o telenovelă mioritică a ieşit prenumele de „Speranţa”. Jean Horoscopizdul a băgat degetul în gulaşul scandinav, a gustat şi a intrat in transă:

Berbec. Cornutele tari de cap şi slabe de bilă vor sparge masa din cristal pe care vor servi nişte slană la sfârşit de weekend cu nişte prieteni. Başca, vor ateriza cu irisul direct în ceapă tăiată. Of şi când te gândeşti că nici nu era şase cuţite, aşezate vertical, de înjunghiat porcul pe masă.

Taur. Rutina şi gripa porcină acaparează tăureii onanişti. Într-un exces de zel ei vor încerca să rupă monotonia joi prin ruperea fâşului într-un bar de gay. Cu ajutorul acestora şi a unor cercetări ulterioare s-a ajuns la concluzia că virusul cu nume de chimicală din sucurile carbogazoase se poate transmite şi pe cale anală.

Gemeni. În ciuda puterilor telepatice moştenite de cei din această minunată zodie, gemenii sunt prea leneşi pentru a citi gândurile semenilor sau pentru a le induce femeilor sindromul excitaţiei sexuale persistente. De aici deduc că sunt şi proşti în ciuda IQ-ului ridicat. Asta se întâmplă când ai prea multe deodată. Aşa că lăsaţi frecţia şi începeţi să daţi şi altora (a se citi fufelor machiate strident)

Rac. Vineri e zi mare! Nu, nu e zi de pensie! E ziua în care femeile cRAC îşi vor pierde virginitatea. Conducând preventiv, adică haotic pe trotuar,  maşina părinţilor se vor înfige, cu automobilul şi muşchii înghinali într-un stâlp de beton capitonat cu postere de concert. Durerea va fi profundă, doar e prima oară, dar în scurt timp se va schimba într-o stare de moleşeală aşa ca după orgasm.

Leu. Probleme la serviciu pentru stăpânii junglei urbane. Pepeleul, în forma lui brută, este un fel de Don Juan, păstrând proporţiile de rigoare bineînţeles, adică focalizându-ne strict asupra posesoarelor de nuri ştirbe ori frigide. De aceea vor intra în impas la muncă, fiind chiar în pragul concedierii, în momentul în care vor fi prinşi cu octogenara femeie de serviciu în buda corporaţiei.

Fecioara. Feciorile, adică femeile ciori, în această săptămâna vor avea în sfârşit un moment plăcut deoarece vor fi în concediu. Datorită acestui fapt nu vor mai fi nevoite să iasă din garsoniera jegoasă. Datorită acestui fapt nu-şi vor mai expune ciocul mutilat şi penele de pe ceafă. Datorită acestui fapt lumea va fi mai fericită.

Balanţa. Cum spuneam şi în ediţiile trecute, persoanele din zodia talerului sunt echilibrate, cinstite. Totuşi, vineri vor derapa un picuţ, cu ajutorul alcoolului dublu rafinat negociat la sânge la magazinul de cartier. Vor defula dejecţii obsesive privind alegerile, vor împroşca în stânga şi în dreapta injurii la adresa sistemului. Vor sfârşi rulaţi într-un covor la secţia de poliţie.

Scorpion. Scorpihoiţii îşi vor târâi intelectul vătămat spre munte la sfârşitul săptămânii. Din lipsă de activitate şi pentru a-şi mai spăla imaginea în faţa altora vor alege un mijloc de transport nepoluant: rolele. Vor ajunge într-un final la cabana închiriată, loviţi de maşini şi dezhidrataţi. Vor bea apă din pârâu, infestându-l, vor culege ciuperci din pădure şi, cu gândul la low-budget-urile americane, le vor mesteca în neştire. Vor leşina. Fiind sodomizaţi de urşii carpatini, îi vor infesta şi pe aceştia.

Săgetător. O zi fermecată pentru femeile arcaşe cu faţa de elf. Vor primi din partea corporaţiei un bon de cumpărături în valoare de 2000 de ron. Altruiste din fire, cu mila şi compasiunea în sânge, se vor gândi tot timpul la copiii bătuţi de soarta în timp ce îşi vor cumpăra ţoale şi accesorii pentru sezonul de iarnă de toţi banii.

Capricorn. Vor miji ochii de ţipari infectaţi cînd vor realiza că li se apropie ziua de naştere. Îşi vor face liste cu prietenii care merită o bere la pet, cu nenumăratele cadouri dorite şi cu datoriile către alte persoane. Vor rămâne cu ele deoarece nu sunt iubiţi/te de nimeni. Oi fi eu hidos,urât dar voi sunteţi urâţi de toată lumea. Rog să renunţaţi la sinuciderile în masă, doresc să apelaţi la cele în perete.

Vărsător. Da cum aţi bănuit gulaşul s-a răcit tocmai la voi. Nu vă pot relata prea multe, pot doar să vă anunţ că în dreptul vostru apar o cruce şi un taraf. Nu ştiu de ce, dar cred că e de bine. Spor la toate cât mai aveţi spor.

Peşti. Pimpii zodiacali vor avea parte de o serată magnifică miercuri. În parcul I.O.R.. Vor avea profit de pe urma băieţeilor tranzacţionaţi la bursă. Sâmbătă chiar îşi vor permite o maşină nouă. Mă rog nouă pentru ei. Totuşi vă sugerez să o vopsiţi înainte deoarece vecinul de palier s-ar putea să se prindă că e a lui.

Într-un final…

Mă simt urmărit. Azi dimineaţă, la metrou, am zărit un chip aflat dincolo de sticla rece a geamului, care mă privea insistent, doar pe mine, ignorând trăirile mute ale celor din jur. Se uita doar la mine, ca şi cum aş fi fost cel mai păcătos dintre păcătoşi, înfigându-mi câte un junghi printre riduri. Am încercat să fug între paginile colorate dimprejur, ascunzându-mi orice urmă care ar fi putut să-mi divulge secretul unei existenţe doar de mine ştiute dar, orice aş fi făcut, chipul mă privea, hrănindu-se cu temerile şi incertitudinile aflate în mine. Cu fiecare staţie lăsată în spate, bucăţi din mine se opreau pe peron, aplecându-mă către un punct terminus căruia nu-i vedeam sensul…Iar chipul, simţindu-mi slăbiciunea, arunca fulgere şi mustrări, zâmbind mârşav la ficare amintire pe care o smulgea din fruntea mea.

Aud şoapte. O voce, cumva, îmi aruncă spre timpane cioburi de viaţă, împiedicându-mă să-mi văd de drum. Iar eu doresc, mai mult ca niciodată, să-mi urmez calea, calea mea. Nu-mi pot desena orizontul folosindu-mă de acuarelele altora, modelând o pictură pe care n-o pot recunoaşte. Îmi doresc să dispară vocile pentru că mă sperie şi nu-mi oferă un epilog firesc.

Vreau să fiu eu, aşa cum sunt eu, şi nu cum mă vede chipul aflat dincolo de  geamul din metrou. Am decis.

Scenele dinaintea furtunii demagogice

      Uitându-se pieziş către ceaţa de afară, T. vărsă o lacrimă în paharul îmbrăcat cu gheaţă şi licoare înţepătoare din palma sa. Gânduri peste gânduri îi zburau haotic prin minte, precum valurile învolburate ale mării. Întrebări, întrebări, întrebări dar niciun răspuns. Oare a ajuns la capătul puterilor? Cert este că a ajuns la fundul paharului…”Băiete, mai pune un rând…Şi lasă-mă singur apoi.” O broboană de sudoare se ascunse în manşeta mâinii drepte, aşa cum toţi cei care i-au fost cu adevărat mâna dreaptă s-au dat la stânga. „Dar oamenii, oamenii nu mai au slăbiciuni? Numai eu am?”. Răspunsul se încăpăţâna să rămână printre foile scrise caligrafic de către un grup de oameni cu slăbiciuni doar pentru bani…

   De cealaltă parte a oraşului, plimbându-se şcolăreşte printre mireasma proaspătă de cafea, M. îşi aranja tacticos cămaşa în pantaloni, aşa cum i-a atras întotdeauna atenţia doamna sa. Ajuns mai apoi în faţa dulapului, alese cu grijă o cravată cu a sa culoare preferată, care-i oferea de fiecare dată sentimentul unui taur în arenă. „Ah, să nu uit, să nu uit…Am repetat de o mie de ori, sper să nu uit.”. Privindu-se cu jind în oglindă, avu senzaţia că în spatele său rânjeau mişeleşte câteva feţe care i-au însoţit de ani buni drumul printre oamenii de rând. Tresări şi întoarse brusc privirea. Nu era nimeni. O picătură de sudoare îi pătă cămaşa proaspăt călcată şi apretată. „Uf, sper să se usuce. Nu am voie să greşesc!”

   T. găsi de cuviinţă să-şi lase acasă toate foile umplute cu bagaj de cunoştinţe mârşav. Văzându-şi chipul ridat printre picăturile de pe fereastră, se gândi o clipă că este destul de puternic încât să ţină piept oricărui duşman. „Oricum, sunt lucruri pe care le am de atâta vreme…Şi, chiar aşa, dacă sunt greşite?”. Înspăimântat deodată de acest gând, se simţi mai singur ca niciodată…Atâţia oameni, intraţi în hora sa multă vreme parcă fuseseră împrăştiaţi brusc precum ceaţa de soare. „Şi dacă…?”. Nu, cu siguranţă nu există varianta asta. Nu, lui nu i se poate întâmpla. Ce o să facă după aceea? Iarăşi departe de casă, de cei dragi, doar el şi poeziile sale? „NU!”, îşi spuse mai hotărât ca niciodată. În cele câteva minute de reverie deveni alt om. El trebuie să fie un lider. Pentru el şi pentru ceilalţi. Cu acest gând plecă spre confruntare.

   „Acum, că tot am băut cafeaua, o să par emoţionat. Uf, de ce am băut eu cafea? M-am luat după scorpie…”. Îşi mai repetă încă o dată ideile, să fie sigur că par ale lui. Puteau fi ale lui, de fapt, numai că alţii i-au luat-o înainte. Privindu-se cu nesaţ în oglindă, remarcă o scamă pe umărul drept. „Numai mizerii pe dreapta, tot timpul pe dreapta…”. O luă cu scârbă şi o aruncă pe geam, să fie sigur că nu-i mai invadează liniştea. Sacoul era în ordine, pixul cu nume celebru stătea pregătit la buzunarul interior iar cele câteva file cu înscris machiavelic aşteptau cuminţi în mapa de pe biroul de mahon. Doamna îi aruncă o ultimă privire serioasă, aranjându-i cravata aşa cum trebuie, apoi îi strânse mâna plină de energie. M. zâmbi îmbujorat şi se îndreptă spre uşă. Era fericit că (îi) venise momentul.

  

   …Peste câteva zile se va lăsa frigul. Iarna va fi mai gri ca niciodată, fără a ţine cont de licori, manşete, cămăşi apretate sau pixuri cu renume. Zăpada va acoperi tot mai greu mizeria unei lumi plecată spre pierzanie iar oamenii vor deveni din oi umbre. Biroul de mahon va rămâne, în schimb, la locul său, la fel cum paharul îmbrăcat cu gheaţă îşi va însoţi stăpânul. M. şi T. vor fi, inevitabil, feriţi de neplăcerea unui timp friguros.

Marea confruntare

Ţrrrrrr!

-Alo, da!

-Ha, te-am pchrrins!

-Băh, prostănacule, tu eşti?

-Pchrrostănac eşti tu, machrrinar chel, hi, hi!

-Geoană, ţi-ai luat lumea în cap, tu şi cu mogulii mamii voastre! Să vedeţi ce vă fac eu după ce ies preşedinte!

-Ba nu o să ieşi, fchrraiere, eu am să ies pchrreşedinte! Hi, hi, fchrraiere!

-Băh, Geoană, băh…N-ai băut tu atât suc de mere câte voturi o să am eu!

-Hi, hi, pchrrostule, eu nu beau suc de mere, deci n-o să ai voturi, hi, hi!

-Era o metaforă, Mirceo…Nu te-a învăţat Hrebenciuc limba română, hă, hă!

-Lasă că vezi tu la confchrruntare ce o să-ţi fac! Am învăţat tot şi am chrrepetat şi de dimineaţă încă o dată! O să iau zece cu felicităchrri şi o să câştig!

-Să câştigi tu la confruntare şi să câştig eu alegerile, rârâitule, hă, hă, hă!

-Păi, logic, o să câştig şi alegechrrile, Băsescule!

-Da, da..Aşa a spus şi Năstase şi uite ce a păţit!

-Ce a păţit? E bine mechrrsi, dacă te intechrresează!

-Da, aşa e…N-am fost eu prost?

-Păi, eşti pchrrost şi o să piechrrzi acum, hi, hi!

-Bine, măh, Mirceo, da’ altceva nu ştii să zici?

-Zic ce vchrreau eu, da?

-Zici ce vor păpuşarii, băh!

-Ei, na! S-o chrrezi tu pe asta! Eu sunt un om deştept, un diplomat şi ştiu să vochrrbesc, nu ca tine, beţivule!

-Beţiv? Hă, hă, hă! Băh, Geoană, tu te împleticeşti de la o gură de şampanie şi asta nu te face beţiv, nu? Eu dacă pot duce o sticlă de whisky, ce vină am?

-Păi, în fiecachrre zi?

-Da, băh, în fiecare zi! Beau cât vreau, băh!

-Beţivu’, beţivu’!

-Hai, plimbă ursu’! Am treabă, prostănacule!

-Şi ce dacă, tot o să pierzi, na, na, na!

-Băh, Geoană, ştii ceva?

-Nu, ce anume?

-Păi, asta e, băh, că nu ştii nimic, hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele mele, băh! Parcă eşti piticu’ de Boc, băh…Nici el nu se prindea.

-Ei, ce să spun…M-am pchrrins dachrr eu nu chrrâd la toate bazaconiile, na!

-Bine, băh…Te-am spart diseară. Pa!

-Ba eu te spachrrg! Şi pa eşti tu, să ştii!

Clanc!