Sătul de filmele siropoase împinse pe gâtul audiovizualului, am avut ocazia şi plăcerea de a viziona, cedând sfaturilor unui prieten, o poveste pe cât de reală, pe atât de cutremurătoare : Redemption – The Stan Tookie Story. Filmul ,regizat de Vondie Curtis-Hall, cunoscut cinefililor strict pentru roluri secundare din multe seriale de acţiune americane, urmăreşte toate etapele vieţii lui Stan Tookie Williams III ( în film interpretat extraordinar de Jamie Foxx).
Bun, cine este Stan Tookie vă veţi întreba? A fost un tânăr afro-american, născut în New Orleans, fondatorul primei şi celei mai puternice şi violente găşti din istoria americii denumită „Crips”.
Începutul filmului, acţiunea se pretrece la finele anului 2004, evocă încercarea disperată a unei jurnaliste, Barbara Becnel, de a găsi o modalitate de a „rupe gura târgului” cu un articol despre găşti. Firul poveştii o duce către un singur nume : Stan Tookie, nume pronunţat cu mândrie dar şi cu teamă de majoritatea gangsterilor intervievaţi. Surprinsă de acest fapt, ea află că persoana care era pe buzele tuturor este închisă, din 1979 pentru multiple omucideri, şi condamnată la moarte într-un penitenciar de maximă siguranţă din California. Încearcă să-l contacteze în scopul obţinerii unui interviu cu el dar este refuzată de nenumărate ori. Într-un final Stan acceptă, cei doi se întălnesc în timpul orelor de vizită, moment în care Barbara realizează faptul că Tookie este un om diferit faţă de ce îşi închipuise ea, inteligent, un adevărat orator, cu o putere de convingere ieşită din comun. Căpătând încredere în jurnalistă, Stan îşi deschide sufletul, oferindu-i acesteia o poveste de viaţă, un articol complet şi captivant. Cuprins de remuşcări faţă de ce construise în adolescenţă, Tookie porneşte o serie de acţiuni menite să împiedice tinerii să intre în găşti de cartier, acţiuni finalizate printr-o serie de cărţi pentru copii (acestea au avut un impact foarte puternic şi pozitiv la nivel global) şi numeroase monoloage din spatele gratiilor. Pentru aceste lucruri a fost propus pentru premiul Nobel pentru pace şi pentru literatură în anul 2005 de către multe nume cu rezonantă mondială. Un moment cu o încărcătură specială este reletat în film, un lucru neştiut până atunci şi anume vizita soţiei lui Nelson Mandela care a venit să-i mulţumească pentru cărţile scrise şi, de asemenea, să-i semneze una din cărţi pentru soţul ei.
Filmul este captivant, surprinzând drumul spre mântuire a unui condamnat la moarte. Recomand această dramă tuturor persoanelor care vor să cunoască viaţa unui om ce a trecut din sfera violenţei în cea a păcii.
Tot trecând prin preajma Palatului de Justiţie, am zărit la un moment dat o oază de verdeaţă cu organizare de cârciumă, chiar în spatele măreţei clădiri de pe splai. Am pus câteva întrebări domnului Google, pentru a-mi lămuri curiozitatea faţă de locul cu pricina, astfel aflând că locaţia are şi un nume şi chiar este vizitată. Mi-am propus să arunc un ochi şi eu.
Ca atare, după-amiaza de ieri m-a găsit trecând pragul localului, denumit şi Restaurant Zet. Ca un cetăţean care îşi macină marea parte a existenţei printre betoane, gălăgie şi cioburi de cotidian prăfuit, terasa respectivă părea, cel puţin la prima vedere, un univers paralel cu cel real, un fel de portal către o lume aflată în totală contradicţie cu oraşul. Mulţi copaci, din toate părţile, răcoare şi linişte. Un domn destul de amabil ne-a condus către o masă unde urma să ne desfătăm cu licori şi mâncăruri. Terasa, destul de spaţioasă, împărţită din loc în loc în separeuri discrete, delimitate de arbuşti, oferea o privelişte plăcută, plină de verde. Culoare care se regăsea şi la umbrelele de deasupra. Copacii răsăreau din mijlocul terasei, câteva flori erau agăţate pe separatoarele dintre mese, piatră discretă pe jos, o mini-fântână într-un colţ, ciripit de păsărele din când în când. Pentru o zi toridă de vară, sună ideal. Puţină lume, ce-i drept, un lucru bun până la urmă. Am cerut un meniu şi am purces la documentare.
Preţurile nu păreau exagerate dar am remarcat aceeaşi incoerenţă între diferitele produse din meniu. Mă rog, o fi asta o strategie, să oferi Tuborgul, de exemplu, cu 5 lei iar supa gulaş să fie 25 de lei. Oricum, meniul destul de variat, cu diverse oferte din mai multe zone ale mapamondului. Am dat comanda iar mâncarea a venit destul de repede. Picolii amabili, însă asta ţinea de caracterul fiecăruia, cred. Făcând o paranteză, unul din aceşti băieţi a scăpat o bere în timp ce se chinuia să o desfacă, o parte din conţinutul acesteia ducându-se peste poşeta unei domnişoare de la masă. Nu a urmat o sesiune de scuze iar sticla de bere a fost oferită aşa, un pic golită…Revenind la mâncare, pot afirma că este gustoasă, fără mari invenţii prin ea. Bine, acum a fost doar o ciorbă de văcuţă… Vedem data viitoare ce supunem testării.
În rest, nimic spectaculos la Restaurantul Zet. Într-adevăr, locaţia în sine, spaţiul verde, generos îi conferă din start un mare avantaj. Lumea de la terasă pare în regulă (lângă noi au stat nişte turişti nemţi, ca idee), servirea destul de promptă iar preţurile, aşa cum spuneam, pot fi apreciate în funcţie de ceea ce consumi (strict pentru bere nu este scump). Toaletele sunt curate, nu există wireless iar muzica nu o remarci decât dacă eşti foarte atent (cred că mergea un post de radio). Există şi varianta acoperită a restaurantului, drăguţ decorată şi cu o atmosferă plăcută. Adresa este Palatul de Justiţie numărul 60 şi am înţeles că programul se întinde foarte târziu în noapte, chiar spre dimineaţă.
Aşadar, pentru cei fără pretenţii exagerate, Restaurantul Zet poate fi o soluţie. Fiecare decide, mai apoi, dacă revine sau nu.
Urmează o ştire absolut neinteresantă pentru casnicele leneşe sau femeile urâte.
Una bucată „pisi” de Guatemala plecată în Spania, pe banii soţului burtos şi chelios, într-o vizită la nişte rude mai îndepărtate cu două grade de ea decât de oricare român, a fost surprinsă de poliţie cu napu-n traistă, sau cu golfuleţul umezit, cum ar spune bătrânii mayaşi după o porţie de horincă de elefant, alături de un macho închiriat direct de la recepţia hotelului(cum este şi pe la noi, doar că mai greu găseşti d-ăştia cu puţă).
Acum vă veţi întreba de ce o căuta poliţia, cum a găsit-o? Ei bine aici intervine creierul piţipoancei, care se pare este la fel de puţin folosit pretutindeni. Femeia nu mai avea biştari, aşadar cu ochii în tavan şi cu mâna pe compresor, şi-a pus bibilica în folosinţă, după ce a dat câteva restarturi că se încălzea procesorul de la atât praf. Şi-a apelat soţul şi, cu o voce panicată, i-a spus că a fost răpită de un bărbat care o sodomizează de trei zile, căci vedeţi voi bărbatul acela era un taur în pat. A început să plângă la telefon spunându-i să-i trimită nişte bani( aproximativ 30000 de euro), răscumpărare, dacă o vrea să o mai vadă vreodată, chiar dacă ea avea acum file în loc de labii. I-a dat chiar şi numărul de telefon de la hotelul în care stăteau pentru a-i trimite banii direct acolo.
Acum guatemalezul acesta se pare că nu a fost prostovan, căci s-a prins că e ceva putred în Danemarca(a se citi Spania). Alertată de soţ şi, în acelaşi timp de ambasada Guatemalei, poliţia din Barcelona, aici s-a petrecut întreaga acţiune, a deschis o anchetă, ajungând imediat la locul presupusei sechestrări, unde a găsit-o pe „victima” în timpul unei partide de sex în trei. Adusă la secţie alături de partenerii de poziţii indiene, aceasta a declarat că a fost violată şi bătută zile în şir. Pe corp neprezentând urme de lovituri, iar analizele medicale neindicând nicio violenţă, poliţistilor le-a fost uşor să o facă să recunoască faptul că aceasta inventase toată povestea.
Motivul invocat de gagică era că-şi trăsese un amant arătos, bun la pat, dar care nu prea avea bani.Aşa că a decis să-şi mintă soţul pentru a mai putea petrece câteva săptămâni alături de persoana de care se îndrăgostise. Şi-a cerut iertare şi a promis că nu va mai face, până în vacanţa următoare.
Dragelor, cochetelor, fetelor frumoase şi inteligente acesta este un caz de „aşa nu”. Vă rugăm băgaţi la cap, nu doar în gură.
O stea află în noapte că Soarele va muri, luând cu el toate amintirile Universului său. Pierdut într-un colţ îndepărtat al liniştii celeste, micul astru visă cum sunetele adunate cu atâta grijă se vor topi iar întunericul va răsări peste el, acoperindu-i banal fiecare clipă ce urmează. „Un Univers fără Soare este ca un drum fără peisaje. Anost, plictisitor, ucigător.”, gândi cu un strop de lacrimă steaua. Vorbi cu suratele ei dimprejurul celor mii de ani-lumină presăraţi cu sclipiri albastre, rugându-le să-şi unească fiecare câte o rază, pentru a învia Soarele. Ca o pasăre cu aripi de vânt, alergă printre comete, planete, lumini pierdute, inele, căutând să renască muzica exploziilor solare şi sperând să refacă privirea fierbinte a Astrului Suprem. Şoaptele din trecut i-au prezis că nu-şi va mai găsi colţul său îndepărtat şi mângâiat de linişte până când nu va reuşi acest lucru.
O pasăre cu aripi de stele apăru din neant. Era născută din raze cu speranţă si aştri urmăriţi de întuneric. Adunase sunete, lumini, dorinţe, suficiente cât să ofere Soarelui încă un mileniu de strălucire. Apăruse din dorinţa micilor stele care îşi doreau drumuri cu peisaje, muzică celestă, clipe fără banal. Calea ei se contopise cu un destin melodic , aducând în preajma sa mii şi milioane de alte stele. Soarele va exista.
Teo le-a spus Grimus iar ei şi-au propus să ţină aprinsă lumina astrului ce veghează orânduirea de sunete armonioase şi în legătura directă cu sufletul. Plecaţi pe drumul lor în 2005, născuţi în mare parte din Revers, şase tineri cu dorinţe muzicale, reuniţi sub Grimus, apar între multitudinea de sunete rătăcite ale plaiului mioritic. După câteva repetiţii, aceştia susţin pe 10 martie 2005 primul lor concert. Având un demo cu numai trei piese evoluţia acestora a fost fulminantă, dacă privim realizările după numai un an. Astfel, 2006 debutează pentru ei cu deschiderea concertului Kumm din Cluj. În martie ajung în Bucureşti iar de aici către Stuffstock nu a fost decât un pas. Piesa Solitude ajunge pe prima poziţie a topului anual 2006 de la City FM. În martie 2007, piesa In a glimpse pătrunde în acelaşi clasament, ocupând poziţia a doua în topul anual 2007. Compoziţiile lor ajung până la Insomnia Radio UK dar şi la un post radio din Bruxelles. O realizare, dacă ne gândim la vechimea trupei.
Numeroasele reprezentaţii pe care cei de la Grimus le susţin în ţară (dar şi în afara ei) le sporesc popularitatea, atât prin linia melodică adoptată, cât şi prin atmosfera realizată pe scenă. A urmat şi participarea la Peninsula, Fan Fest, Coke Live, Rock la Mureş, Top T, deschiderea de la Sophie Ellis-Bextor iar marea realizare din 2007 a fost câştigarea trofeului de bronz la Global Battle of the Bands, în finala mondială de la Londra. Grimus era, astfel, „The best new band Romania 2007”, având ocazia unei întâlniri cu presedintele juriului, Glen Matlock (bassist Sex Pistols), acesta solicitându-le un CD cu piesele lor. De remarcat este şi faptul că trupa clujeană este prima trupă din România participantă la acest festival.
Anul 2007 aduce şi formula finală a membrilor trupei, formulă rămasă până în prezent. Astfel, după ce prin formație şi-au lăsat amprenta şi Cristi Boţan, Dorin Ţifrea, Paul Pătraş, Adriana Stan, Cristi Andrieş, Robert Forgacs sau Istvan Kovacs, Grimus pare că a găsit îmbinarea aproape perfectă între instrumente şi cei care le mânuiesc. Aşadar, componenţa trupei este următoarea:
Bogdan Mezofi-vocal,
Valentin Rauca-chitară, versuri, compoziţie (lider al trupei, spune lumea ),
Cristian Csapo-chitară,
Titus Vădan-bass,
Tamas Adorjani-tobe,
Lehel Kiss-clape.
Stilul, în mare, rămâne acelaşi, un rock alternativ elaborat, cu oarece influenţe pop, cu un vocal de excepţie, trupa având prestaţiile live deosebit de spectaculoase şi atent lucrate. În afară de concertele din ţară, Grimus a susţinut reprezentaţii şi în Anglia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Serbia şi Moldova.
În 2008 se produce lansarea albumului Panikon, album aşteptat cu deosebit interes de consumatorii genului şi care a reprezentat o primă linie trasă de cei de la Grimus după cei aproape trei ani de activitate. Materialul este excelent lucrat iar calitatea pieselor plasează formaţia pe un binemeritat loc de frunte al trupelor autohtone (şi nu numai), fiind declarat de critica autohtonă cel mai bun album al anului. Anul următor, 2009, le aduce în palmares participarea la B’estfest, la Bucureşti unde, în faţa unui public nu chiar numeros, îşi arată încă o dată potenţialul excelent. Urmează participarea la Szeget, în Ungaria.
În săptămâna ce tocmai s-a încheiat, trupa a terminat filmările celui de-al doilea videoclip (primul este realizat la piesa Backseat Driver) al single-ului In a Glimpse, în regia lui Tudor Giurgiu. Din comunicatul de presă aflăm că „filmările au avut loc la fosta fabrică de pensule din Cluj-Napoca şi că lansarea oficială a videocliplui este prevăzută pentru a doua jumătate a lunii august”. Totodată, mai este precizat faptul că „Tudor Giurgiu este deţinătorul casei Independente de producţie Librafilm şi organizatorul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), deţinând şi funcţia de director al TVR în perioada 2005-2007 iar în anul 2006 a regizat filmul Legături bolnăvicioase, avându-i ca protagonişti pe Maria Popistaşu, Ioana Barbu şi Tudor Chirilă. Colaborarea dintre Tudor Giurgiu şi Grimus nu se opreşte aici. Recent, Tudor Giurgiu a declarat că intenţionează să utilizeze piesa Political Animals, aflată de asemenea pe albumul Panikon, pe coloana sonoră a viitorului său film”. Mai jos puteţi urmări câteva instantanee realizate la filmările videoclipului:
Vali Rauca şi Bogdan Mezofi au fost deosebit de amabili, răspunzând câtorva întrebări puse de Revista Cioburi:
Revista Cioburi: Grimus a pornit ca o idee sau ca un crez?
Vali Rauca: Grimus a pornit dintr-o nevoie alternativă de exprimare, dintr-o tensiune creativă, din nevoia de a schimba ceva la modul de viaţă care îşi urma prea firesc drumul spre o existenţă banală.
Bogdan Mezofi: Grimus e rezultatul dorinţei fiecăruia dintre noi de a-şi proiecta personalitatea prin muzică în faţa tuturor celor care sunt curioşi să asculte.
R.C.: Au existat nori deasupra, atunci când aţi pornit la drum?
Vali R.: Da, au existat, cei mai ameninţători au fost Cumulo Nimbus, care se adunau deasupra noastră cu intenţia clară de a ne speria. De aceea primele repetiţii s-au desfăşurat într-un avion închiriat, deasupra norilor, la zece mii de metri unde cerul e mereu senin.
Bogdan M.: La fel ca toate trupele existente în lume, şi noi ne-am dat seama la început cât de diferiţi suntem unul de altul şi cât de greu e să ajungi la un numitor comun atunci când o piesă urmează a fi creata din 6 puncte de vedere. (Bogdan
R.C.: Ce spuneţi pe portativ?
Vali R.: Pe portativ trecem bobiţele alea negre care în preajma unui instrument se transformă în sunete ca omizile în fluturi. Sub portativ spunem mai multe despre ce iubim, ce ne sperie, ce vrem să se schimbe, ce nu vrem să se schimbe niciodată.
Bogdan M.: Piesele noastre au fost compuse întotdeauna prin prisma a 6 moduri de a privi lumea şi de aceea eu cred că fiecare dintre noi se identifică diferit faţă de ceea ce s-a creat. Eu am privit piesele întotdeauna ca fiind un semnal de alarmă născut din nevoia unei schimbări sau un îndemn la a-ţi trăi viaţa cu ochii larg deschişi.
R.C.: De ce acest stil? Transmite mai bine mesajul vostru?
Vali R.: Toate trupele ar trebui să cânte ceea ce le reprezintă, în acest sens stilul te alege pe tine, nu tu alegi stilul.
R.C.: Este mai pertinent versul în engleză?
Vali R.: Ne place foarte mult să cântăm în engleză. Avem şi vreo şapte piese în limba română care ne plac. Am ales ca pe albumul de debut să nu facem eternul ghiveci română-engleză prin care se încearcă să se împace şi capra şi varza. Am ales ca albumul de debut să conţină piesele care ne sunt nouă cele mai dragi. Ca avantaje ale versurilor în limba engleză pot fi privite concertele Grimus susţinute în şase ţări şi difuzări la radiouri din străinătate.
Bogdan M.: Pe mine personal întotdeauna m-a impresionat muzicalitatea versurilor în limba engleză şi atunci din cauza acestui ataşament de natură muzicală faţă de această limbă am simţit că mă pot exprima exact aşa cum mă simt.
R.C.: Ce sunete au modelat stilul Grimus?
Vali R.: Ascultăm foarte multă muzică toţi din trupă. Vreau să mulţumesc pe această cale trupei Radiohead care ne-a făcut cunoştinţă mie şi chitarei. În rest, pot doar să spun ce ascult zilele astea : God is an Astronaut, Archive, She wants Revenge, 65daysofstatic, Bat for Lashes, Thom Yorke live @ Latitude, Porcupine Tree, Placebo, The Dead Weather .
Bogdan M.:Trecutul meu muzical a trecut prin schimbări radicale de stil începând cu hip hop, pop (omniprezent în playlist-urile mele Michael Jackson), muzică clasică şi în prezent cam tot ce înseamnă rock alternativ. Formaţii preferate: Editors, The Killers, Dredg, Cold War Kids, Interpol, Radiohead, Muse, Kings of Leon, Klaxons etc.
R.C.: În ce stadiu al evoluţiei voastre muzicale vă aflaţi acum?
Vali R.: Facem piese noi şi experimentăm, pe scenă ne simţim tot mai bine, observăm că tot mai multă lume ne cunoaşte piesele. Am trecut succesiv de la eclozarea trupei la stadiul de trupă larvă şi trupă nimfă. Consider că acum ne aflăm în stadiul de trupă pupă, ultimul stadiu al metamorfozei pâna la atingerea nivelului de trupă adultă cu potenţial maxim creativ.
Bogdan M.: Daca ar fi să asemănăm evoluţia unei trupe cu viaţa unui om atunci trupa Grimus are frumoasa vârstă de 20 de ani.
R.C.: Care este raportul succes/eşec?
Vali R.: Succes 95 % – eşec 5 %.
R.C.: Care este varianta ideală de comunicare cu oamenii, la un concert?
Vali R.: Varianta ideală de comunicare cu oamenii ar fi ca unul din membrii trupei Grimus să fie Xavier zis şi „Professor X” din X-Men. Dar nu e nevoie de capacităţi telepatice pentru a atrage publicul. Se mai pot folosi mesaje subliminale şi gaz ilariant pentru a fi siguri că nu vor uita niciodata întâlnirea cu noi.
Bogdan M.: Să te prezinţi pe scenă exact aşa cum eşti.
R.C.: B’estfest este o realizare care vă obligă?
Vali R.: B’estfest a fost o realizare, Coke Live Peninsula a fost o realizare, festivalul Szin din Ungaria cu Macy Gray si Guano Apes va fi o realizare. Tot timpul suntem obligaţi să prestăm calitate şi să devenim mai buni, altfel nu ar fi interesantă viaţa de trupă.
Bogdan M.: B’estfest este o realizare care ne aduce cu un pas mai aproape de adevărata noastră identitate muzicală.
R.C.: Ce urmează în următorul an?
Vali R.: În următorul an sigur e ca vrem să înregistrăm un nou album. Pentru alte planuri e cam devreme şi oricum probabil vom mai vorbi până atunci J
R.C.: Pe ce culmi vă doriţi să fie Grimus în zece ani?
Vali R.: În zece ani Grimus va ajunge să umple stadioane. Adică în sensul că vom merge toţi şase la meciurile celor de la CFR Cluj.
R.C.: Ce şanse oferă România trupelor rock?
Vali R.: În România lucrurile se schimbă, publicul începe să aibă educaţia de concerte bune, începe să facă diferenţa între valoare şi papagalism. Sunt optimist azi. Maine probabil ţi-aş răspunde că ar fi bine să fugim toţi din ţara.
Bogdan M.: Deşi e posibil ca trupele străine să fie privilegiate din punct de vedere al stadiului în care se află cultura muzicală în ţările lor, până la urmă orice trupă, oriunde s-ar afla, e supusă inevitabil la un fel de ”ritual de iniţiere” sau perioadă de probă. Aşa că oriunde te-ai afla poţi întâmpina greutăţi.
R.C.: Evoluţia o vedeţi realizându-se după un plan sau ar trebui să se întâmple natural?
Vali R.: Tot timpul am fost adeptul neplanificării, a spontaneităţii gesturilor, a libertăţii conştiinţei. Pe de altă parte, o trupă rock trebuie să aibă în spate un mecanism foarte bine reglat, o echipă de oameni devotaţi care fac foarte bine ce fac şi împing trupa din spate. Mă refer la manageri, publisheri, sunetişti, tehnici şi mulţi alţii. E foarte mult mult de lucru până la ceea ce vede publicul pe scenă, interfaţa unui angrenaj. Artistul evoluează natural dacă i se oferă un mediu în care să se întâmple asta.
Bogdan M.: Pentru a evolua în orice domeniu, pe lângă existenţa obligatorie a unor factori indispensabili evoluţiei, e nevoie de foarte multă voinţă şi încredere în propriile tale forţe.
R.C.: Există frustrări adunate până la momentul actual?
Vali R.: Nu se adună frustrările decât între două concerte. Pe scenă le descărcăm pe toate şi facem loc noilor frustrări care la rândul lor vor fi consumate la următorul concert. Frustrarea e un fel de benzină fără plumb. Îţi dă energie dacă ştii prin ce rezervoare să o treci.
R.C.: Cum ar trebui să arate o lume Grimus?
Vali R.: Într-o lume Grimus s-ar restabili contactul cu natura, cu spiritualitatea, s-ar încetini mult ritmul vieţii şi lumea şi-ar îndrepta atenţia spre ceea ce contează cu adevărat, viaţa ca parte dintr-un întreg fragil.
Bogdan M.: Ar fi o lume în care creativitatea ar ajunge pe cele mai înalte culmi.
R.C.: Oamenii chiar sunt altfel în Ardeal? J
Vali R.: Oamenii nu prea contează de unde sunt, contează ce au înăuntru.
R.C.: De ce nu suntem în stare să ne protejăm valorile culturale?
Vali R.: Suntem încă la stadiul în care privim cu gura căscată la ceea ce a fost declarat valoros dincolo, e o boală care va persista încă mult timp.
R.C.: Urmărind direcţia pe care a luat-o România, vedeţi cer senin sau furtună?
Vali R.: Văd cer senin cu ocazionale furtuni de vară soldate cu pagube.
Bogdan M.: Întotdeauna am privit viaţa ca pe o mare furtună întreruptă din când în când de momente cu cer senin. E mai interesantă viaţa aşa.
R.C.: Ce proiecte sociale vi se par ipocrite?
Vali R.: Mi se pare absolut ridicol ca o vedetă să vrea să participe la o acţiune caritabilă de împădurire alături de voluntari doar cu condiţia să aibă în protocol cel mai scump vin de pe piaţă. Mai aud şi eu poveşti de care mă crucesc, iar în general implicarea în proiecte sociale pentru boost de imagine mi se pare un lucru greţos.
Bogdan M.: Superficialitatea mascată în interes şi implicare cu care sunt tratate proiectele sociale la noi în ţară mi se pare cea mai mare ipocrizie.
R.C.: Ce este mai dăunător, pesimismul sau optimismul?
Vali R.: Pesimismul.
R.C.: Ca mesaj pentru fani, ce contează în viaţă?
Vali R.: Contează să fii sănătos la cap şi la trup, să fii liber şi să ai ochii deschişi, să te fereşti de dependenţe de orice natură, pentru a putea să te bucuri de viaţă.
Bogdan M.: Echilibru în tot ceea ce faci.
Managementul trupei ne-a confirmat şi o discuţie filmată, în această toamnă, cu membrii Grimus, discuţie care sperăm să ne dezvăluie mai multe substraturi ale viziunilor lor. Până atunci, aruncaţi un ochi pe www.grimus.ro pentru a vă face o idee despre sound-ul trupei. Mai jos, primul videoclip al băieţilor:
Nu sunt un băutor împătimit de Coca Cola. Mi se mai întâmplă ce-i drept să dau vigoană pe maţ câte o jumătate de litru atunci când vreau să-mi amăgesc papilele gustative cu visul american sau atunci când vreau să stârnesc reacţii mâncării tradiţionale româneşti proaspăt îngurgitate.
Şi nici reclamele care s-au tot turnat la această băutură răcoritoare, de altfel cea mai populară de pe glob, nu m-au dat peste cap. Cu toate că majoritatea spoturilor publicitare au un buget considerabil, ele nu reuşesc să transmită, cel puţin către receptorii mei, decât acea artificialitate tipic americană.
Campania de promovare a noii Coca Cola Zero este încununată pe micile ecrane, după cum e aproape imposibil să nu fi observat deja, de acea serie de spoturi care ne prezintă cele două limbi tâmpe care se chinuiesc să deguste noua minunăţie din gama băuturilor răcoritoare şi ochiul versat care le ia peste picior. O reclamă cel puţin… interesantă, în care singura care nu îmi spune nimic este chiar noua sticlă de Coca Cola.
Mă întreb ce impact ar fi avut reclama la publicul consumator dacă în rolul limbilor ar fi fost distribuite două testicule pereche iar în rolul ochiului, un penis erect care să se afişeze ţanţoş în faţa lor. Primele cadre să prezinte testiculele legate unul de altul, cu aceeaşi pereche de cătuşe, ca doi prizonieri evadaţi din aceeaşi pereche de pantaloni, flancând o sticlă de Coca Cola Zero, care în percepţia celor doi fugari să nu reprezinte nimic altceva decât simbolul falusului. Pentru a fi mai autentic, testiculele să fie prevăzute cu dungi verticale şi să nu vorbească pentru că, nu-i aşa, ouăle nu pot articula cuvinte. Mesajele să şi le transmită prin ghionturi sau prin ciocniri succesive în conformitate cu alfabetul Morse. Între timp să apară şi penisul solitar, purtând frac şi papion, care să încerce să le inducă celor două testicule că el este membrul pe care ele îl caută, ci nu sticla de Coca Cola. Cele două testicule să se arate foarte circumspecte şi să nu se încreadă în cele transmise printr-o mimică rudimentară de către penisul arogant. După mai multe încercări eşuate de a le distrage atenţia, penisul să înţeleagă că a fost suplinit de către sticla de Coca Cola Zero, să scuipe în direcţia celor trei şi apoi să părăsească pleoştit şi resemnat cadrul. În final, sticla de Coca Cola Zero să-şi lepede dopul metalic iar conţinutul acidulat, negru şi fără zahăr, să inunde totul într-o explozie triumfală a desăvârşirii. Apoi sticla rămasă goală să fie acoperită cu o bandă lată pe care să scrie Luaţi-o, Coca Cola Zero!şi clipul să ia sfârşit.
N-ar fi… mult mai sugestiv?
Aseară s-au întâlnit, pe un teren demn de o partidă de oină din anul 1906, două echipe care anul trecut au încercat să aducă cât mai multe puncte României din ” Liga Bogaţiilor”: Steaua Bucureşti şi CFR CLuj. Meciul, devenit un derby şi datorită rivalităţii dintre capitală şi provincie, a fost unul disputat, tăios, cu multe momente de fotbal profesionist, semn că echipele autohtone cresc simţitor în joc şi practic, nu doar în statistici.
În ciuda unei atmosfere incendiare manisfetată de suporterii aflaţi în tribune, Steaua nu a avut un început furibund de partidă, din contră, echipa din Ghencea văzându-se condusă încă din minutul 3 al primei reprize, după un trasor excelent de 40 de metri a lui Leao către Yssouf Kone care, profitând de lentoarea lui Ghionea, l-a executat simplu pe Tătăruşanu, după ce reuşise o preluare excelentă culminată şi cu o viteză de reacţie cu mult peste media atancanţilor din campionat.
Steaua s-a văzut nevoită să atace. După aproximativ 30 de minute scurse din meci se puteau observa hibele celor două echipe: gazdele aveau fundaşii centrali lenţi, previzibili, necomplementari, plus mijlocul, care în afara lui Onicaş( el reuşind câteva intercepţii utile echipei) nimeni nu mişca( Andrei Ionescu, sufocat parcă de ritmul partidei nu a reuşit să iasă cu nimic în evidenţă, ba mai mult a pierdut destule mingi la mijlocul terenului; Nicoliţă, săracul, de cinci ani de zile învaţă să pună un stop şi să dea o pasă de trei-patru metri şi nu reuşeşte, în ciuda faptului că a arat laterala stângă a terenului mai ceva ca un tractor cu rezervorul plin; Szekely s-a zbătut, dar doar atât), iar oaspeţii erau vulnerabili atât în centrul apărării, unde Gabi Mureşan şi Alcantara se călcau pe degete, cât şi în partea dreaptă unde Tony, lipsit şi de sprijinul lui Mara, nu-i putea face faţă lui Surdu.
După un joc rapid, pe contre, însă neconcretizat cu nicio fază periculoasă la vreuna din porţi, în minutul 41 Bogdan Stancu ţine excelent de minge aşteptând momentul perfect pentru a pasa, o face printre picioarele lui Alcantara, culcat ca un fundaş la fotbalul în sală, preia Surdu care îl execută pe Nuno Claro cu un şut din 16 metri la colţul lung. Sfârşitul primei reprize. Nicio schimbare la pauză, meciul începe cu o uşoară dominare a Clujului. După un corner bătut slăbuţ, care nu prevestea mare lucru, a fost necesară doar o greşeală de marcaj a lui Stancu pentru a-i oferi lui Dario Flores ocazia de a marca primul gol pentru CFR Cluj de la venirea lui în România. O parte din vină îi aparţine şi lui Tătăruşanu, care în loc „să iasă pe centrare” a rămas ţintuit în poartă.
De aici a început dominarea Stelei, parcă înviorată după această palmă primită în minutul 53. Atacurile au început să se intensifice la poarta clujenilor. Schimbare inspirată a lui Cristiano Bergodi: Bogdan Stancu îi lasă locul lui Kapetanos care, la prima atingere de balon, reuşeşte să aducă egalarea pentru trupa roş-albastră. Până la finalul meciului Steaua a mai trecut pe lângă gol de două ori prin Ochiroşi, dar ambele şuturi ale sale au fost trase cu piciorul în plus, adică cel drept.
Per total remiza a fost echitabilă, Clujul ieşind în evidenţă printr-o echipă şablon, cu multe individualităţi, care însă suferă la aportul fizic. Steaua promite, însă mai are mult de muncă, doar experienţa acumulată îi poate face pe tinerii din Ghencea să-şi modeleze jocul, căci la capitolul ambiţie nu stau deloc rău.
Timpul se scurge din calendar ca lăturile din castronul găurit de tablă. A venit momentul să aflăm cu ce ne mai mint astrele săptămâna ce vine.
Vărsător:Dacă veţi simţi un gust suspect după spălatul pe dinţi, e bine să ştiţi că provine de la periuţa de dinţi, scăpată accidental de partener/ă în vasul de toaletă. Pentru a evita conflictele, păstraţi-vă calmul şi încercaţi să folosiţi mai mult limba la sărutul de la revedere, de dimineaţă.
Peşti: Aveţi toate şansele să găsiţi o bancnotă de 10roni. Norocul vă va surâde după ce un hoţ vă va smulge portofelul din mână atunci când veţi cumpăra ţigări de la chioşcul din faţa blocului.
Berbec: Există toate premisele ca la începutul săptămânii să fiţi protagonistul/a unei partite de sex extrem de reuşite. Sfârşitul săptămânii vă va găsi în schimb făcând numeroase drumuri la poliţie în vederea identificării iubăreţilor.
Taur: Şeful dumneavoastră va fi foarte mulţumit de activitatea prestată pe parcursul întregii săptămâni. Asta poate şi datorită faptului că sunteţi deja de o săptămână în concediu.
Gemeni: Partenerul/a vă va aduce la cunoştinţă că spre sfârşitul săptămânii o să vă facă o mare surpriză. Nerăbdător/oare, la finele săptămânii vi se va spune că surpriza constă în faptul că nu este vorba de nicio surpriză. Ce va fi într-adevăr surprinzător, va fi că chiar veţi fi surprins/ă. Neplăcut, desigur.
Rac: Încă de luni, viaţa de cuplu intră pe o pantă foarte ascendentă. Panta va fi atât de abruptă încât nici unul dintre parteneri nu se va încumeta să o urce. Ca atare, săptămâna se va derula în cel mai monoton mod cu putinţă.
Leu: Săptămâna ce vine veţi primi un telefon în care veţi fi anunţat/ă că sunteţi fericitul/a câştigător/are a unei sume consistente în euro. Circumspect/ă, îl veţi repezi pe cel de la capătul celălalt al firului, ameninţându-l că-l veţi da pe mâna poliţiei. Când veţi realiza că sunteţi într-adevăr marele câştigător, va fi prea târziu.
Fecioară: Este posibil să vă procopsiţi cu o iritaţie la buricele degetelor dar şi pe limbă. Primele suspiciuni vor plana asupra unei clanţe luate mai demult de la un dealer neautorizat.
Balanţă: La sfârşitul săptămânii, după mai multe ore înecate în alcool, veţi avea o adevărată revelaţie ce v-ar putea marca pozitiv întreaga viaţă. Partea nasoală va fi că a doua zi dimineaţă nu vă veţi mai aminti absolut nimic.
Scorpion: Joi veţi primi cu entuziasm vestea că este posibilă o creştere cu doi, trei centimetri la un preţ foarte convenabil. Vă veţi dezumfla extrem de rapid după ce vă veţi lămuri că totul se rezumă la o făină bună şi un cuptor care arde bine.
Săgetător: Va fi o săptămână grea, care va sta sub semnul sau mai bine zis sub tirul flatulaţiei. Exersaţi-vă tusea seacă pentru acoperire fonică şi încercaţi să purtaţi cu dumneavoastră în permanenţă dopuri de plută. Atenţie, după aplicarea dopului nu tuşiţi înfundat!
Capricorn: Săptămâna aceasta NU sunteţi susceptibil/ă de o entorsă la gleznă. Conform astrelor, nimeni nu vă va împiedica să călcaţi strâmb.
Suntem urmaşii strămoşilor, strămoşilor noştri. Tăbliţa ştearsă pe care o poartă la naştere fiecare dintre cei ce au văzut lumina zilei între Carpaţi este gravată cu minuţiozitate cu tot felul de idei preconcepute, de când plodul a mijit ochii şi a început să gângurească primele cuvinte şi până la adânci bătrâneţi.
Prejudecata se naşte şi se lasă cultivată doar în medii ticsite de ignoranţă şi mediocritate, acolo unde gândirea este binară (unde ori e albă, ori e neagră), unde nu este loc pentru nuanţe de gri. Însăşi etimologia cuvântului prejudecată anunţă, imediat după ce a fost rostit/citit, o limitare, o viziune obtuză, un refuz de a căuta dincolo de sensul indus de ideea prejudecăţii în sine.
Există şi astăzi, în secolul XXI, oameni care încă se supun mecanismelor conservatorismului arhaic, ce dăinuia peste minţile „prostimii” cu secole în urmă. S-au schimbat doar timpurile, prejudecăţile nu au făcut decât să se adapteze la ele. Se pot distinge foarte limpede şi astăzi situaţii în care mentalul colectiv a rămas atins de ideile inoculate de autorităţile vremii, în speţă cea bisericească, tocmai pentru a perpetua gândirea de turmă şi pentru a submina ideea de individualitate. Orice mod altfel de a fi este privit cu maximă reticenţă de către cei mulţi şi atrage după sine stigmatizarea necondiţionată a celui ce nu s-a supus regulilor. Este remarcabil şi în acelaşi timp strigător la cer cum o comunitate se poate descotorosi de un individ doar din cauza faptului că respectivul a călcat greşit, că a încălcat canoanele pe care majoritatea le respectă cu sfinţenie luându-le drept o moştenire spirituală de necombătut.
Un exemplu clasic este cel al femeii şi a condiţiei sale în societate. Deşi egalitatea între sexe a fost de zeci de ani buni declarată, femeia continuă să fie percepută, de majoritatea bărbaţilor, ca o persoană lipsită de personalitate, ca o prelungirea a bărbatului său. Orice derapaj o târăşte în dizgraţie, aducându-i oprobriul semenilor săi. E de ajuns să fie puţin mai răsărită la minte, pentru a fi imediat catalogată drept curvă sau nebună. Apoi, după ce încasează „cuvenitele” dosuri de palmă ale omului său şi are parte de tot tacâmul de bârfe ale suratelor sale, mânate de invidia că o reprezentantă a sexului s-a încumetat să încalce cele nescrise, este trecută pe linie moartă şi arătată cu degetul toată viaţa ei. După cum se zice în popor, femeia e menită să îndure.
Sigur, exemplul de mai sus edifică doar una din multele idei preconcepute care împresoară mentalul colectiv autohton. Ar mai fi şi prejudecăţile rasiale sau cele răsfrânte asupra minorităţilor sexuale. Sunt oameni care urăsc evreii fără să fi avut vreodată contact cu un evreu sau fără să cunoască vreo fărâmă din istoria lor, la fel cum sunt şi oameni care condamnă homosexualitatea, răstălmăcind o normalitate pesemne cuprinsă în rândurile cărţii de căpătâi a creştinismului, care înainte de toate ar trebui să fie percepută ca o religie a toleranţei şi a iubirii aproapelui.
Cauzele care au stat la naşterea acestor prejudecăţi au la bază mai mulţi factori; de la mecanismele psihologice ce ţin de individ sau de mase, până la contextele socio-politice ale vremurilor; de la cultură( bagajul etnografic), până la gradul de informare al individului. Ceea ce este mai dureros e că oamenii continuă să-şi perpetueze ideile preconcepute şi astăzi, într-o societate mult mai deschisă, cel puţin la nivel teoretic, refuzând acceptarea alternativelor, din cauza temerii că odată acceptate, întregul sistem de valori le-ar fi puternic zdruncinat.
Blamăm societăţile capitaliste, căutându-le nod în papură, omiţând un lucru esenţial, anume că ei continuă să formeze individualităţi, în timp ce la noi oamenii se încăpăţânează să rămână cantonaţi în aceleaşi dogme anacronice, întreţinând mentalitatea de turmă şi refuzând deschiderea către tot ce aduce a nou.
Şi cât de uşor pare totul… E nevoie doar să înţelegem că lucrurile pot fi şi altfel decât par a fi.
Un bun prieten îmi tot povestea despre o terasă ascunsă de lume şi de căldură, undeva în centrul Bucureştiului. Măi, să fie…Nu m-a convins, mai ales că nu-ţi poţi închipui aşa ceva în buricul târgului, cu atât mai mult despre o terasă. Dar, curios din fire, am hotărât să cercetez cu ochii mei spusele amicului meu…
…Într-o zi de vară, cu temperaturi nu tocmai prietenoase aerului condiţionat, am păşit pragul terasei. Pe Baricade, numele său. Aşadar, locaţia descrisă numai în cuvinte de laudă de amicul meu se află central, în spatele unor blocuri vecine cu o bibliotecă lăsată în paragină. Şi lângă o mănăstire cu valoare de patrimoniu. O să-mi aduc aminte de adresa exactă până la final…Terasa este destul de largă, cu mese de lemn (un pic incomode, dacă eşti mai lungan), cu pietriş pe jos şi înconjurată de gard cu rogojină pe el sau viţă-de-vie, pe o anumită porţiune. Şi umbrele mari, care ţin umbră. La prima vedere totul este în regulă. Am remarcat mai apoi că există şi o casă mai în spate, dotată cu un subteran unde, evident, se află află alte mese cu alte scaune, precum şi bucătăria. Bucătărie? Ei bine, da. Pentru pizza şi ceva salată. Bunicele, raportate la preţ (pizza este 18 lei).
Să vorbim un pic despre bere. Am găsit aici, pe lângă berile uzuale gen Tuborg sau Beck’s, licori un pic mai sofisticate ca Leffe, Duvel sau Konig Ludwig. Ca preţuri, Tuborgul la sticlă este 5 lei sau 4,5 lei în varianta la halbă. Servirea se face la masă, chiar dacă locaţia nu creează această impresie, în sensul bun al afirmaţiei. Muzica se îmbină cu atmosfera de acolo (la un moment dat rula şi Guano Apes, dacă memoria nu-mi joacă feste) iar pentru împătimiţii de site-uri porno wireless-ul este gratuit. Toaletele nu sunt pentru fiţoşi, ceea ce nu înseamnă că au o bilă neagră. Boxerul terasei (amicul meu îmi şopteşte că este boxeriţa Maya) împreună cu cele două pisici senzaţionale, se integrează perfect în peisaj, aducând şi o umbră de fericire tâmpă pe feţele beţivilor intersectaţi cu ele pe traseul către budă. Iar finalul, oricum, ne-a cam prins pe toţi cu acea fericire…
Pentru pasionaţii de fotbal, terasa Pe Baricade pune la dispoziţie suportul tehnic al microbistului, respectiv tv comutat pe canalul unde se transmite un meci interesant. Şi bere, evident. De asemenea, ocazional, se organizează diverse evenimente cu specific underground. Mai era ceva…Aha, lumea. Să spunem că cei care poposesc pe acolo par de treabă. Criteriul faţă de care am trasat această caracteristică rămâne să vi-l definiţi fiecare, dacă veţi da o raită pe acolo.
I-am mulţumit amicului meu (dinamovist-cică are legătura chestia asta cu Pe Baricade J) pentru recomandarea acestei locaţii şi mi-am propus să mai dau câteva vizite pe acolo. Aha, mi-am adus aminte: adresa este str. Radu Vodă, nr. 23. Clar, am nevoie de o bere…
Nu sunt un băutor împătimit de Coca Cola. Mi se mai întâmplă ce-i drept să dau vigoană pe maţ câte o jumătate de litru atunci când vreau să-mi amăgesc papilele gustative cu visul american sau atunci când vreau să stârnesc reacţii mâncării tradiţionale româneşti proaspăt îngurgitate.
Timpul se scurge din calendar ca lăturile din castronul