Vineri, în drum spre Bucureşti, după vizita de lucru efectuată în judeţul Dâmboviţa, premierul Emil Boc a cerut coloanei oficiale să tragă pe dreapta pentru a face aprovizionarea cu pepeni şi alte produse sezoniere, direct de la ţăranii ce îşi vindeau fructele şi legumele pe marginea şoselei.
Adică el de ce să nu facă piaţa? Numai doamna mereu!? Unde mai socoteşti că ajunge şi târziu acasă, de unde era să mai cumpere de-ale gurii în toiul nopţii? Iarăşi să ia sticsuri şi cipsuri de pe colţ? Şi în plus lui nu îi prea place în piaţă pentru că este prea mare vânzoleală şi nu ajunge să vadă afişajul electronic al cântarului atunci când i se cântăresc produsele.
Aşa că după ce s-a lămurit orientativ cam cât sunt pepenii în perioada asta, i-a cerut şoferului să oprească puţin că vrea şi el. Şoferul a frânat brusc şi a tras de volan dreapta. Până s-a dat prin staţie că ăla micul vrea la pepeni, toţi ceilalţi din delegaţie se uitau nedumeriţi la maşina ieşită brusc din coloană.
Când a coborât din maşină în faţa unor tarabe improvizate, ţăranii s-au arătat uşor dezamăgiţi că nu era domnul Băsescu. Însă domnul prim ministru e obişnuit şi ştie cum să treacă peste asemenea momente. Se îndreaptă către taraba din faţă şi îl întreabă pe ţăranul din spatele ei cu cât dă kilogramul de pepeni, primeşte un răspuns satisfăcător, apoi îl roagă să i-l dea p-ăla d-acolo că e mai mic. Nu vrea dop că zice că are încredere şi nu vrea să se păteze pe pantaloni. Îi mulţumeşte frumos, ia pepenele la subraţ, îşi numără măruntul şi apoi mai cere şi nişte roşii de la vecinul de tarabă. Zice că astea româneşti sunt mult mai sănătoase decât cele turceşti. Alea turceşti nu au nici un gust. Toţi ceilalţi confirmă. Îi întreabă pe ţărani de ce nu îşi desfac marfa în piaţă şi primeşte un răspuns pe mai multe voci: în pieţe e mafie, în pieţe nu merge aşa simplu. Ca să îi încurajeze le spune ceva despre accesarea unor fonduri comunitare, apoi mai cere şi două kilograme de cireşe. Întreabă cu zâmbetul pe buze dacă au viermi. E bine c-a găsit aici de toate. Cine ştie când mai ajunge prin piaţă să cumpere măcar un kilogram de cireşe. Anul trecut nici n-a apucat măcar să guste una de poftă. Apoi a salutat respectuos, şi-a luat cumpărăturile şi s-a urcat înapoi în maşină. Coloana oficială a demarată în trombă. Şi aşa erau în întârziere. Datoria îl cheamă.
Frumos ar fi fost dacă s-ar fi oprit să cumpere de la băbuţele de pe marginea şoselei şi nişte flori soţiei. Nişte gladiole. Sunt frumoase şi nici nu costă mult. Iar mămăiţele nu ţin aşa la preţ. Mai ales dacă l-ar fi văzut aşa domn de la oraş cu tot alaiul după el. S-ar fi gândit că merge la capitală la o nuntă, la o cumetrie şi i-ar fi făcut bucuria să mai scadă din preţ.
Creatura hăituită de Pluto, o drupie de mărime medie, aceeaşi care mă răvăşise inexplicabil, avea constituţia unui ornitorinc upgradat, cu cioc lat ce îi pornea din capul teşit, urechi lungi şi şleampete, labe de gâscă şi pene aurii în prelungirea cozii. Prăbuşită la pământ, îşi umplea şi-şi golea plămânii într-un ritm sacadat de parcă ea ar fi fost responsabilă pentru vidul din tubul catodic şi aştepta lovitura de graţie a câinelui slăbănog ce mârâia nervos printre dinţii ascuţiţi, privind-o fix în ochi. Privirea aceea cu care riposta drupia neajutorată îmi era extrem de familiară; aducea foarte de mult cu je m’en fiche-ul emanat de pleoapele căzânde ale lui Droopy, câinele calm şi deţinător de soluţii în orice situaţie. Probabil că de acolo i se trăgea şi numele drupiei. Toată scena era un caz tipic de victimă ce devine atacator. Eram conştient că potaia ce aparent avea controlul era în pericol. Drupia îi aştepta mişcarea greşită să îi facă felul.
Dar deodată, fără să-mi fi dat seama, am împins cu umărul uşa sufrageriei ce s-a deschis neaşteptat, scoţând un scârţâit strident şi foarte intens. Lipsa unui bărbat în casa aia era evidentă; asemenea scârţâit nu ar fi scos nici balamalele unei uşi de castel părăsit. În secunda doi, cele patru cucoane s-au dezmeticit ca din vis şi s-au repezit către holul în care mă aflam, urlând din toate puterile Hoţii!Hoţii! şi invocând fel de fel de forţe obscure. Inert şi încă şocat, mânat de frâiele unui instinct nebănuit până atunci, am apucat să îmi scuip de trei ori în buricul degetului mare al mâinii care a declanşat vacarmul nedorit de nimeni şi să descriu în aer trei pătrimi de semicerc, când am simţit că sunt prins de încheietura mâinii de una din atacatoarele isterice. Păstrându-mi sângele rece, cu un ultim efort, am reuşit să descriu întreg cercul imaginar aşa cum îmi propusesem de la bun început, din momentul depistării prezenţei mele, fără să ştiu practic de ce a trebuit să recurg la un asemenea gest.
Brusc, am simţit o presiune puternică în tâmple, în timp ce o lumină albă mi-a întunecat privirea. Nici o secundă mai târziu m-am pomenit trântit la pământ respirând din greu ca şi cum aş fi terminat o cursă de maraton în pantă. Complet debusolat, încercam să descâlcesc cu privirea obiectele conturate într-un mod înfricoşător de simplu. Respiraţia mi s-a tăiat complet atunci când l-am zărit în faţa mea chiar pe Pluto, chiar pe câinele slăbănog!
Nu eram îmi stare să îmi dau seama cum fusese cu putinţă, dar eram absolut sigur că luasem locul drupiei. Lucru care se şi întâmplase de fapt. Era o situaţie cu care nu mă mai confruntasem niciodată până atunci. Toată curiozitatea pe care o aveam în raport cu deznodământul scenei de desen animat, în urmă cu treizeci de secunde, se transformase acum într-un puternic sentiment de uimire. Îmi venea practic să-l strâng în braţe de bucurie pe propriul meu atacator şi să-i comunic că o transpunere căreia eu însumi îi fusesem subiect, a fost în sfârşit posibilă. Dar ar fi fost absurd şi complet lipsit de realism un asemenea gest din partea mea.
Cum aş fi putut să îi explic câinelui că de fapt eu am intervenit fără voia mea şi într-un mod cu totul necunoscut – cel puţin de mine – în toată această poveste? Că de fapt drupia de acum un minut e sălăşluită în momentul de faţă de mine şi că tot acest conflict iscat între ei din nici nu ştiu ce motive, nu e conflictul meu? Cât de stupid ar fi putut fi câinele ca să mă creadă? Cât de idiot aş fi putut fi eu să-i cer unui câine scos într-un asemenea hal din sărite să creadă una ca asta? Dacă situaţia impunea o rezolvare rezonabilă pentru mine aceasta trebuia să fie cu totul alta.
În acelaşi timp mă încerca şi un sentiment de dezamăgire. De ce nu m-am trezit în pielea lui Bugs Bunny? El mereu are soluţii pentru astfel de momente critice. Dar poate că până la urmă nici în pielea unei drupii nu era rău. Pentru ca totul să nu fie pierdut, trebuia să uit cum am ajuns acolo şi să tratez situaţia în care am fost vârât fără să ştiu măcar de cine şi din ce motiv, întocmai din perspectiva drupiei. Dar cum? Cine putea şti cum ar reacţiona o drupie într-o situaţie ca aceea.
Timpul se scurgea în defavoarea mea iar atacul iminent al potăii era foarte aproape. Într-un gest disperat am încercat să fug dar nu îmi mai aduceam aminte cum să merg în patru labe; muşchii nu reacţionam aşa cum m-aş fi aşteptat. Fiecare încercare de mă urni era tradusă somatic într-o zvâcnire atipică ce îl deruta vădit şi pe agresorul care întârzia să lanseze atacul decisiv.
Dar, într-un final, mă vedeam şi atacat! Atunci, ca dintr-un gest refelex, am urlat cât m-au ţinut plămânii: oacichi bogabe. Brusc, totul a încremenit!
În ultima vreme, reduta din garsoniera otevistă se clatină simţitor. Cu o Elodie reinventată până la epuizare şi fără subiecte şoc pe firmament, televiziunea cu cea mai mare audienţă pe metru pătrat şi-a cam pierdut din suflu, dar nu şi din prostia cu care şi-a obişnuit fidelii telespectatori. Dacă mai socotim şi scindarea echipei de investigatori de clasă, avându-l în frunte pe marele Luis Lazarus, echipă ce opera în cadrul televiziunii de ar fi fost în stare să bată în cuie pe tocul uşii logica însăşi pentru o examinare mai minuţioasă a acesteia, e clar că s-a dus pe apa Sâmbetei – sau în cazul de faţă pe Kanalul D, navigabil – şi audienţa.
Cum la OTV se rescrie întotdeauna senzaţionalul, aşa se face că de vreo câteva săptămâni încoace, marele maestru al audienţelor, Dan Diaconescu se are invitat special în fiecare seară chiar pe el însuşi. De ce se întâmplă acest lucru? Păi, după ce a ponegrit ani în şir orice nume ce i-ar fi putut aduce un punct de audienţă în plus, Dănuţ s-a trezit târât la rându-i într-un scandal mediatic ce-i cam gâdilă orgoliul, îi roade urechiuşele de şoricel neastâmpărat şi, de ce să nu privim lucrurile chiar prin ochii lui, îi şi ridică un pic nivelul audienţei. Şi cine putea fi marele adversar, dacă nu până nu demult întâiul aliat, Luis Lazarus.
După ce şi-a tras emisiune la Kanal-D, justiţiarul a început să împroaşte cu noroi în micuţul Dănuţ, acuzându-l de cele mai josnice mizerii – după modelul pe care şi l-au cizelat împreună atâţia ani – de la pupitrul de unde dictează triumfal, flancat în permanenţă de două gărzi de corp tâmpe ce ar face să crape de invidie orice stană de piatră. Deh, după ce răscoleşti căcatul te năpădeşte imediat şi mirosul. D-aia ar avea nevoie şi curiosul Lazarus de protecţie.
Şi uite aşa, machiavelicul Lăzăruş i-a furat-o lui Dănuţ şi pe clănţoasa Magda Ciumac dar şi pe senzuala Nikita, lăsându-l pe şoricelul grizonat să roadă la benzile înregistrate în garsoniera din ce în ce mai încăpătoare, cu gândul la nopţile sale de glorie.
După semnalele actuale, ca un mare erou posesor de destin tragic ce este, Dan Diaconescu pare-se că-şi va stinge flacăra succesului în propria-i salivă. Fanii fenomenului nu trebuie să dispere; virusul OTV a fost de mult transmis în ograda altor televiziuni.
Cătălin, Claudiu şi Mihai, adică un grafician şi doi programatori s-au gândit la un moment dat că este cazul să mai adauge o pată de culoare în peisajul muzical românesc. Alături de ei au venit Ştefan ,Nae şi Dragoş iar proiectul Les ElephantsBizarres apărea în 2007, cu un sound prea puţin încercat de trupele underground din România. Pentru că stilurile pe care le îmbină vin din patria care le-a şi inventat, trupa a decis ca majoritatea versurilor să fie în engleză. Şi sună fără influenţele limbajului de lemn, aşa cum suntem obişnuiţi.
Deocamdată nu au un album lansat în piaţă însă cei care sunt curioşi de îmbinările de indie, funk, disco, pop, punk şi alternative pe care băieţii le-au conceput, pot accesa siteul lor sau pagina proprie de myspace pentru a le analiza în voie. În cei aproape doi ani de existenţă, au participat la destule concerte în ţară iar prezenţa lor la B’est Fest 2009, alături de Moby, Motorhead şi Polarkreis 18, îi confirmă ca un nume ce trebuie băgat în seamă. Tot în 2009, teoretic cel puţin, îşi adună forţele pentru a definitiva şi lansa primul album, dorinţa lor fiind să îl poată arăta fără regret şi peste graniţele ţării. Albumul va fi realizat din resurse proprii, fapt ce cu siguranţă va impregna în totalitate gîndirea lor despre ceea ce înseamnă Les ElephantsBizarres.
Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, comparativ cu alte formaţii româneşti prezente în sfera underground, este faptul că la majoritatea concertelor susţinute trupa pune un accent deosebit pe latura vizuală. Muzica lor este, astfel, acompaniată de proiecţiile video din spatele scenei, concepţie proprie de altfel, băieţii reuşind să iasă din tiparul obişnuit al concertelor autohtone underground. Les ElephantsBizarres au potenţial, dacă ne întrebaţi pe noi. Din păcate, audienţa din România nu-i va ajuta niciodată să trăiască din muzică iar noi le urăm succes în demersul lor de a intra pe pieţele din Europa. Şi pentru că nu am putut să ne abţinem în a-i acosta, vă oferim şi viziunea băieţilor vis-a-vis de întrebările redacţiei Cioburi, cu grijă gestionate de Mircha:
RevistaCioburi: Daţi-ne definiţia conceptului Les Elephants Bizarres.
Mihai: Nu e un concept, e o trupă. Ideea în jurul căreia ea s-a cristalizat este că ne săturasem de concerte anoste şi ne doream foarte tare să avem un show în care lumea să se mişte.
Claudiu: Cred că pentru fiecare din noi conceptul este puţin diferit, pentru mine totul a început ca o distracţie.Aveam o trupă cu care măînţelegeam bine şi făceam ce îmi place mai mult, să bat la tobe. În timp am realizat că dacă ne implicăm serios putem să facem împreună piese şi concerte apreciate de public şi media. La fel ca şi numele, trupa a plecat de la o joacă dar sună bine. 😛
R.C.: Cum s-a născut proiectul vostru?
Nae: Din întâmplare. S-a întâmplat săîl ştiu pe Claudiu, am fost la un concert de-al lor în varianta cu 4 membri (mi-a plăcut ) şi la câteva luni după m-am trezit cu un telefon ca săîncerc să fiu claparul lor…one thing led to another….şi am ajuns să dăm interviu pentru voi!
Mihai: După ce am cântat cu Cătălin şi Claudiu o vreme, cu un alt vocal, am decis că nu ne place direcţia în care ne îndreptăm şi am decis să ne schimbăm compozitorul şi vocalul. Am dat mai multe probe, nu ne doream neapărat pe cineva care să fie consacrat ci mai mult o persoană conştiincioasăşi carismatică. Aşa a ajuns Ştefan la noi şi după aceea şi Nae.
R.C.: Sub umbra cui aţi crescut?
Nae: Blocului.
Mihai: Am crescut la soare, nu am stat la umbra nimănui.
Claudiu: E foarte de greu de răspuns, suntem foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale, poate asta e şi partea bunş, fiecare vine cu bagajele lui şi iese ceva diferit şi poate şi original.
R.C.: Sunteți din generaţia pro?
Nae: Mai mult contra!
Mihai: 🙂 Nu.
R.C.: Ce aţi căutat la Pro TV?
Nae: Faima şi glorie!
Mihai: Ne place emisiunea şi e singura emisiune la care eu mă mai uit. Publicitatea nu strică niciodată, mai ales în cazul nostru. Dacă oamenii nu coboarăîn subsoluri să ne vadă, măcar să audă de noi.
R.C.: Vă place să vă lăudați cu partea muzicală?
Nae: Nu, dar ne place să fim lăudaţi!
Mihai: Nu, ne place să cântăm.
R.C.: Ce vreţi, de fapt, să faceţi cu trupa?
Nae: Să cântăm!
Mihai: Personal, sunt curios unde putem ajunge. Momentan sunt foarte mulţumit pentru că toată lumea se implicăşi suntem foarte motivaţi. Organizatorii au început să ne caute, e bine. Mi-aş dori foarte tare sănu fiu nevoit să fac altceva decât muzică dar nu cred ca e posibil. Poate dacă aş juca la loto…
R.C.: Este mai mult decât un hobby?
Nae: Începe să devinăşi un fel de afacere.
Mihai: Este hobbyul care îmi mănâncă cel mai mult timp.
Claudiu: A devenit mai mult decât un hobby, cu singuranţă, deoarece am început să facem tot mai multe compromisuri (mă refer la timpul investit şi relaţiile cu prietenii sau cu şefii)dar fără veniturile din joburi nu am putea exista ca trupă.
R.C.: Este greu să aduni o mână de fani?
Nae: Depinde cât de mici sunt!
Mihai: 🙂 Înainte nu aveam, acum că există câţiva, pot spune că totul vine de la sine. Eu zic că ai fani pe măsura muzicii pe care o cânţi.
Claudiu: Depinde de eveniment.Am rămas foarte impresionat când am descoperit că avem mulţi fani în afara Bucureştiului care au venit în număr mare la cântările noastre de prin ţară.
R.C.: Aveţi faţă de B’est Fest?
Nae: Zicem că da! Acum nu mai trebuie decât săşi demonstrăm!
Mihai: Avem. Vocalul nostru este foarte frumos:). Mergem acolo ca să facem show şi asta se va întâmpla.
Claudiu: Deşi poate suntem percepuţi ca o trupădin Românie care vine să umple spaţiul dinaintea marelui eveniment, noi vrem să demonstrăm că nu este deloc aşa. Vrem ca cei câţiva oameni care vor veni de la început săîşi amintească cu plăcere prestaţia noastră.
R.C.: Credeţi că veţi ajunge în vreun turneu pe afară?
Nae: Prea greu nu e să te pui în mişcare prin afara graniţelor să cânţi pe undeva. Preferabil ar fi să te cheme cineva, să te vadă nişte oameni şi să le mai şi placă de tine! Vorbim pe caz concret după toamnă!
Mihai: Da.
R.C.: Vă simţiţi împliniţi în vreun fel?
Nae: În mai multe chiar!
Mihai: Mă bucur căîncet,încet lucrurile se mişcă dar încă nu pot să spun că mă simt împlinit. Mai e mult de muncăşi avem un album de tras. Poate atunci…
R.C.: Ce aveţi în plus faţă de alţii?
Nae: Faptul că nu suntem alţii. S-a întâmplat să fim noi iar formula asta se pare că dă un oarecare randament!
Mihai: Suntem foarte uniţi, toţi membrii trupei se implicăîn activităţi organizatorice. Cântăm o muzică veselăşi uşor de ascultat.
R.C.: Ce înseamnă 2009 pentru voi?
Nae: 2009 este codul meu pin!
Mihai: Anul în care doi membri se însoarăşi anul viitorului prim album.
R.C.: Vă interesează România, în general?
Nae: Normal! E genialăţara, nu ai cum să te plictiseşti! Toată treaba e să ai un simţ al umorului puţin mai ciudat (ca să nu zic bizar)! Iar dacă te referi la ea ca piaţă muzicală, logic că da! Este prima fază din planul de cucerire mondială a elefanţilor.
Mihai: Da, e o ţară frumoasă, din păcate am rezerve faţă de mulţi dintre locuitorii săi. Dacăîntrebarea se referea la muzică, ne interesează foarte mult România şi ne dorim ca oamenii să se simtă bine şi să vină mai des la concerte.
R.C.: Demonstraţi că a meritat interviul.
Nae: Dacă la următorul concert după apariţia interviului avem mai mult de 500 de oameni în faţa scenei, s-ar putea să fi meritat! Dacă nu…înseamnă că mai trebuie să lucraţi la expunere!
Mihai: Dacă nu merita, nu ajungeai să citeşti până aici. => a meritat un pic
Revista Cioburi mulţumeşte trupei Les Elephants Bizarres pentru timpul acordat şi vă îndeamnă să daţi notă maximă pentru piesele de mai jos:
-Băh, ce-ţi ia atât să răspunzi? Nu ajungi la telefon? Ha, ha, ha, ce glumă am scos!
-Nu, să trăiţi. Eram ocupat cu bagajul.
-Ce bagaj, Boc? Te-am data afară?
-Nu, hi, hi, plec în concediu…
-Concediu? Da’ ce-ai, băh, eşti surmenat? Tu n-ai auzit c-am intrat în recesiune?
-Da dar sunt obosit. Ştiţi, şedinţe, ordonanţe, am lucrat şi duminica…Trebuie să mă odihnesc un pic.
-Boc, te plesnesc! Nu pleci nicăieri până nu spun eu!
-Haideţi, vă rog…Mi-am luat bilete în staţiune.
-Hai, băh, mojicule…În staţiune? N-ai bani de Austria, ceva?Sau ţi-ai tăiat din salariu, hă, hă hă!
-Hi, hi, nu mi-am tăiat. Oi fi eu pitic da’ nu-s prost. Şi plec în staţiune în Monte Carlo.
-Băh, Boc, şi ce vrei tu să faci acolo? Umbli cu Ţiriac?
-Nu, nu, să trăiţi. În concediu nu. Păi, o să mă distrez. Mai o plajă, mai o tărie…
-Tărie? Boc, eşti prost? Pe căldura asta bei tărie?…Ce tărie bei?
-Whisky, nu? Că aşa ziceaţi, că e bun…Şi o să dansez, o să, ştiţi, cu nevasta…hi, hi!
-Băh, Boc, păi tu o să vii mai obosit decât eşti acum. Bine, oricum nu prea munceşti acum, hă, hă, hă!
-Haideţi, nu râdeţi de mine…
-Boc, ţi se pare că râd? N-ai spus că eşti obosit? Păi de aia îţi dau eu concediu, să îţi faci de cap în loc să dormi? Băh, Boc, vrei să-l pun pe Blaga să te alerge înainte să pleci?
-Nu, vă rog…
-Hai, lasă bagajele! Nu pleci nicăieri. Mâine seară vii cu mine, îţi dau eu o ţuică , o dansatoare, o măslină şi apoi la nani. Dormi şi luni la muncă!
-Haideţi, dom’ preşedinte? Şi eu când îmi iau concediu? Ce fac cu biletele?
-Te duci la Vântu şi anunţi că le donezi, că e recesiune. Să vadă lumea ce prim-ministru bun a pus preşedintele! Hă, hă, hă, numai strategii am în cap!
-Da, dar…
-Te-ai speriat, nu? Hă, hă, hă! Băh, Boc, de-aia îmi place de tine, că pui botu’. Hai, du-te unde vrei că-mi eşti simpatic…Băh, Boc. Să nu-mi vii obosit că te pun să remaniezi gurvernul.
-Nu, nu, să trăiţi. O să dorm.
-Aşa. Oricum dormi şi la şedinţe. Hai, că avem treabă după aia cu prostănacul. Acuş vin prezidenţialele. Noroc, băh Boc, hă, hă, ce simpatic eşti, băh, Boc.
-Mulţumesc.
Clanc!
Cât de curând se apropie vacanţa parlamentară. O fi bine, o fi rău?
Pe 21 iunie 2009, seara, aproape opt mii de oameni au fost fascinați la București de efectul Placebo, sub influența muzicii de calitate și a spectacolului realizat de trupa britanică. Noile „achiziții” ale trupei și-au făcut cu brio datoria, alături de un Brian Molko inconfundabil și plin de vivacitate. Spectacolul a fost unul demn de o locație mult mai mare și un public mult mai numeros în comparație cu cel de aseară dar acest aspect nu a împiedicat pe nimeni să trăiască la maxim reprezentația celor de la Placebo. Piesele cântate au fost în principal din ultimul album al formației, apărut în 2009, însă au fost puse în scenă și hituri mai vechi, din categoria celor care i-au făcut cunoscuți în toată lumea.
Revista Cioburi a fost prezentă la acest eveniment, urmărind cu interes desfășurarea reprezentației. Putem remarca sonorizarea care nu s-a ridicat la nivelul calității spectacolului oferit de Placebo, precum și obișnuitele amânări ale accesului înainte de concert. Trupa din deschidere, australienii de la Expatriate, nu au spus mare lucru, la acest aspect contribuind din plin problemele tehnice de sunet. Fotografiile de mai jos vă pot oferi doar o mică parte din ceea ce s-a petrecut ieri seară. Muzică bună, emoții puternice, Placebo. Un efect care nu trebuie înlăturat.
Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, ferindu-te de rănile produse accidental. Sângele, așa cum știi, nu se face apă și nu ai cum să-ți potolești setea de nopților de amor. Rămâi așa cum luna păstrează lumina în pădurea bântuită de monstrul venit din adâncurile păzite de piticul de sub patul copilăriei. Doar zâmbind către orizontul dimineții vom reuși să găsim cărarea ce alunecă spre luminișul din povestea noastră. Mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa. Ajută-l să redevină erou.
Te rog să înmărmurești secunda fiecărui peisaj albastru și s-o păstrezi în cufărul secret. Culege fiecare trifoi cu patru foi și aruncă-l cu grijă în ierbarul primit de la destin. Nu te juca fără să-ți pese finalul. Cântă-mi duios povestea scrisă în cartea noastră la geneză. Imaginează-ți lumea fără gândurile mele, ascunse într-o fotografie cu alb și negru. Îndrăznește pașii arătați de raza venită de sus. Încearcă să ignori lacrima murdară și nu privi spre cerul acoperit de nori.
Nu vreau să pleci. Stai în mijlocul Universului meu de cioburi, rămâi, mângâie fiecare clipă tristă a unui inorog rămas fără legenda sa, ajută-l, culege fiecare trifoi cu patru foi, cântă-mi, imaginează-ți lumea fără gândurile mele, îndrăznește…Te rog.
Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.
„Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă.Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.
Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.
Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.
Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.
Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în clubPiranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.
O cunoştinţă mai veche, Gigel, a trăit majoritatea vieţii lui în cadrul rural pitoresc trecând prin toate etapele unei copilării la ţară.
A venit în Bucureştiul minunat pe la 17 ani pentru a lucra la negru în domeniul construcţiilor, sperând la un trai mai bun, o femeie care să-i fie nevastă şi, ulterior, să-şi trăiască bătrâneţea crescându-şi nepoţeii după legile firii şi ale bisericii. Gigel nu a excelat niciodată la capitolul inteligenţă, ştie asta, însă întotdeauna s-a bazat pe o aură divină care-l înconjura.
Moştenind o sumă consistentă de bani de la un unchi fugit pe vremea comuniştilor din ţară , Gigel fiindu-i singura rudă apropiată din punct de vedere al gradului, toate obiectivele lui s-au văzut zdruncinate.
A început să-şi dorească mai mult decât o primată cu o singură pereche de ţâţe, mai multă imagine în mediul social, încerca permanent să epateze persoane pentru care el nu reprezenta nimic în afara tatuajului „sac de bani” pe frunte.
Maşini scumpe schimbate lunar, roiuri de miss femele în călduri, cercuri dubioase, de prieteni cluburi în care nu ar fi călcat nici în zi de salariu… asta era viaţa lui acum.
Împroşca aere mai rău decât un compresor cu piston rusesc, îşi neglija familia, prietenii, se credea de neatins.
În doi ani de zile a cheltuit toţi banii. Nu mai deţinea nici lichidităţi, nici active.
Acum lucrează ca zidar, nu are prietenă, stă intr-o garsonieră in Baicului, unde plăteşte chirie.
Bea ţuică la bodega cartierului cu o dexteritate învăţată pe Dorobanţi. Se făleşte că a avut de toate, dar nu a rămas cu nimic. E mândru de el.
-Hai că m-ai recunoscut acum. Vroiam să fac mişto de tine. Oricum fac, hă, hă!
-Da, da…Adică în ce sens?
-În ce sens, să trăiţi, băh! Aşa se spune! În sensul acelor de ceasornic, băh, Boc!
-Da, să trăiţi!
-Băh, Boc, ce dracu’ faci, măh?
-Păi, bine…
-Băh, mă refer ce faci la guvern! Crezi că mi se rupe catargul dece faci tu acasă? Oricum ştiu, băh, ce faci acasă, hă, hă, hă!
-Da, la guvern. Păi, fac ce mi-aţi zis…
-Boc, vezi ce vorbeşti! Eu nu ţi-am zis nimic!
-Păi, cum…
-Ne aud ăştia, măh, eşti prost?
-Da, mă scuzaţi…Adică nu, nu sunt, pardon…
-Hă, hă, hă! Băh, Boc, da’ ce mă amuzi tu pe mine! Cum pui tu botu’ la toate vorbele mele, băh! Eşti simpatic, băh. Hai că mâine le zic în presă că nu te schimb cât sunt preşedinte.
-Mulţumesc, mulţumesc, hi, hi…
-Boc, ce-i panarama aia la guvern? Îi dai motive lu’ Geoană să vorbească?
-Păi, eu fac ce mi-aţi zis…
-Taci, măh! Nu faci nimic, băh. O freci aiurea. Păi îl laşi pe Blaga să fie peste tine? La cât de pitic eşti, ăla te face varză a la Cluj, hă, hă, hă! Ce-mi plac glumele mele, Boc!
-Da, şi mie, hi, hi, să trăiţi.
-Gata, Boc! Vezi că mâine vin la şedinţă. Mă iau de voi, Boc. Să-mi faci discursul, că eşti bun la scris, măh. A-propos, să bagi şi două baterii la minibarul din sală.
-Păi, e în priză, merge fără baterii…
-Prost eşti, băh! Două baterii de Fetească albă, Boc! Cu apă Dorna la un litru jumate.
-A, mă iertaţi, sunt năuc.Da, sigur, se rezolvă. Doriţi şi un mic, ceva?
-Unde, măh, Boc? În sală? Îi faci, tu, băh? Hă, hă, hă! Parcă văd cum stau eu cu şpriţu şi urlu la vaca de Androneasca iar Boc e pe fundal, într-un nor de fum! Hă, hă, hă! Băh, Vanghelie doi care eşti…Simpatic eşti, măh…
-Mulţumesc…Deci fără mici, da?
-Văd eu. Să-ţi faci temele, Boc! Că mâine am chef de scandal. Şi să nu uiţi de baterii!
-Da, da.
-Hai, te pup, băh! Simpatic mai eşti…
Clanc!
Din nou avem circ pe scena politică. Enervaţi-vă aici, aici şi aici.
Vineri, în drum spre Bucureşti, după vizita de lucru efectuată în judeţul Dâmboviţa, premierul Emil Boc a cerut coloanei oficiale să tragă pe dreapta pentru a face aprovizionarea cu pepeni şi alte produse sezoniere, direct de la ţăranii ce îşi vindeau fructele şi legumele pe marginea şoselei.
În ultima vreme, reduta din garsoniera otevistă se clatină simţitor. Cu o Elodie reinventată până la epuizare şi fără subiecte şoc pe firmament, televiziunea cu cea mai mare audienţă pe metru pătrat şi-a cam pierdut din suflu, dar nu şi din prostia cu care şi-a obişnuit fidelii telespectatori. Dacă mai socotim şi scindarea echipei de investigatori de clasă, avându-l în frunte pe marele Luis Lazarus, echipă ce opera în cadrul televiziunii de ar fi fost în stare să bată în cuie pe tocul uşii logica însăşi pentru o examinare mai minuţioasă a acesteia, e clar că s-a dus pe apa Sâmbetei – sau în cazul de faţă pe Kanalul D, navigabil – şi audienţa.
