Un angajat SRI dă în judecată un abonat de telefonie mobilă pentru că acesta l-ar fi înjurat în timp ce îi asculta telefonul

• Aberația de intelect, Promo •

Un angajat al Serviciilor Secrete care doreşte să-şi păstreze anonimatul din motive lesne de înţeles, respectiv că nu vrea ca numele său să fie târât într-un scandal care ar decredibiliza marile companii de telefonie mobilă, dă în judecată pentru calomnie un client Orange pe motiv că respectivul i-ar fi adresat mai multe injurii în timp ce asculta discret o convorbire privată a acestuia cu una din amante,  informează HotMuse.

Terminasem de monitorizat discuţia dintre un interlop moldovean, importator de seminţe de floarea soarelui, şi unul din puţinii vameşi corupţi care au mai rămas în funcţie şi am zis să mă delectez şi eu puţin cu un caz de moravuri uşoare. Să ştiţi că nu e deloc uşor să stai pe scaun şi să asculţi toată ziua discuţiile persoanelor aflate în ilegalitate. Aşa că am intrat pe firul unei convorbiri dintre un cetăţean uşor imoral şi unul din complicii săi. După vreo zece minute în care nu i-am deranjat cu nimic, respectivul a început să mă înjure, aşa din senin, şi să-mi ceară imperativ să ies de pe fir. Ori eu nu puteam să fac aşa ceva pentru că asta intră în atribuţiile postului. Doar nu era să-mi fac probleme la muncă. Ce să mai… M-a făcut albie de porci. Am vrut să ripostez şi eu dar deocamdată regulamentul interior nu ne permite.

Apărătorul din umbră al legii a ţinut să precizeze că la început a avut reţineri în a porni un asemenea demers. M-am gândit mult dacă să apelez sau nu la justiţie. Dacă ar fi fost în reţeaua Vodafone sau în reţeaua Cosmote n-aş fi ezitat niciun moment. Însă cu un client Orange mi-a fost puţin mai greu. Mie în general portocaliul îmi dă palpitaţii. Pe lângă asta, cu o justiţie independentă ca cea din ziua de azi n-ai de unde să ştii cu ce verdict te trezeşti, cu toate că tu ştii foarte clar că nu ai fost vinovat, că nu i-ai spus omului nici măcar dă-te mai încolo.

Întrebat de reporterii Realităţii Virtuale ce părere are despre demersul inedit al angajatului SRI, ministrul Igaş a declarat că “e o acţiune salutară. Prea ne-am învăţat să stăm şi să înghiţim toate mizeriile. Dacă vrei să schimbi ceva în ţara asta trebuie să iei atitudine. Şi, în plus, mai spălă şi omul nostru din ruşine după ce a stat minute bune ca un mieluşel şi a ascultat toate injuriile ce i-au fost adresate fără să scoată nici măcar un cuvânt. Am auzit şi eu înregistrarea. Cetăţeanul în cauză  era clar un  drogat sau un beţiv.”

Ausonia in Transilvania

• Promo, Recenzie de-o şchioapă •

Unde am cunoscut si un om care chiar scrie impresii despre concert: Theodor Ulieriu. Dar n-a fost in Transilvania, ci la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Arta, în seara de 20 mai, care a rascolit un pic prin istorie.

Cântece exhumate din arhivele Sibiului, zicea printr-un pliant, pentru asta am mers acolo, într-un program construit pe ipoteza prezenţei Transilvaniei în peisajul muzical european de la 1700+. Piese ale compozitorilor locali, întreţesute cu unele mai celebre, ale figurilor din vestul continentului. Cam ce a facut XVIII-21 Le Baroque Nomade pe aceeaşi scenă, când au prezentat Codex Caioni (prima colecţie cunoscută a unui compozitor român) şi alte cântări contemporane lui Ion Căianu într-o manieră inedită. Singura diferenţă a fost că acum muzicile erau mai cuminţi şi nimeni n-a tropăit cu foc pe scenă.

Sala semi-puţin-ocupată, programe şi informaţii disponibile în diverse formate, participanţi de toate naţiile şi originile plus ăştia o mână de oameni care ne vedem mereu (salut Radu!) la astfel de evenimente. În total, mai mulţi oameni în public decât pe scena.

Scena ticsita cu dichis avangardist (pentru acea vreme): 3 oboi, 3+3 viori, 3 viole, 2 violoncele şi o viola da gamba toate avand la fundament „Lotul Extins de Basso-Continuo” (bas, fagot, orga si clavecin). Plus patru „solişti vocali”.

Şi un ringtone! Meteahna barbară, până şi într-un astfel de  spaţiul ermetic răzbate. Şi inca ceva nemaintâlnit, ca tot sunt la secţiunea „muzica neprihanită pentru urechi specializate”: aplauze între părţile/mişcările unei lucrări. În neştire!

Era un pic mai bine daca s-ar fi detaliat fiecare moment al concertului, având în vedere efortul uriaş de a imprima atâtea programe, într-o acţiune generoasă, de o asemenea amploare.

Dar despre ce a fost vorba:

  • Sartorius – Sonata
  • Knall – Dritte Buss-Andacht (extr)
  • Pergolesi/Bach – ”Stabat Mater” (BWV 1083, in fapt) **************
  • Lotti – Crucifixus
  • Corelli – Sonata opus V nr. 2 – Adagio
  • Bassani – Prélude pour le “Magnificat”
  • Bach – Cantata BWV10 Meine Seel erhebt den Herren *******

 

Unde vreau eu să ajung cu discuţia este direct la struţo-cămila lui Bach, cover după Pergolesi. Încă nu e cunoscut dacă transcrierea unei lucrări atât de cunoscute, precum Stabat Mater, într-o limbă ne-latină şi cu un alt text (Psalmul 51) a avut alt rost decât „formarea” mâinii marelui maestru (aflat şi el la maturitatea componistică, deja) sau aducerea în casele saxone a unei variante pe înţelesul tuturor. Ori, pur şi simplu, pentru o anumită sumă, a acceptat, de la cineva anume, o comandă punctuală, de a face fix asta: o parodie.

Să fi ascultat mai întâi varianta aceasta – Tilge, Höchster, meine Sünden, BWV1083 într-o limbă atât de aspră precum germana veche, nu cred să îmi mai fi plăcut atât de mult originalul lui Pergolesi. Ştiţi vorba aceea: nu îţi dă nimeni a doua şansă pentru a creaa prima impresie.

Pentru un profan ca mine, schimbările, dincolo de cele descrise mai sus n-au fost atât de evidente. Citind acum, aflu că acestea există, dar, în esenţă nu afectează lucrarea: scriitura contrapunctică suplimentară pentru viole, adaptarea muzicii la noul text şi… cam atât.

Ca experienţă nouă, abuzând de tratamentul recent prescris, mi-a plăcut. Dar şocul trecerii de la mişcarea „Quae moerebat et dolebat” (Pergolesi) la „Dich erzürnt mein Tun und Lassen” (Bach) încă persistă. Şi mai notez impresia puternică a timbrului mezzosopranei (alto, în programul de sală): cald-aspru şi neînduplecat.

Şi Lotti – un tremolo arhaic puţin abreviat – esenţa muzicii străvechi, în ambianţă restrânsă dar perfect punctată.

După care Bach din nou, în toată splendoarea şi coloritul orchestrei „simfonice”:

http://www.youtube.com/watch?v=yR4a2gNG0Y0&feature=related

5 minute de muzică clasică pe zi. Luaţi o supradoză apăsând pe linkul de mai sus.

Apoi închideţi ochii şi doriţi-vă mai mult. Dincolo de ce a fost pe scenă, cuvintele nu pot aduce nimic în plus. În încheierea serii asta am şi primit: corul de introducere din cantata 10 drept bis.

O întâmplare frumoasă din viaţa mea, pe care n-o regret şi despre care îmi voi mai aminti peste ani. După care, evident, voi dori mai mult. Sub alt chip, în alt context, căci noutatea nu este altceva decât o reprezentare a celor deja cunoscute, nu-i aşa?

Max

Blonda, Chiorul şi Piticul revoltaţi că au fost comparaţi cu personaje politice

• Aberația de intelect, Promo •

Cele trei personaje din titlul piesei de teatru “Blonda, chiorul şi piticul” rup tăcerea şi lansează un atac dur la adresa celor care i-au asemănat cu personaje din clasa politică românească.

Nu voi tolera sub nicio formă asemănarea mea cu domnul Băsescu. În toată experienţa mea de personaj, scurtă ce-i drept, nu mi s-a întâmplat niciodată să vărs o lacrimă pe scenă cum i s-a întâmplat de atâtea ori domnului preşedinte. Eu joc într-o satiră, pentru numele lui Dumnezeu, nu într-o melodramă politică.  Eu nu sunt un plângăcios! a declarat pentru HotMuse liderul celor trei, controversatul personaj Chiorul.

Cei trei vor să se înţeleagă foarte clar că spectacolul din care fac parte nu are nicio legătură cu politica: Eu şi colegii mei din titlu suntem profund indignaţi de o asemenea amestecare a actului artistic în politic. Nu este corect ca noi, trei personaje comune dintr-o piesă de teatru, să fim comparaţi cu personaje atât de controversate de pe scena politică românească. Nu ne mai târâţi în această mocirlă. Noi jucăm într-o piesă ce prezintă doar realitatea societăţii actuale româneşti, fără bulgarităţi aşa cum a susţinut prin presă doamna directoare a Sălii Dalles, a ţinut să precizeze Blonda.

Vizibil iritat de toată această tevatură, Piticul s-a învârtit în cerc pe toată durata întâlnirii cu jurnaliştii îndrugând verzi şi uscate, singurele două cuvinte care se puteau desluşi fiind  reformă şi responsabilitate.

Indignarea celor trei nu a trecut neobservată pe scenă politică românească, regizorul  şi actorul Traian Băsescu anunţând deja că vrea să-i vadă personal pe cei trei jucând pe scena de la Cotroceni. Spectacolul se anunţă unul cu totul special dat fiind faptul că ar fi primul în ultimii ani în care cei implicaţi nu vor juca sub indicaţiile sale.

Un rol important în aplanarea conflictului îl  are şi primarul general al Bucureştiului Sorin Oprescu care a declarat că este dispus să pună la dispoziţie sala de festivităţi de la primărie pentru jucarea spectacolului. Mie îmi pare rău că am întârziat cu lucrările la pasajul Basarab. Dacă era gata amplasam o scenă sus pe trotuar,  în dreptul Gării Basarab, şi aşa puteam  oferi bucureşteanului aflat în trecere sau celui din blocurile din apropiere dar şi provincialului de pe peronul gării un spectacol de teatru gratuit care să le mai descreţească frunţile. Aşa ne mulţumim doar cu un spaţiu de la primărie, a declarat edilul Capitalei.

Un ardelean a vandalizat sediul UDMR din comună după ce a pierdut Ardealul la Conquiztador

• Aberația de intelect, Promo •

Un tânăr împătimit al jocurilor pe calculator dintr-o comună clujeană a fost reţinut de organele de ordine după ce a spart geamurile sediului UDMR din localitate, a pătruns în clădire şi a vopsit mustăţile liderilor udemerişti din tabloruile de la intare în roşu, galben şi albastru. Nemulţumirea a plecat după ce acesta a pierdut Ardealul la Conquiztador în faţa lui janos_2003 şi unguru13, doi jucători lipsiţi de onoare care, spune el, s-au unit împotriva lui.

No, la împărţire totu’ o fu ok. Mi-am luat capitala la Cluj aşa cum fac eu de obicei şi am reuşit să-mi iau până la începerea atacului tot Ardealul. Pe mine nu mă interesează războiul de cucerire. Eu vreau doar să-mi apăr terioriile. Aşa cum am învăţat la şcoală că au făcut şi strămoşii noştri. Cel mai mult mă bucur atunci când se termină bătălia şi Ardealu-i tot al meu. Eu asta am urmărit mereu la jocul ăsta, a declarat pentru Ugerpres cel reţinut.

Tânărul rămâne în ofensivă şi acuză algoritmul de selecţie a întrebărilor susţinând că acesta a fost realizat după scheme iredentiste. Când au început să mă atace, calculatorul  alegea doar întrebări din istoria şi geografia ungurilor. Când au venit ungurii în Ardeal, care era numele iepei lu’ Bathory sau care e numele unguresc al marilor oraşe transilvănene . No fost nicio întrebare despre Avram Iancu sau despre Marea Unire. Da’ ce-i asta? Un joc de cultură generală românească sau unu’ de cultură generală maghiară?



Dacă va fi găsit vinovat tânărul riscă o amendă usturătoare, 30 de zile de muncă în folosul comunităţii maghiare şi, ceea ce e mai important, va fi penalizat cu 5000 de puncte din PAJ.

Bass Battle

• Interviu, Promo •

Bogdan Diaconeasa, stăpânul bass-ului de la DUTEVINO (şi nu numai), gestionează de o vreme un proiect personal, Bass Battle. Am intrat în vorbă cu Bogdan pentru a afla mai multe :

Revista Cioburi: Cum a apărut Bass Battle?

Bogdan: Bass Battle a început să existe încă de acum 10 ani, când cu mare uimire şi satisfacţie l-am descoperit pe Stuart Hamm. Spun uimire pentru că nu credeam la vremea aia că se poate cânta aşa cu bassul : ). Îmi aduc aminte că am rămas blocat în casă o perioadă lungă în care încercam să asimilez cât mai mult, să învăţ cât mai multe piese şi să descopăr „faza aia”. Din acel moment mi-am dorit să am un astfel de proiect, un proiect muzical în care solistul principal să fie chitara bass : ).

R.C.: Ce înseamnă acest proiect şi ce-ţi propui cu el?

Bogdan: Îmi doresc ca prin muzica pe care o fac să-i ajut şi pe alţii să descopere şi să experimenteze cât mai mult cântatul la chitară bass.

Bass Battle, ca şi denumire, poate avea două înţelesuri, ambele valide:

1. folosesc mult looping şi astfel în piese există mai multe linii de bass, care cumva se luptă una cu alta dar într-un mod armonios sper eu : )), deci este un fel de război al liniilor de bass din piese şi

2. pleacă de la o frustrare pe care o am legat de chitarişti… sunt mulţi, m-am plictisit de solo-uri, şi îmi doresc să încercăm să promovăm de acum şi bassul.

R.C.: Există vreun album în plan?

Bogdan: Îmi doresc un album însă acum nu sunt pregătit pentru asta. Am nevoie de mai multe piese, de mai mult studiu, de puţin mai multă maturitate în compoziţie etc…

R.C.: Intenţionezi să dezvolţi şi alte proiecte de acest fel?

Bogdan: NU. Eventual le pot îngloba în acesta : )

R.C.: Intenţionezi să cooptezi şi alţi muzicieni în Bass Battle?

Bogdan: L-am cooptat deja pe Viky, solistul de la Sonichouse şi în acelaşi timp clăparul din Morandi la o piesă şi a ieşit foarte tare : ). E vorba de Be my girlfriend :

În acelaşi fel am cooptat-o pe verişoara mea, Adina Diaconeasa, care m-a ajutat la clipul piesei The Happy Sad cu un desen excelent:

Acum lucrez la o piesă nouă şi aştept o chitară de la cineva, deci da, sunt deschis colaborărilor şi chiar îmi doresc ca pe fiecare piesă Bass Battle să mă bucur de prezenţa unui artist, indiferent de domeniu.

R.C.: Pe când să ne aşteptăm la un concert mai amplu?

Bogdan: Singurul concert Bass Battle a fost în 2010 pe 25 iunie, de ziua mea, când ajutat de natura evenimentului am reuşit să cânt trei piese. Era vorba de Dutevino Mix Night, eveniment în care au cântat DUTEVINO, YellLow, Nava Bit şi Bass Battle. Mi-am dorit să fac un astfel de eveniment de ziua mea, în care să cânt cu toate trupele în care activez şi a ieşit foarte fain : ). Sper să repetăm evenimentul la un moment dat. Până atunci e posibil să mai existe piese Bass Battle în cadrul concertelor YellLow, însă nu ştiu exact când şi în ce împrejurări : ).

Interviu cu Ilie Moromete

• Aberația de intelect, Promo •

După ce a dat o fugă prin Deveselu pentru a se lămuri de unul singur care este gradul de optimism al deveselenilor vizavi de venirea in extremis a  americanilor, trimisul deloc special al Revistei Cioburi şi-a ambalat Dacia 1300  pornind în direcţia Siliştea Glumeşti pentru a realiza un interviu în exclusivitate cu un celebru personaj din localitate, despre care o bună parte a tineretului de astăzi ar crede că e coleg de trupă cu 1Q Sapro.

Ajus la destinaţie puţin după apusul soarelui, colegul nostru l-a găsit pe Ilie Moromete, căci despre el era vorba, stând pe prispă şi bând la tutun, contemplând la ale lui, cu privirea pierdută în praful din bătătură.

Revista Cioburi: Bună ziua şi vă mulţumim că aţi fost de acord să ne acordaţi acest interviu.
Ilie Moromete: Păi cum să nu vorbesc cu voi. Doar n-aţi bătut atâta drum degeaba. Că n-oi fi eu mai cu moţ. Dacă nu era Preda ăsta nici dracu’ nu mai ştia de mine.

R.C.: Care Preda? Cristian Preda, Cezar Preda sau…
I.M.: Mă da’ cum sunteţi voi ăştia de la gazetă. Ce vă mai place să răstălmăciţi cuvintele. Ce-ai rămas aşa cu capu-ntre urechi? Ce te faci că nu înţelegi? Păi pe tine de ce te-a trimis tac-tu la facultăţi?

R.C.: Să lăsăm asta… Ia spuneţi, cum v-aţi caracteriza în două cuvinte?
I.M.: Ce era de zis despre mine, s-a zis. Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la mine este Victor Rebengiuc.

R.C.: Cum e cu poiana lui Iocan? Cum merg dezbaterile?
I.M.: Poiana lu’ Iocan e un concept în-ve-chit. În zilele astea oamenii discută politică pe Tuităr sau pe Feisbuc sau cum dracu’ le mai zice.

R.C.: De ce-aţi tăiat salcâmul?
I.M.: L-am tăiat ca să se mire proştii.

R.C.: Cum vedeţi ţăranul român de astăzi?
I.M.: Cum să-l văd?! Cu pantofi în loc de opinci şi plimbându-se prin moluri. Poţi ca să scoţi omul din sat, dar satul din om e mai greu. Ne-a trebuit nouă industralizare ‘tu-le muma-n cur de comunişti. Acuma toţi are aere de orăşeni. Ascultă la mine, românului îi place mirosul de bălegar.

R.C.: Aţi susţinut că sunteţi o fire independentă. Cum comentaţi?
I.M.: Adică… ocupaţiunea mea mintală nu se plictiseşte singură. Pe mine nu mă ajută nimeni ca să gândesc. Mie nu-mi place ca să depind de alţii sub nicio formă.

R.C.: De Niculae mai ştiţi ceva?
I.M.: Zici de fi-miu ăla mic sau de cel mai iubit fiu al poporului? Ce pot să vă spun eu e că la un moment dat amândoi erau cu secera şi ciocanul în mână.

R.C.: Ce regretaţi?
I.M.: Domnule, eu dacă regret ceva, regret că n-am apucat timpurile să-l înjur pe Ion Iliescu.

R.C.: Tot cu liberalii?
I.M.: Ca să fiu sincer cu dumneata, mie numele de Antonescu nu-mi inspiră prea multă încredere.

R.C.: Asta înseamnă că acuma sunteţi cu Băsescu?
I.M.: Înseamnă… Înseamnă prostia ta din cap.

R.C.: Un gând de final?
I.M.: Ia, dă şi mie o ţigară.

R.C.: Mai are timpul răbdare?
I.M.: Nu mai are de mult dă-l în Paştele mă-sii…

Virginal + Lăuta = Muzica de curte a Reginei

• Eveniment subteran, Promo •

Sunt sigur că cel puţin 50% dintre cititorii revistei au apreciat, după audiţie, albumul trecut al cant-autorului şi instrumentistului de renume internaţional, Sting – “Cântece din labirint”. Dacă dintre cei rămaşi cu impresii pozitive măcar jumătate s-au întrebat cum sunau piesele respective, compuse de John Dowland (1563-1626) pe vremea când erau puse pe heavy-rotation, apoi avem o mână de oameni care vor vrea să meargă la Recitalul de virginal şi lăută “The Music of the Queen” de pe 23 mai.  http://stagiune.medievalpraxis.ro/?page=concerte&type=11&id=47

Revenind la Dowland, deşi n-a fost muzicant la curtea reginei Elisabeta I, căci despre ea e vorba în titlu, a scos bani frumoşi compunând la curtea daneză şi publicând muzici în Londra. Cunoscut mai mult pentru piesele “melancolice” – tare la modă pe atunci – astăzi este apreciat în special pentru creaţia dedicată luthului (laută). L-aş compara cumva cu un Malmsteen al vremilor respective, deşi cei de la Stagiunea de Muzică veche ar prefera alta comparaţie (probabil cu Steve Vai). Fireşte, aberez, nu poţi translata chiar orice la datele recente. La fel cum nu poţi echivala cele de pe scenă cu instrumentele actuale (pian + chitară). N-ar suna etic, spiritual şi nici măcar de bun gust.

 

Vorbim despre instrumente din perioada Renaşterii, când pentru un virginal şi-un manuscris doldora de note se plătea echivalentul a două cirezi de vite şi a unui teren intravilan bine poziţionat, iar cine reuşea să cânte mai mult de 2 piese pe un luth fără să îl dezacordeze însemna că a dat bani serioşi pentru astfel de opţiune.

Vorbim despre începuturile muzicii instrumentale culte, de dincolo de Ars Nova sau obscurităţile evului mediu, despre paşi fermi pe ţinutul muzicii numite, ulterior, clasice.

Programul propus, artiştii devotaţi redescoperirii muzicii vechi, sârguinţa celor de la Medieval Praxis (obsesia, aş zice) m-au făcut sa zic DA, la invitaţie:

http://www.facebook.com/event.php?eid=129080377166646

Peste două săptămâni fix, tot luni, adică, şi intrarea liberă, de asemenea, începând cu orele 19.

Centrul Cultural Ungar, Str. Gina Patrichi (Orlando) nr. 8

Ion Ţarăbează – Să îmi iarte greşalele, o putea?

Max

Classix 3D

• Promo, Recenzie de-o şchioapă •

Adică trei Domni, toţi trei de Deutsche vorbitori, şefii de promoţie ai Şcolii Vieneze de la 1700 toamna, 1800 primăvara devreme, într-o seară atent pregătita, pe 28 aprilie, la Ateneu: Haydn, Mozart şi Beethoven .

Simfonia nr. 28, cotată cu trei stele în cadrul seratei, bine poziţionată la început, atât istoric (1765) cât şi ca element de introducere în atmosferă, şi-a îndeplinit cuminte rolul. Haydn (1732 – 1809) concubin cu Boccherini a afişat exact ce era de aşteptat: muzică clasică din manual, tocmai bună pentru fundal, sau sa zornăie în timp ce conduci, fără să distragă atenţia în vreun fel. Dar nici să o atragă.

La vremea lui însă, Haydn a fost o celebritate greu de întrecut. În contextul social de atunci, când era la modă şcolirea într-ale ‘strumentelor muzicale a domniţelor din curte, omul nostru n-a stat cu mâinile în sân. De-a lungul întregii cariere, când toţi căutau compoziţii mai mult sau mai puţin complexe dar noi, dând banu’ gros să aibă ce interpreta alături de un autograf şi-o dedicaţie, Haydn a alimentat cu opusurile lui gusturile tuturor, compunând cu un succes deosebit, ca un adevărat pop-star. Să nu fi fost opera sa imensă, cred că sonata, cvartetul şi simfonia – reprezentările definitorii ale muzicii cu partitură – ar fi trebuit să mai aştepte o vreme până să atingă maturitatea, cristalizarea şi statutul de referinţă. Reprezentări cărora Mozart le-a adăugat un zâmbet rococo şi pe care Beethoven le-a împins dincolo de perfecţiune dând mai apoi semn că e timpul ca romantismul să invadeze muzica.

Reîntâlnirea cu Concertul pentru flaut, harpa şi orchestră („O ştiu pe asta!” exclamă bruneta din stânga încă de la primele acorduri) a fost şi ea, ca mereu, liniştitoare.  Atât de puţine compoziţii originale există pentru harpă încât s-a ajuns să transcrie suitele de violoncel solo ale lui Bach, numai să existe material. Şi culmea, e instrumentul îngerilor, sunetul ei cred că nu repugnă nimănui. Eu unul mi-aş face timp să o studiez, ba chiar mi-aş cumpăra una dacă n-ar fi atât de scumpă (şi numai după ce mă mut la 3 camere).

Maestrul Ivan Roncea şi Ion Bogdan Ştefănescu au abordat fără cusur lucrarea dezvăluind în toată deplinătatea firii zâmbetul ascuns al vienezului şi o cadenza ceva mai specială la mişcarea finală. Alături de un alt bonus: Ombra mai fu, sau Largo, din Xerxes, de Handel. ****

E drept că unii nu-l tolerează pentru că e prea vesel, cam… previzibil, nu surprinde, nu înfioară, mai că n-are esenţă. Îi admir.

Da, îi admir: sunt sigur că se poate demonstra că muzica lui Mozart este cumva cea mai naturală proiecţie a fiinţei umane. Nu are nevoie de suplimente şocante, închistarea în formele canoncice n-o simţi iar optimismul ostentativ nu este cu nimic mai artificial decât cel al oricăruia dintre noi. Dacă vreodată dai de un pian, în încercarea de a clămpăni ceva, fără a avea vreo instruire în domeniu, ei bine.. o să sune a Mozart, garantat. E undeva prin ADN, cred.

„Cât durează?”

„Ca la fotbal – 45+15+45”

„Păi deja au fost două, înseamnă că Beethoven e mai lung..”

Da, normal. Surdul a prins contract bun cu Simfonia a III-a –  Eroica (****,5) în acea seara la Ateneu. Toată repriza a doua rezervată în exclusivitate lui, scena plină ochi de instrumentişti, public fremătând de nerăbdare. Public parţial neinstruit, sau deloc interesat în a citi programul de sală. Prefer să aud o întrebare şoptită „Simfonia câte părţi are?” decât aplauze după a treia parte, în virtutea… naiba ştie a cui. Că ce, dragostea durează trei ani şi de aia orice piesă de concert are trei părţi? Investiţi în voi, nu fiţi nătărăi, nimeni nu vă duce dorul. Sau daţi altora invitaţiile, oricât de dureros sună. Chiar aşa, pe pliantul de la firmă v-o fi scris careva la mişto „Erotica”, altfel nu văd ce v-a mânat încolo.

După un început triumfal (Allegro con brio) pe care mi-l rememorez mai greu, m-am găsit în partea a doua a simfoniei, simfonie dedicata iniţial lui Napoleon. Văd temele din Marcia funebre cum se înfiripează: dau zvon una alteia, le anunţă pe următoarele. Se reîntorc, tatonează vecinătăţile, înălţimile, sporesc zarva, se ating, se întretaie, îşi răsfiră degetele de adio… şi se opresc din respirat.

Apoi, sub alt chip, tonalitate sau timbru, o iau de la început. Uneori mai hotărâte, alteori în dubii, deloc puse pe şotii, poate tresăltând un pic, dar nu dincolo de tonul auster al mişcării.

Încă o clipa de respiro şi dă năvală cel mai voluptos joc al notelor, partea a 3-a, un pic în ciuda sus-numitei sobrietăţi. Zic un pic, căci capul tot pe umeri stă, Scherzo-ul e la fel de bine socotit, dar nu şade locului, ca menuetul tradiţionalist. Suie, coboară, se avântă, se zvârcole dar nu ca un prunc minune, se întoarce, te răstoarnă, de începi să dai din cap ca la un concert rock.

5 minute de muzică clasică pe zi. Începeţi cu linkul de mai sus.

E drept că acum realizez de ce s-au pus pe aplaudat inodorii. Era cel mai fain moment al serii şi s-or fi gândind că merită efortul. Vedea-i-aş în vizorul celor care chiar scriu recenzii la concerte. Sau poate e cazul să afişeze, ca la Operă, sau la emisiunile cu public, un ecran pe care să scrie atât: DATI DIN PALME – POTOLITI-VA. Că dacă ar pune bec verde şi unul roşu nu s-ar prinde. Tot mai bine e la cinema: se aprindă luminile treaba e gata, pleci acasă. Oricum, îi admir că au rezistat până aici – noroc cu pauza de dupa primele 45 de minute, necesară pentru o nişte genuflexiuni şi-o cafea.

Vorba lui Celălalt M, Beethoven ăsta e tare rău: de la Tom şi Jerry, reclame cu maşini şi imagini cu oameni de afaceri te duce cu gândul spre sex, filme de acţiune, romane biografice şi scene de luptă după care te întoarce la Chip şi Dale, le are pe toate, numai să închizi ochii şi să asculţi. Merită 38 de lei!

Psihologie curată cu capul, muzica asta clasică.

Max

 

 

Alternativ Quartet, un bun început de drum

• Interviu, Promo •

Apăruţi din zona Clujului, băieţii de la Alternativ Quartet au venit cu un plus substanţial pentru muzica românească actuală. Înrădăcinaţi în zona rock-ului, cu influenţe de psihedelic şi alternativ în principal, aceştia tind către un stil propriu şi destul de bine lucrat. Concertele lor îi recomandă ca trupă cu potenţial, bine închegată şi cu o compoziţie atent lucrată.

Anul trecut au lansat primul lor album, Liniştea astupă goluri,  primit destul de bine de critica muzicală autohtonă.

Alternativ Quartet înseamnă:

Marcel Hosu

Silviu Petrina

Bogdan Hopulele

Alex Prigoană

Revista Cioburi şi-a dorit să afle mai multe detalii despre lumea din jurul şi din interiorul Alternativ Quartet, drept urmare i-am invitat la câteva întrebări.

Revista Cioburi: Când aţi spus că e timpul să faceţi trupă?

Alternativ Quartet: Nu cred că a existat un astfel de moment. Ne cunoaştem de mici copii iar formarea trupei s-a întâmplat într-un mod foarte natural şi pe parcursul mai multor ani.

R.C.: Cine sunt oamenii din spatele instrumentelor şi ce vor ei, de fapt?

A.Q.: Sunt nişte tineri plini de viaţă care nu ştiu exact ce vor să facă dar fac ceea ce fac cu un maxim de pasiune, convingere şi iubire, fie că e vorba de muzică, muncă, studii sau alpinism.

R.C.: Cine v-a format ca muzicieni?

A.Q.: Aş putea spune că, în mare parte, suntem autodidacţi. Pentru începuturile noastre ca instrumentişti am dori să le mulţumim profesorilor Sfechis Gavrilă şi Florin Labiş.

R.C.: Aţi stabilit trupei un traseu anume sau vă veţi lăsa purtaţi de val?

A.Q.: Avem în minte un mic traseu dar în mare parte ne lăsăm duşi de val şi facem exact ceea ce ne reprezintă în fiecare moment.

R.C.: Cum vi se pare primul vostru album?

A.Q.: Agaetis byrjun. Nu vreau în niciun caz să îndrăznesc să compar albumul cu Sigur Ros ci doar să folosesc sensul acestor cuvinte din limba islandeză. Vreau doar să spun că este un bun început de drum. O încercare imatură de a face ceva frumos.

R.C.: Este prea devreme să întrebăm de un al doilea disc?

A.Q.: Nu este devreme deloc. Al doilea album Alternativ Quartet se intitulează Aripi şi a fost înregistrat dar încă nu a fost stabilită data lansării lui.

R.C.: Ce fantasme ascunde împreunarea vers-muzică, în cazul vostru?

A.Q.: Împreunarea vers-muzică este un lucru foarte important, care din păcate nu se întâmplă prea bine pe albumul Liniştea Astupă Goluri.

R.C.: Cât de importantă este rezonanţa dintre componenţii formaţiei?

A.Q.: Pentru noi este foarte importantă. Ţinând cont de faptul că nu ne încadrăm într-un gen muzical, pentru că ne-am propus să facem aceasta, ci am ajuns într-un anumit gen datorită faptului că am cântat împreună, ceea ce ne-a reprezentat pe fiecare în parte iar muzica noastră se află la intersecţia personalităţilor noastre muzicale.

R.C.: Există multă frustrare în underground?

A.Q.: Cred că suntem puţin înconjuraţi de frustrare dar decamdată nu am fost cuceriţi de aceasta. Nu ar trebui să existe aşa ceva.

R.C.: Cum sunt concertele Alternativ Quartet şi ce se întâmplă în spatele lor?

A.Q.: Concertele sunt pentru noi foarte frumoase din punctul de vedere al unor muzicieni care transmit muzica proprie în modul cel mai personal şi direct ascultătorilor. În spatele lor stau probleme tehnice, foarte multă muncă şi oboseală dar în primul rând foarte multă pasiune.

R.C.: Cu ce se poate compara satisfacţia produsă de încântarea fanilor?

A.Q.: Este probabil similară cu momentul ajungerii pe creasta unui lanţ muntos. Dacă ai curaj şi ambiţie îţi poţi crea posibilitatea cuceririi catorva vârfuri iar dacă eşti delăsător şi te laşi pierdut prea mult în această satisfacţie imensă nu rămâne nimic altceva de făcut decât să începi coborârea către vale. Încântarea fanilor este o bucurie foarte mare dar totodată creează şi o responsibilitate pentru că îţi oferă posibilitatea de a fi auzit, iar importanţa a ceea ce spui este ridicată.

R.C.: Sincer, unde vă vedeţi ca muzicieni peste  zece ani?

A.Q.: Sperăm să fim în continuare în plimbare pe creastă şi să căutăm ceea ce ne reprezintă, să cântăm exact ceea ce simţim în momentul acela, indiferent dacă corespunde sau nu cu ceea ce credem acum. Cred că muzica va contura o parte semnificativă a vieţii fiecăruia dintre noi şi cred că vom continua această călătorie împreună până în ultimul moment.

R.C.: Are România vreo trupă cu un stil clar definit, original, diferit faţă de majoritate?

A.Q.: The: Egocentrics sunt o trupă foarte bună, cu un stil original şi personal. Fluturi pe asfalt este o trupă cu potenţial şi care tinde spre asta.

R.C.: Viaţa, în esenţă, este melodioasă?

A.Q.: Foarte.

R.C.: Este posibil să nu visăm atunci când credem că visăm?

A.Q.: Visele pot deveni realitate dar nu sunt încă. În momentul în care visăm ceva înălţător plantăm sămânţa unui viitor dar nu îl trăim decât dupa ce îl cultivăm.

R.C.: Am putea trăi fără iluzii?

A.Q.: Cred că da, dar îmi este foarte greu să îmi imaginez aşa ceva. Ar însemna o robotizare a omenirii.

R.C.: România o ia razna?

A.Q.: Nu.

R.C.: Vine sfârşitul lumii?

A.Q.: Nu contează. Este esenţială conştientizarea morţii şi formarea principiilor de viaţă având în vedere perspectiva morţii ca un lucru firesc, inevitabil şi care se poate întâmpla în orice moment. Dacă moartea individuală vine odată cu un sfârşit general al omenirii, nu are nicio importanţă.

R.C.: Ce vă supără cel mai tare în viaţă?

A.Q.: Indiferenţa, delăsarea, răutatea.

R.C.: Un îndemn dat lumii..

A.Q.: „Iubeste şi fă ce vrei” (Toma d’Aquino). Nu uita să ai încredere în tine.

Update:

Trupa Alternativ Quartet din Cluj-Napoca lansează pe data de 15 mai 2011 al  doilea album de studio, intitulat Aripi. Acesta va putea fi descărcat gratuit de pe noul site alternativquartet.ro

“Toate albumele Alternativ Quartet sunt şi vor fi pentru totdeauna gratuite. Lumea ne-a oferit în mod gratuit multă muzică iar noi în aceasta am trăit și am simțit cele mai frumoase momente. Dorim să dăruim înapoi lumii toată creația noastră artistică, în același mod în care am primit și noi la rândul nostru creația artistică a altora. Încercarea noastră insignifiantă de a restaura un echilibru pe acest plan nu va schimba lumea dar sperăm că se va cunoaște ca o acțiune pornită din sinceritatea dorinței unei rearmonizări morale, etice şi economice. Împreuna vom stinge conceptul de copyright și vom păși în viitor spre o lume liberă, spre exprimarea şi consumul artistic dincolo de orice graniță şi liberalizat în absolut. Artă pentru artă. Suflet pentru suflet.”

Amor nou – un Ceahlău

• Jumătatea plină, Promo •

Muntele e indicat să îl vezi de trei ori: iarna, toamna şi vara. De fiecare dată, deşi e acelaşi, nu îl primeneşte nimeni forţat, e altfel. E tot acolo… [pauza de o cana cu vin, simt ca mă lasă inspiraţia].

Da, deci muntele… Mă, daca n-aţi fost pe el, degeaba citiţi articolul, vedeţi mai bine cum scăpaţi de mahmureală, în 14 paşi simpli: http://www.wikihow.com/Deal-With-a-Hangover-the-Day-After

Scuze pentru ieşirea în decor, dar rămân fără idei când, de multe ori, aceloraşi persoane,  trebuie să le răspund la întrebări precum:

De ce mergeţi pe munte? (vă  dă ăia ceva? – ar completa cineva)

Sau …

Ce v-o plăcea vouă să staţi la cabane din alea cu buda în fundu’ curţii? Cât vă iese mai ieftin faţă de o pensiune. Nu vă înţeleg nene.

Nici nu trebuie.

Da mă, am fost şi eu tânăr şi mă căram cu cortul zile întregi.

Aşa, şi? Ai îmbătrânit, piatră la rinichi, scolioză dextroconcavă? Te-a rupt Counter-ul în două (şi nu mă refer la cântar)? Ipohondru, apatic patologic, ori suferind de marasm, da, te înţeleg.  Că anturaj, benzină şi cazare se face rost instant în restul de situaţii. Iar momentul se potriveşte de comun acord, ca de fiecare dată.

Acu pe bune, ce o fi atât de riscant să mergi în miez de aprilie, primăvară în toată regula, pe Ceahlău. Ceva ploaie pe drum, 6 grade dimineaţa, nimic urât. Nimic de pierdut, doar sute de kilometri concentraţi pe volan şi împrejurimi, pe o vreme de făcut copii, nu alta.

Traseul… Ei bine, parc naţional fiind, traseul e ca la carte. Ascensor mai lipsea şi puneau afiş Ceahlăul Mall – pantofari wellcome.  Prognoza era de bun augur, chit că seara de dinainte arăta ca naiba. Dintre toţi munţii, al nostru afişa cea mai mică temperatură: 0 grade. Restul erau pe plus.

Asta înseamnă numa’ bine, urma noi să aflăm pe parcurs: o pufoşenie de zăpadă…

Gata, am stricat farmecul, povestea se termină aici, nu-s Sadoveanu să o dau în digresiuni analgezice. 6 ore în loc de 3:30, poze cu nemiluita… lumea îmbrăţişândă de bucurie că a cumpărat parazăpezi,  înghite altul în sec că le-are  în maşină, cineva în loc de cagulă a câştigat o bască eccossaise, nu contează:  moralul e mereu pe plus (Ungure, zi-i lu’ Hrisant ce iei în fiecare dimineaţă, ăla nu crede că eşti agitată-natur).

Şi să nu uităm, zăpadă. Alături de o poză de calendar:

Cabana Dochia ocupată, poate dormim la schit (hell yeah, la schit, ura, cum să nu), apare drept liberă o cameră de 4 locuri (săr’na cabanieru, care a taxat fix 4 locuri, noi fiind 3+3, în fapt). Vârful Toaca bifat la amurg, retur nocturn sub Frontala Şefă care dă maree altora, kilometri de poze, moralul pe plus+.

După urcuş cu zăpadă până la brâu ce poate fi mai frumos? Coborâre cu zăpadă până la brâu? Exact.

Se  improvizează repejor alte parazăpezi, că Jgheabul cu hotaru nu era deschis. Se apasă pe butonul “hai la vale” şi aia e. Nu stai să peticeşti ceva ce merge strâmb, îi dai înainte, până la consumul total.

Mă, deci pe mine ăştia mă bagă la spam dacă mai continui cu articole din astea fără noimă.

De fapt o să fac altfel. Bag partea a doua după Paşti, că mai sunt chestii de povestit. Totul e să nu încercaţi asta acasă, de capul vostru sau fără echipament adecvat sau pe vreme necâştigătoare.

Serios vă spun.

Max