Prejudecata de după

• Frustrări din cartier, Promo •

Suntem urmaşii strămoşilor, strămoşilor noştri. Tăbliţa ştearsă pe care o poartă la naştere fiecare dintre cei ce au văzut lumina zilei între Carpaţi este gravată cu minuţiozitate cu tot felul de idei preconcepute, de când plodul a mijit ochii şi a început să gângurească primele cuvinte şi până la adânci bătrâneţi.

Prejudecata se naşte şi se lasă cultivată doar în medii ticsite de ignoranţă şi mediocritate, acolo unde gândirea este binară (unde ori e albă, ori e neagră), unde nu este loc pentru nuanţe de gri. Însăşi etimologia cuvântului prejudecată anunţă, imediat după ce a fost rostit/citit, o limitare, o viziune obtuză, un refuz de a căuta dincolo de sensul indus de ideea prejudecăţii în sine.

Există şi astăzi, în secolul XXI, oameni care încă se supun mecanismelor conservatorismului arhaic, ce dăinuia peste minţile „prostimii” cu secole în urmă. S-au schimbat doar timpurile, prejudecăţile nu au făcut decât să se adapteze la ele. Se pot distinge foarte limpede şi astăzi situaţii în care mentalul colectiv a rămas atins de ideile inoculate de autorităţile vremii, în speţă cea bisericească,  tocmai pentru a perpetua gândirea de turmă şi pentru a submina ideea de individualitate. Orice mod altfel de a fi este privit cu maximă  reticenţă de către cei mulţi şi atrage după sine stigmatizarea necondiţionată a celui ce nu s-a supus regulilor. Este remarcabil şi în acelaşi timp strigător la cer cum o comunitate se poate descotorosi de un individ doar din cauza faptului că respectivul a călcat greşit, că a încălcat canoanele pe care majoritatea le respectă cu sfinţenie luându-le drept o moştenire spirituală de necombătut.

Un exemplu clasic este cel al femeii şi a condiţiei sale în societate. Deşi egalitatea între sexe a fost de zeci de ani buni declarată, femeia continuă să fie percepută, de majoritatea bărbaţilor, ca o persoană lipsită de personalitate, ca o prelungirea a bărbatului său. Orice derapaj o târăşte în dizgraţie, aducându-i oprobriul semenilor săi. E de ajuns să fie puţin mai răsărită la minte, pentru a fi imediat catalogată drept curvă sau nebună. Apoi, după ce încasează „cuvenitele” dosuri de palmă ale omului său şi are parte de tot tacâmul de bârfe ale suratelor sale, mânate de invidia că o reprezentantă a sexului s-a încumetat să încalce cele nescrise, este trecută pe linie moartă şi arătată cu degetul toată viaţa ei. După cum se zice în popor, femeia e menită să îndure.

Sigur, exemplul de mai sus edifică doar una din multele idei preconcepute care împresoară mentalul colectiv autohton. Ar mai fi şi prejudecăţile rasiale sau cele răsfrânte asupra minorităţilor sexuale. Sunt oameni care urăsc evreii fără să fi avut vreodată contact cu un evreu sau fără să cunoască vreo fărâmă din istoria lor, la fel cum sunt şi oameni care condamnă homosexualitatea, răstălmăcind o normalitate pesemne cuprinsă în rândurile cărţii de căpătâi a creştinismului, care înainte de toate ar trebui să fie percepută ca o religie a toleranţei şi a iubirii aproapelui.

Cauzele care au stat la naşterea acestor prejudecăţi au la bază mai mulţi factori; de la mecanismele psihologice ce ţin de individ sau de mase, până la contextele socio-politice ale vremurilor; de la cultură( bagajul etnografic), până la gradul de informare al individului. Ceea ce este mai dureros e că oamenii continuă să-şi perpetueze ideile preconcepute şi astăzi, într-o societate mult mai deschisă, cel puţin la nivel teoretic, refuzând acceptarea alternativelor, din cauza temerii că odată acceptate, întregul sistem de valori le-ar fi puternic zdruncinat.

Blamăm societăţile capitaliste, căutându-le nod în papură, omiţând un lucru esenţial, anume că ei continuă să formeze individualităţi, în timp ce la noi oamenii se încăpăţânează să rămână cantonaţi în aceleaşi dogme anacronice, întreţinând mentalitatea de turmă şi refuzând deschiderea către tot ce aduce a nou.

Şi cât de uşor pare totul… E nevoie doar să înţelegem că lucrurile pot fi şi altfel decât par a fi.

Procedura UPS – regal de imbecilitate în servicii

• Frustrări din cartier, Martor şi tartor, Promo •

Omul vrea să-şi facă nuntă. S-a pregătit cu restaurant, cu organizare, cu aproape tot ce-i trebe’ unui proaspăt decis să-şi pună pirostriile.  A intervenit şi partea cu garderoba, normal. A avut, însă, neobrăzarea să vrea nişte pantofi de peste graniţă. Are omul o pasiune, asta e. Nu-i vina lui că nu-i găseşte în România. Şi atunci, ce face? Dă-i comandă online, cu livrare prin UPS. Companie mare, cu iz de profesionişti. Asta până trece de Nădlac, încoace.  Cum aşa? Uite-aşa:

<< În primul rând vreau să precizez că voi vorbi în cele ce urmează despre UPS România, nu despre UPS global, unde lucrurile presupun că urmează un făgaş normal.

Ehhh…să încep cu începutul. Care va să zică, introducerea. Vreau să-mi cumpăr o pereche de pantofi Dr. Martens. Nu-i găsesc în România. Ca orice om ce se dă actual, pun mâna pe net şi-i găsesc în State. Nu e prima oară când îmi cumpăr ceva online şi până acu’ n-am avut surprize neplăcute, totu’ a mers ceas. Plătesc pantofii, transportu’ şi livrarea. 176 $ în total. Completez şi pe mama şi pe tata formulare online ca să mă asigur că totu’ merge ca focu’. Date de contact, număr fix de telefon, două numere mobile, mailuri, două adrese, să fiu găsit oriunde, oricând. Apoi, liniştit în naivitatea mea inexplicabilă (doar trăiesc în România şi trebuie să fiu în alertă tot timpul), mă pun pe aşteptat.

După două zile, americanii mă informează că pachetu’ a sosit în România şi urmează să-mi fie livrat de către UPS. Drept să spun, până acum nu mi-am încărcat nicodată memoria în mod special cu numele companiilor a căror servicii le plătesc. Dar nu întotdeauna beneficiez, dacă-mi permiteţi să anticipez niţel. Ce, voi reţineţi numele chelnerilor când mergeţi prin cârciumi ? În cazurile anterioare, atunci când mi-a venit vreun pachet comandat online, am găsit banala recomandată în cutia poştală, m-am dus unde trebuie şi mi-am ridicat pachetu’.

Trec vreo trei săptămâni, dacă nu luna, nu mă deranjează nimeni cu nimic. Pun mâna pe telefon, sun la UPS. Bună ziua…alea, alea. Şi începe distracţia, roboţeii cu chip de om cu care încerci să dialoghezi la telefon sunt mirobolanţi. Aflu stupefiat că pachetul a fost returnat în State.

“Aţi trimis copia după buletin?“  sunt întrebat. “Nu”, răspund io, “cum pot să fac ceva ce nu mi s-a cerut vreodată ?“.  Cyborgu’ bionic de la telefon are o atitudine de genul « iote ce imbecil, e la mintea cocoşului că trebuie să trimiţi copie după buletin, numa’ nebunu’ ăsta nu ştie ».  Încep să-i doresc să se scurtcircuiteze. « Aţi fost sunat  pe numărul de telefon fix de nenumărate ori, nu a răspuns nimeni, am returnat coletu ‘ » .

În glas i se simte cu greu mascată acea bucurie tipică funcţionarului de la administraţia financiară sau de la evidenţa populaţiei atunci când te anunţă că ai stat două ore de pomană la coadă pentru că-ţi lipseşte nu ştiu ce hârtie despre care habar nu aveai că-ţi trebuie şi nici nu te informase nimeni. Dar aici e UPS, brand internaţional de renume mondial, îmi spun io cu stupida speranţă în gând.

“Păi, când aţi sunat ?”.  “Păi, în timpul orelor noastre de program.”. “Păi, normal că n-am răspuns, am şi io ore de program în alt loc decât cel de acasă. De ce nu m-aţi contactat şi pe alte căi de comunicare?”,  îi întind eu viclean o capcană. Şi atunci aud prima oară cuvântul care-mi va marca relaţia cu UPS-ul, cuvânt pavăză protectoare împotriva clientului plătitor-agresor.

“Îmi pare rău dar asta e procedura.”. Satisfacţia de a-mi da o veste proastă e concurată doar de plictiseala care-l cuprinde. E clar că e sătul de anormali ca mine care după ce plătesc un serviciu mai au şi pretenţia absurdă de a şi beneficia de acesta.

“Păi, bine, dom’le, asta-i procedura, da’ mi-a adus-o la cunoştinţă cineva ? Am semnat io vreun formular de hârtie sau online că am luat cunoştinţă de procedura asta ? Dacă aveaţi adresa de domiciliu, de ce nu aţi trimis pe cineva să-mi lase ceva, un semn, un petec de hârtie, orice, în cutia poştală? “,  întreb eu urmând un fir ce mi se pare numai mie logic.

“Păi, ce vreţi, ca la fiecare client să trimitem pe cineva la uşă?“ mă întreabă el iritat de enormitatea care-mi trecuse prin cap. “Aceasta este procedura la noi.“.

“Păi, şi ce rezolvare găsim?“, întreb eu cu glas pierdut şi cu rezervele de logică cam pe sponci.

“Luaţi legătura cu americanii să vă trimită pachetu’ înapoi. Asta e procedura.“

Năuc, închid telefonu’, simt că dacă mai aud odată de procedură fac ceva nemaipomenit : atac de panică, de cord, de apoplexie sau de tip kamikaze la sediul UPS.

Americanii iau ei legatura cu mine înainte s-o iau io cu ei şi mă anunţă sec într-un e-mail că pachetul s-a întors şi, scăzând nu-ştiu-ce taxe de shipping şi de altele, îmi vor returna 75$. Nu numai că am rămas fără pantofi, am şi pierdut 101$.

Revin cu telefon la UPS, speranţe aproape că nu mai am da’ vreau să mor eroic cu ei de gât. Cu roboţeii de la telefon însă nu poţi nimic eroic.  Nu ştiu dacă erau într-adevăr foarte ocupaţi sau îşi notaseră numărul meu de telefon dar de trei ori la rând am fost pus pe on hold, după care legătura se întrerupea. A patra oară apuc să spun, nu ştiu cât de ameninţător, că dacă mai sunt pus o dată pe on hold vin direct la sediu să discutăm face-to-face. Roboţelul-telefonic-umanoid mă preferă la telefon. După voce pare altul  dar sigur e din aceeaşi serie cu primul, are aceeaşi bandă, aţi ghicit, cea cu procedura. Discuţia anterioară aproape că se repetă. Rezistă implacabil salvei mele de argumente, şi cele vechi, legate de faptul că nu am cum să respect o procedură dacă nu am fost înştiinţat de ea, precum şi unele noi. Îl întreb că dacă într-o situaţie ipotetică eu aş datora bani UPS-ului, ei m-ar găsi şi-n gaură de şarpe, şi acasă, şi pe fix, şi pe mobil, şi la serviciu, şi la orice oră, nu numa-n cele de program? Admite că da, dar…”îmi pare rău, aceasta este procedura.”.

Un ochi mi se zbate incontrolabil, îmi curg lacrimi din el şi muci din nas. Visez pentru câteva clipe că sunt stăpânul Univesului şi că am puterea de a şterge acest cuvânt infam de peste tot, din toate limbile, din toate cărţile, din toate basoreliefurile şi din tăbliţele de lut, lumea îl va uita, nu-l va mai rosti sau scrie sub ameninţarea pedepsei capitale, precedate de şedinţe de totură medieval-orientală serioase. Îmi revin şi brusc am o epifanie, nu mai vreau să vorbesc cu umanoizii telefonici, vreau să vorbesc cu şefi, cu oameni cu care se poate discuta şi care au putere de decizie, cu care se poate dialoga mai creativ. Îmi exprim această dorinţă şi cer nişte date de contact, telefon sau e-mail ale persoanelor mai sus menţionate. Din nou sunt pus pe on hold. Aştept. “Îmi pare rău, sunt într-o şedinţă.”. Normal, la ce mă aşteptam… În fine…După foarte multe insistenţe primesc cu chiu cu vai un număr de fax unde pot să-mi reclam nemulţumirile.

Le-am scris, aştept să-mi răspundă, însă mi-e groază că acolo, printre rânduri, mă pândeşte, rapace, viclean, calculat, gata să mă eviscereze, cuvântul acela pe care nici nu-l mai pot rosti, de care mă tem, care-mi stăpâneşte coşmarul din fiecare noapte.

Mă fac vinovat că am crezut că pot să fac şi eu ce fac milioane de oameni de pe Pământ în mileniul III, să-mi comad un produs online. Mă fac vinovat că am crezut că-l voi avea, dacă tot l-am plătit. Mă fac vinovat că am crezut că un astfel de lucru banal rămâne, într-adevăr, banal, aşa cum ar trebui, nimic de remarcat, nicidecum o aventură şi un eşec oarecum costisitor. Mă fac vinovat că nu am ştiut procedura acestei companii despre care spuneam ceva mai sus că este un gigant mondial de la care ai anumite aşteptări. Corect şi, poate, că în majoritatea cazurilor aşa şi este dar, aici, în România, UPS se foloseşte, normal, de mâna de lucru autohtonă şi se românizează. Atunci se schimbă toată povestea. Căci lucrătorul român în servicii este legendă vie de rea voinţă, imbecilitate, inflexibilitate.

Ce pot să spun, o pereche de pantofi norocoşi vizitează lumea, se plimbă între două continente, zboară deasupra valurilor înspumate ale Atlanticului (pe care eu nu l-am vazut decât la televizor), fac semne cu şireturile lor mititele, poate spre Big Apple, poate turiştilor de pe vasele de croazieră sau celor de pe plajele din Canare sau Riviera. Tur-retur pe banii mei. >>

Pe om îl ştiţi, face caricaturile de la Revista Cioburi. Acum ştiţi şi dacă veţi folosi serviciile UPS România.

Bilete de nevoie

• Frustrări din cartier, Promo •

   Prima dată când am vizitat un oraş aflat de partea cealaltă a graniţei cu Ungaria, pe lângă chestiunile care îmi dădeau sentimentul că plecasem dintr-o junglă, am remarcat sistemul de transport în comun. L-aş descrie eficient, elegant, adaptat nevoilor urbei. În Paris, în Viena, în Frankfurt, chiar şi-n Budapesta sau Praga, posesorii de autoturisme, folosite în oraş, trebuie să fie nişte tâmpiţi, din punctul meu de vedere. Poate exagerez. Şi mă depărtez de miezul problemei mioritice.

   Aşadar, în capitala europeană Bucureşti, acest mic Paris cu aromă de grătare şi faţă de subteran parizian, transportul în comun rămâne deocamdată un mijloc de a toca nervii, simţurile şi timpul. Lăsând la o parte problema traficului, care îngreunează deplasarea autobuzelor, troleibuzelor, chiar şi a tramvaielor, putem menţiona încă doi factori care pun beţe în roate doritorilor de R.A.T.B.(sau METROREX): proasta distribuţie a traseelor şi lipsa caselor de bilete (în cazul R.A.T.B.). La tramvaie s-a mai mişcat câte ceva, în sensul că s-au separat liniile de carosabil, în diverse locuri dar la autobuze şi troleibuze problema stringentă rămâne deplasarea. Nu există culoare unice pentru acestea deşi toţi primarii s-au bătut în piept că vor face şi vor drege. Probabil primarul Oprescu le va face suspendate. METROREXUL a fost gândit încă de la început într-o ureche, dat fiind faptul că  staţiile sunt la aproape un kilometru unele de altele, nu sunt adaptate traficului actual (deci nu au fost gândite în perspectivă) şi nu acoperă decât o mică parte a oraşului. Iar de dezvoltat reţeaua nu tragem speranţe, la modul în care este acum privită problema.

   Chestiunea care, personal, mă irită cel mai mult este lipsa caselor de bilete R.A.T.B.. Dacă doreşti şi tu, ca omul, să te urci într-unul din mijloacele de transport ale respectivei regii într-o staţie oarecare ai de cele mai multe ori surpriza să nu găseşti casă de bilete. Şi ce faci în acest caz? Iei amendă? Iei un taxi? Mergi pe jos până găseşti o casă de bilete? Nu înţeleg de ce nu se pot da bilete de către şoferii R.A.T.B., aşa cum se întâmplă în alte oraşe, chiar în România. Nu se pot monta automate pentru eliberarea de tichete? Avem autobuze comparabile cu cele din vest (mai puţin cele fără aer condiţionat, achiziţie gândită cu creierul neted, de altfel) însă nu se pot asigura călătorilor puncte de procurare a biletelor de călătorie. Şi se mai miră unii de ce sunt atâţia care fac „blatul”.

   Părerea mea este că funcţionarea oricărei companii de stat, instituţii sau sistem public reflectă cu exactitate modul de gândire încâlcit şi defectuos al unei naţii aflată în regres, în loc să progreseze. Totul este putred iar noi pierdem vremea cu acoperirea mucegaiului în loc să-l curăţăm. Ceea ce va duce, într-un final, la infestarea spiritului bun.

De văzut în luna lui cuptor

• Eveniment subteran, Promo •

   Urmează o lună călduroasă, atât pe termometre cât şi în evenimente. Pe scurt, câteva din ele:

 

Între 22 şi 26 Iulie, la Braşov, va debuta primul festival de Fringe din România. Vor fi prezentate spectacole de teatru, concerte de muzică live, expoziţii de artă plastică sau fotografie. Braşovenii vor putea vedea peste 30 de spectacole de teatru, printre care şi multipremiatul spectacol Doodri Doodri al companiei Changpa, din Coreea de Sud. În toate cele cinci zile de festival vor putea fi ascultate şi concertele a peste treizeci de trupe, printre care:  Şuie Paparude, Aria Urbană, The Amsterdams, Blazzaj, Pixels, Mes Quins, Tep Zepi, Rain District, Van Cramp, The Others, La Familia Rustika, Astorpia Tango Quintet.

 Fringe Brasov

 

   În perioada 10-12 iulie, la Cernavodă, începe prima ediţie a Rock River Festival, eveniment dedicat trupelor  de rock underground din România, intrarea fiind liberă. Trupe invitate :

10 Iulie: Toy Machines, 9.7 Richter, Magica, True Mind, A.L.E., Era Decay.

11 Iulie: Bucium, Inopia, Truda, L.O.S.T., Akral Necrosis, Cadavrul.

12 Iulie: Apocalips, Highlight Kenosis, Old No 7, Hathor, N.O.X., Hush.

 rock-river-festival-cernavoda

 

   În perioada 10-11 Iulie 2009, ora 17:00, la Satu Mare are loc SamFest Rock 2009. Trupe participante: Evergrey, Agathodaimon, Graveworm, Communic, Negura Bunget, Moby Dick, Implant Pentru, Refuz, Bucovina, Deity, Truda, Trooper, Rev-o, Florian Band, şi Ramm-brandt. Preţul unui bilet este de 35 lei sau 50 lei pentru ambele zile. Camparea este gratuită, pentru doritori, locaţia evenimentului fiind la ştrandul municipal.

 samfestrock

 

  Începând cu 17 Iulie, până pe 19 Iulie 2009, la Sibiu începe Festivalul Artmania III. Invitaţii din acest an sunt :

17 Iulie : Opeth, My Dying Brid şi Tristania.

18 Iulie 2: Nightwish, Pain şi Subscribe.

19 Iulie: Luna Amară îşi va lansa cel de-al treilea album. 

Detalii privind preţuri şi alte informaţii găsiţi direct pe site-ul dedicat, artmaniafestival.ro.

 artmaniafest

 

  Între 23 şi 26 Iulie 2009 are loc a şaptea ediţie a Festivalului Peninsula. Locaţia este aceeasi, pe malul Mureşului, lângă Complexul Weekend din Targu-Mureş.

Preţul unui bilet este de 80 lei pe zi sau 199 lei pentru toată perioada festivalului.

Printre cele mai cunoscute trupe de afară, amintim : The Prodigy, Nine Inch Nails, Primal Scream, DJ Tiesto. Din formaţiile româneşti enumerăm pe Lună Amară, Tunderground, Şuie Paparude, The Underskies, Vama, Sarmalele Reci, Gojira, Iris, Kumm, Omul cu Şobolani, Viţa de Vie, Timpuri Noi, Grimus. Detalii mai multe găsiţi direct pe site-ul evenimentului.

 cokelive-peninsula-felsziget2009

    În Bucureşti, ar fi de menţionat următoarele: concert Z.O.B în La Motoare, de la ora 19.00, pe 9 Iulie. Pe data de 15 şi 16 Iulie, în club Suburbia, se petrece Orderchaos Fest (P.O. Box, Ska Fara Trompete, 747, Nivelu’ 4,
Kingdom, Dead Vows, Nothing, Libido Wins, Plan Beer, Corecion şi Stoned Addams). Tot pe 16 Iulie, concert Suzanne Vega la Sala Palatului. Pe 22 Iulie, în Suburbia, începând cu ora 20:00 vor fi prezenţi la instrumente următorii : The Detectors, Alert & Fingering Joanna. În aceeaşi locaţie dar pe data de 30 Iulie va concerta trupa Tep Zepi.

   Pe final, câteva concerte din Vama Veche: pe 10 Iulie cântă Z.O.B., pe 11 Iulie se vor desfăşura cei de la Omul cu Şobolani iar pe 25 Iulie va fi lansarea albumului trupei E.M.I.L.. Pe 30, 31 Iulie şi  August începe a cincea ediţie a Festivalului Folk You, printre participanţi regăsindu-se Mircea Vintila, Mircea Baniciu, Alexandru Andries, Ducu Bertzi, Adrian Ivanitchi, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Victor Socaciu, Nicu Alifantis.

Folk You

Les Elephants Bizarres, sunete ciudat de haioase

• Interviu, Promo •

   leselephantsbizarres

   Cătălin, Claudiu şi Mihai, adică un grafician şi doi programatori s-au gândit la un moment dat că este cazul să mai adauge o pată de culoare în peisajul muzical românesc. Alături de ei au venit Ştefan ,Nae şi Dragoş iar proiectul Les Elephants Bizarres apărea în 2007, cu un sound prea puţin încercat de trupele underground din România. Pentru că stilurile pe care le îmbină vin din patria care le-a şi inventat, trupa a decis ca majoritatea versurilor să fie în engleză. Şi sună fără influenţele limbajului de lemn, aşa cum suntem obişnuiţi.

   Deocamdată nu au un album lansat în piaţă însă cei care sunt curioşi de îmbinările de indie, funk, disco, pop, punk şi alternative pe care băieţii le-au conceput, pot accesa siteul lor sau pagina proprie de myspace pentru a le analiza în voie. În cei aproape doi ani de existenţă, au participat la destule concerte în ţară iar prezenţa lor la B’est Fest 2009, alături de Moby, Motorhead şi Polarkreis 18, îi confirmă ca un nume ce trebuie băgat în seamă. Tot în 2009, teoretic cel puţin, îşi adună forţele pentru a definitiva şi lansa primul album, dorinţa lor fiind să îl poată arăta fără regret şi peste graniţele ţării. Albumul va fi realizat din resurse proprii, fapt ce cu siguranţă va impregna în totalitate gîndirea lor despre ceea ce înseamnă Les Elephants Bizarres.

   Un aspect care nu poate fi trecut cu vederea, comparativ cu alte formaţii româneşti prezente în sfera underground, este faptul că la majoritatea concertelor susţinute trupa pune un accent deosebit pe latura vizuală. Muzica lor este, astfel, acompaniată de proiecţiile video din spatele scenei, concepţie proprie de altfel, băieţii reuşind să iasă din tiparul obişnuit al concertelor autohtone underground. Les Elephants Bizarres au potenţial, dacă ne întrebaţi pe noi. Din păcate, audienţa din România nu-i va ajuta niciodată să trăiască din muzică iar noi le urăm succes în demersul lor de a intra pe pieţele din Europa. Şi pentru că nu am putut să ne abţinem în a-i acosta, vă oferim şi viziunea băieţilor vis-a-vis de întrebările redacţiei Cioburi, cu grijă gestionate de Mircha :

 

RevistaCioburi: Daţi-ne definiţia conceptului Les Elephants Bizarres.

Mihai: Nu e un concept, e o trupă. Ideea în jurul căreia ea s-a cristalizat este că ne săturasem de concerte anoste şi ne doream foarte tare să avem un show în care lumea să se mişte. 

Claudiu: Cred că pentru fiecare din noi conceptul este puţin diferit, pentru mine totul a început ca o distracţie. Aveam o trupă cu care mă înţelegeam bine şi făceam ce îmi place mai mult, să bat la tobe. În timp am realizat că dacă ne implicăm serios putem să facem împreună piese şi concerte apreciate de public şi media. La fel ca şi numele, trupa a plecat de la o joacă dar sună bine. 😛

 

R.C.: Cum s-a născut proiectul vostru?

Nae: Din întâmplare. S-a întâmplat să îl ştiu pe Claudiu, am fost la un concert de-al lor în varianta cu 4 membri (mi-a plăcut ) şi la câteva luni după m-am trezit cu un telefon ca să încerc să fiu claparul lor…one thing led to another….şi am ajuns să dăm interviu pentru voi!

Mihai: După ce am cântat cu Cătălin şi Claudiu o vreme, cu un alt vocal, am decis că nu ne place direcţia în care ne îndreptăm şi am decis să ne schimbăm compozitorul şi vocalul. Am dat mai multe probe, nu ne doream neapărat pe cineva care să fie consacrat ci mai mult  o persoană conştiincioasă şi carismatică. Aşa a ajuns Ştefan la noi şi după aceea şi Nae.

 

R.C.: Sub umbra cui aţi crescut?

Nae: Blocului.

Mihai: Am crescut la soare, nu am stat la umbra nimănui.

Claudiu: E foarte de greu de răspuns, suntem foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale,  poate asta e şi partea bunş, fiecare vine cu bagajele lui şi iese ceva diferit şi poate şi original.

 

R.C.: Sunteți din generaţia pro?

Nae: Mai mult contra!

Mihai: 🙂 Nu.

 

R.C.: Ce aţi căutat la Pro TV?

Nae: Faima şi glorie!

Mihai: Ne place emisiunea şi e singura emisiune la care eu mă mai uit. Publicitatea nu strică  niciodată, mai ales în cazul nostru. Dacă oamenii nu coboară în subsoluri să ne vadă, măcar să audă de  noi.

 

R.C.: Vă place să vă lăudați cu partea muzicală?

Nae: Nu, dar ne place să fim lăudaţi!

Mihai: Nu, ne place să cântăm.

 

R.C.: Ce vreţi, de fapt, să faceţi cu trupa?

Nae: Să cântăm!

Mihai: Personal, sunt curios unde putem ajunge. Momentan sunt foarte mulţumit pentru că toată lumea se implică şi suntem foarte motivaţi. Organizatorii au  început să ne caute, e bine. Mi-aş dori foarte tare să nu fiu nevoit să fac altceva decât muzică dar nu cred ca e posibil. Poate dacă aş juca la loto…

 

R.C.: Este mai mult decât un hobby?

Nae: Începe să devină şi un fel de afacere.

Mihai: Este hobbyul care îmi mănâncă cel mai mult timp.

Claudiu: A devenit mai mult decât un hobby, cu singuranţă, deoarece am început să facem tot mai multe compromisuri (mă refer la timpul investit şi relaţiile cu prietenii sau cu şefii) dar fără veniturile din joburi nu am putea exista ca trupă. 

 

R.C.: Este greu să aduni o mână de fani?

Nae: Depinde cât de mici sunt!

Mihai: 🙂 Înainte nu aveam, acum că există câţiva, pot spune că totul vine de la sine. Eu zic că ai fani pe măsura muzicii pe care o cânţi.

Claudiu: Depinde de eveniment. Am rămas foarte impresionat când am descoperit că avem mulţi fani în afara Bucureştiului care au venit în număr mare la cântările noastre de prin ţară.

 

R.C.: Aveţi faţă de B’est Fest?

Nae: Zicem că da! Acum nu mai trebuie decât să şi demonstrăm!

Mihai: Avem. Vocalul nostru este foarte frumos :). Mergem acolo ca să facem show şi asta se va întâmpla.

Claudiu: Deşi poate suntem percepuţi ca o trupă din Românie care vine să umple spaţiul dinaintea marelui eveniment, noi vrem să demonstrăm că nu este deloc aşa. Vrem ca cei câţiva oameni care vor veni de la început să îşi amintească cu plăcere prestaţia noastră.

 

R.C.: Credeţi că veţi ajunge în vreun turneu pe afară?

Nae: Prea greu nu e să te pui în mişcare prin afara graniţelor să cânţi pe undeva. Preferabil ar fi să te cheme cineva, să te vadă nişte oameni şi să le mai şi placă de tine! Vorbim pe caz concret după toamnă!

Mihai: Da.

 

R.C.: Vă simţiţi împliniţi în vreun fel?

Nae: În mai multe chiar!

Mihai: Mă bucur că încet, încet lucrurile se mişcă dar încă nu pot să spun că mă simt împlinit. Mai e mult de muncă şi avem un album de tras. Poate atunci…

 

R.C.: Ce aveţi în plus faţă de alţii?

Nae: Faptul că nu suntem alţii. S-a întâmplat să fim noi iar formula asta se pare că dă un oarecare randament!

Mihai: Suntem foarte uniţi, toţi membrii trupei se implică în activităţi organizatorice. Cântăm  o muzică veselă şi uşor de ascultat.

 

R.C.: Ce înseamnă 2009 pentru voi?

Nae: 2009 este codul meu pin!

Mihai: Anul în care doi membri se însoară şi anul viitorului prim album.

 

R.C.: Vă interesează România, în general?

Nae: Normal! E genială ţara, nu ai cum să te plictiseşti! Toată treaba e să ai un simţ al umorului puţin mai ciudat (ca să nu zic bizar)! Iar dacă te referi la ea ca piaţă muzicală, logic că da! Este prima fază din planul de cucerire mondială a elefanţilor.

Mihai: Da, e o ţară frumoasă, din păcate am rezerve faţă de mulţi dintre locuitorii săi. Dacă întrebarea se referea la muzică, ne interesează foarte mult România şi ne dorim ca oamenii să se simtă bine şi să vină mai des la concerte.

 

R.C.: Demonstraţi că a meritat interviul.

Nae: Dacă la următorul concert după apariţia interviului avem mai mult de 500 de oameni în faţa scenei, s-ar putea să fi meritat! Dacă nu…înseamnă că mai trebuie să lucraţi la expunere!

Mihai: Dacă nu merita, nu ajungeai să citeşti până aici. => a meritat un pic

 

    Revista Cioburi mulţumeşte trupei Les Elephants Bizarres pentru timpul acordat şi vă îndeamnă să daţi notă maximă pentru piesele de mai jos:

 

 

 

 

sursa foto:  www.leseb.ro

România în repaos

• Editorial, Frustrări din cartier •

Deşi luna iunie se îndreaptă hotărâtă către final, vara nu s-a instalat peste meleagurile româneşti atât de confortabil cum ne-a obişnuit în anii trecuţi. Căldurile toride cu care ne-a învăţat clima în ultima perioadă sunt înecate de ploile de vară ce umflă râurile şi bucură grânele de pe ogoarele patriei. Luna lui cuptor, încă aşteaptă să-şi scoată limba de flăcări.

Fie că-i cald ori ba, vara este prin excelenţă anotimpul concediilor. Sudoarea unui an de muncă, întrerupt de pauza ce încadrează pantagruelicul ospăţ de Crăciun, dar şi de prea scurta vacanţă de Paşte, e nevoie să fie ştearsă de pe frunte, apelând la o cură de lâncezit, fie sub raza unui soare arzător, fie la umbra reconfortantă a unor pomi stufoşi. Că atât de aşteptatul concediu se va concretiza într-o săptămână la munte sau un sejur la mare, că va fi cu cortul, la gazdă, la pensiune sau la hotel, că va fi în luxuriantele staţiuni de pe litoralul românesc sau în modestele locaţii din Grecia, Bulgaria, Turcia sau alte destinaţii învecinate, că vor fi două săptămâni undeva la ţară sau acasă la bloc, la umbra betoanelor, asta depinde de posibilităţile fiecăruia. Omul muncii are nevoie oricum de repaus. El simte nevoia să-şi odihnească trupul istovit şi să-şi limpezească mintea năucă. Acesta este concediul ca modalitate de reîncărcare a bateriilor sau, mai simplu, concediul de odihnă.

Există însă şi o categorie favorizată de persoane – favorizate fie de tăticu’, fie de mămica, fie de iubi – care văd în concediul de vară o modalitate propice de a rupe monotonia cotidiană, instalată în pofida vieţii agitate de noapte, a tabieturilor de dimineaţă, a ieşirilor de amiază sau a fiţelor de seară. Personajele în cauză nu mai prididesc să-şi consume vacanţele şi apoi să-şi etaleze experienţele acumulate pe diverse căi media, dând trendul destinaţiilor de vacanţă ale „lumii bune”. Acest joc de-a banul gata, rupt din contextul unei Românii veşnic obosite, nutreşte în continuare speranţele deşarte datornicului la bancă, care îşi rupe de la gură şi agoniseşte bani pentru a juca la Loto, visând săptămână de săptămână la acelaşi bilet înfrângător.

Şi toate acestea, pentru ca rămasă fără vară, ţara să înceapă să obosească din nou.

Daţi AVATAR la maxim!

• Interviu, Promo •

   avatar

   Scena rock românească este una fadă, unde maxim cinci trupe ajung la urechile ascultătorului ca fiind cunoscute. Există, în schimb, o lume paralelă unde îşi trag sufletul o groază de formaţii care nu au găsit, deocamdată, puntea de legătură cu lumea irişilor sau a holografilor, lumea ascultătorului de gen de altfel. Şi, din păcate, va mai dura o infinitate până când piaţa muzicală neaoşă va fi aliniată celor normale, unde fiecare stil muzical în parte are pâinea sa de mâncat. Noi, cei care ne dorim schimbarea în acest sens, trebuie doar să ţinem curentul în viaţă şi să-l arătăm celor care nu cunosc existenţa lumii amintite mai sus.

   În 1995, trei băieţi cu vise şi gânduri muzicale, au pus-o de-o trupă care, ulterior, avea să reziste până în prezent. AVATAR apărea, astfel, în Craiova, având în 1996 primul demo înregistrat. Un an mai târziu, Holy Infection, aduce mai mult de 1000 de exemplare vândute în palmaresul trupei. Cu multă muncă, formaţia reuşeşte încheierea unui contract cu cei de la Bestial Records în 1999, lucru benefic, de altfel, pentru primul lor album, The Alchemist, înregistrat în 2000. Lansarea aduce destule recenzii peste graniţele ţării, în Germania, Serbia, Italia sau Franţa. Urmează şi primul videoaclip în 2001, piese aleasă fiind Inner Alchemy. Adunând experienţa de până atunci, trupa sparge gheaţa festivalurilor de profil, trecându-şi în CV concerte la Hellhammer Festival în Serbia, Spring Metal Festival (Salzburg), acesta din urmă fiind startul unui turneu în Austria şi Germania, în 2005. Reprezentaţia băieţilor în deschiderea celor de la Megadeth ar putea fi notată ca o performanţă de reţinut, la fel cum ar putea fi cea de la deschiderea Crematory sau Sepultura. Ei o apreciază, se pare, pe cea de la Behemoth.

   În 2006 înregistrează EP-ul Tentacles, stilul trupei fiind acelaşi death-metal care i-a călăuzit încă de la început. Perioada următoare i-a solicitat destul de mult, formaţia fiind angrenată în diverse evenimente în ţară dar şi în Europa. Momentan lucrează la ultimul lor album, pregătit a fi lansat în curând şi având în spate câteva surprize care nu ne-au fost, logic, dezvăluite. Componenţa prezentă a trupei este următoarea:

 

Dan Scurtu – lead guitar

Marius Popeangă – vocal ( drums 1995-2001)

Marian Călin – drums (2001-prezent)

Cătălin Brînzan – bass (2001-prezent)

Cătălin Diaconu – guitar (2008-prezent)

 

   Şi pentru că am dorit să aflăm câteva impresii ale băieţilor vis-a-vis de problemele şi viziunea Cioburi, precum şi frustrările lor în raport cu popularitatea foarte scăzută pe piaţa locală, am adresat o serie de întrebări lui Dan Scurtu şi Marius Popeangă. Mircha ne-a oferit şansa de a vedea ce a ieşit:

 

RevistaCioburi: Când, cum, cu cine?

Popeangă: În liceu, repetiţii în sala de festivităţi, cu o chitară Reghin şi nişte tobe Doina, Scurtu şi cu mine.

Scurtu: Aş mai adăuga efectul de chitară care prindea posturi de radio şi pickupul folosit în loc de staţie.

 

R.C.: Avatar şi mai cum?

Popeangă: Am avut mai multe „nume”: brutal death metal, prog black/death metal, swedish/melodic death metal, death + hardcore, etc.

 

R.C.: Cât de beţi eraţi când aţi început?

Popeangă: După câte-mi amintesc, nu eram beţi deloc, eram chiar foarte treji. La noi mereu beţia, dac-a fost, a fost după repetiţie sau după concert.

Scurtu: Eram beţi, cred, dar nu de alcool.

 

R.C.: De ce rock?

Popeangă: Pentru că doar pe bază de rock se poate face metal. Iar metalul era cea mai marginală formă de artă muzicală în anii 90. Mă rog, şi azi lucrurile stau cam la fel dar atunci ne loveam de obstacole aproape insurmontabile.

Scurtu: Rock, what is rock? Are you a rocker? No, what is a rocker? METAL!!!

 

R.C.: Ce v-a facut să rezistaţi atât timp şi unde se găseşte?

Popeangă: Dacă ţi-aş răspunde pura plăcere de-a cânta, presimt c-o să zici că e o formulă stereotipă. Să ştii însă că adevărurile gol-goluţe se spun simplu. Aş mai putea zice că lipsa muzicii ar lăsa goluri prea mari în noi, ca să ne gândim vreun moment să renunţăm. Se adună câţiva prieteni, care ascultă cam aceleaşi muzici şi care nu doar ies la şprituri împreună, ci şi cântă împreună. Cum să nu rezişti?

Scurtu: Unde mergi? La repetiţie? Iar? Da. Nu te-ai mai plictisit? Nu. Ies bani? Nu. De ce cânţi? Fuck off!!

 

R.C.: Va este scârba de societate?

Popeangă: Mie mi-e foarte scârbă. După alegerile europarlamentare, am simţit din nou nevoia acută să plec undeva departe, unde să nu mai ştiu nimic de România.

Scurtu: Depinde care societate 🙂

 

R.C.: A mers Avatar la vot?

Popeangă: Cred că doar eu am fost la vot. Şi mi-a tremurat mâna înainte de a pune ştampila. O să revin la obiceiul meu de a-mi anula conştient buletinul de vot, în semn de protest.

Scurtu: Am silă şi lipsă de respect faţă de cei implicaţi în politica. Viermi bipezi toţi politicienii români.

 

R.C.: Cum îi convingeţi pe oameni să vă asculte?

Popeangă: Nu prea-i convingem. Nu suntem „true”.

 

R.C.: Laudaţi-vă cu un concert…

Popeanga: Odată, prin 2004, au venit la o cântare de-a noastră în Club A aproape 500 de inşi. Acum, dacă avem 200 de oameni la un concert, suntem fericiţi. Şi poate că e mai bine acum.

Scurtu: Cel din Salzburg, în deschiderea Behemoth. Cred că poza spune tot:

concert-avatar 

 

R.C.: Cum stă munca la următorul album?

Popeangă: Stă bine, mai avem nişte detalii de pus la punct şi urmează să vedem cum e cel mai bine să îl promovăm, pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, va fi o premieră absolută pentru ţara asta. Nu c-ar interesa pe cineva în România.

Scurtu: Va fi ALBUMUL, nu următorul album. Văd că Marius nu a dezvăluit detalii, nu o să o fac nici eu. Pot spune doar că munca stă mult mai mult decât bine.

 

R.C.: Horia Moculescu, Marius Moga, Timbaland sau Ross Robinson ar trebui să vă producă un viitor album?

Popeangă: Cred ca m-aş mulţumi cu Ross Robinson. Pare un tip care se pricepe. J

Scurtu: Chiar dacă ne-am permite un producător renumit, aş prefera să fie produs de noi înşine, doar să avem la dispoziţie timpul necesar şi oamenii potriviţi.

 

R.C.: Până unde vreti să ajungeti?

Popeanga: Până la adânci bătrâneţi.

Scurtu: Măcar până la etajul 1.

 

R.C.: Ar trebui să fie mândru de voi Banul Craiovei?

Popeangă: Doar dac-ar avea ceva minte-n cap. Ar putea măcar să bage nişte bani în Ştiinţa să redevenim campioni după 1000 de ani.

Scurtu: Sau să bage banii în ceva folositor. J

 

R.C.: Credeţi în viaţa înainte de moarte?

Popeangă: Cu siguranţă. Trăind-o din plin pe asta de dinainte de moarte, avem siguranţa că ne-am scos pârleala, în caz că, după ce crăpăm, ne luăm cumva ţeapă.

Scurtu: Personal, nu cred că mai apuci să întrebi cine a stins lumina.

 

R.C.: Românii ar trebui sa stie engleza?

Popeangă: Ce să facă cu ea? Ce, îţi trebuie engleza să pricepi ce zice maneaua? Ai vreun avantaj în a prinde doi mici şi-o bere-n plus când te calci în picioare la vreun festivism organizat de vreun politician coclit, dacă ştii engleza? Oricum, tare mi-e teamă că-n viitor o să învăţăm chineza. Şi nu de plăcere.

Scurtu: Ar fi bine, până una alta, să învăţăm ţigăneşte.

 

R.C.: Mititelu, Dinel sau Neţoiu?

Popeanga: Acum o săptămână ţi-as fi răspuns fără reţineri, Mititelu. După ce Craiova a ratat cum a ratat Europe League, nu ştiu ce să mai spun. Eh, o să spun tot Mititelu, ce să fac. Ba nu, nu mai zic nimic.

 

R.C.: Adresaţi un mesaj inteligent…

Popeanga: Fraţi metalisti! Nu plecaţi urechea old school la noile stiluri de metal! Nu vă lăsaţi înşelaţi de poliritmia trupelor noi! Nu daţi nicio şansă curentelor inovative, diversioniste! Noi suntem români, nu uitaţi asta!

Scurtu: Mesaj inteligent? Hm… FUCK VIKING FOLK PAGAN CRAP METAL!!!

 

    Le mulţumim celor de la AVATAR pentru amabilitate şi, ca de obicei, prezentăm pe final o doză suplimentară pentru curioşi.

 

 

Pesimismul finalului de campionat

• Educaţie fizică, Promo •

   final-campionat

   Gata, s-a terminat circul. Măcar pentru o perioadă, scena fotbalistică din România va fi acoperită de cortina jerpelită a vacanţei intersezonale. În Europa, Ronaldo pleacă la Real Madrid pentru 93 milioane de euro. Campioana României, Unirea Urziceni, l-a concediat pe Mara pentru că avea salariul prea mare (în jur de trei sute de mii pe an). Dan Petrescu a făcut din rahat, bici, umblă vorba prin târg iar Chelsea rămâne în preferinţele sale, de data asta ca adversară. Dinamo, ca de obicei, a fost umilită de patroni şi de jucători. Steaua merge în Europa, alături de patronul europarlamentar. Porumboiu, pe lângă puiul dat la export, îşi trimite şi echipa peste hotare, în Europa League. Braşovul încheie sezonul cu un 1-0 având aceeaşi semnătură din meciul România-Lituania. Penescu şi câţiva arbitri sunt la pârnaie, Sandu este în continuare Naşu’ iar Mitică deţine în continuare o ligă.

   Anul acesta avem iar şapte echipe în cupele europene, deci încă şapte şanse de a ne face de căcat. Timişoara şi-a recuperat de la TAS cele şase puncte pe care le dăduse în campionat unor echipe. Acum se vede mai clar căror echipe. Steluţa retrogradează, văzându-se astfel efectul crizei în buzunarele ciobănaşului roş-albastru. Farul s-a stins şi el, acum în plin sezon turistic. Gazul de la Mediaş a fost tăiat şi el, ajungând în subteran. Acolo unde, de fapt, lucrurile sunt la fel. La suprafaţă se schimbă doar decorurile.

   În sezonul viitor, poate vom vedea Unirea ieşită din grupele Champions League. Sau poate că Dinamo va câştiga campionatul, deşi va fi prea târziu pentru intrare direct în grupele Ligii. Şi poate că nu vor mai fi aranjamente, arbitri cu motiv de arestare, corupţie. Jucătorii, poate, vor juca fotbal şi nu miuţa iar conducătorii vor fi serioşi. În sezonul următor poate pleacă Mitică şi cei ca el acolo unde le este locul. Şi, în fine, poate vom avea handbal mai mult decât fotbal pe canalele media. Din păcate, nu.