Este ciudat cum cotidianul îţi influenţează percepţia asupra lucrurilor care te înconjoară zilnic. Ar trebui să scriu acest articol observând jumătatea plină a vieţii noastre de zi cu zi. Nu pot spune decât că îmi este foarte greu. M-am obişnuit să observ grotescul, mizeria, opulenţa şi prostul gust într-un asemenea grad încât frumuseţea, bunul simţ, discreţia sau curăţenia rămân aproape în mod constant în plan secund. Şi cred că aceasta este o problemă generală la noi, românii. Ne scăldăm în această lătură socială, ne obişnuim cu această stare de fapt încât dacă realitatea noastră dă semne de îmbunătăţire căutăm disperaţi mizeria, sordidul pentru a ne simţi din nou “ca acasă”.

Cred că am stat aproape un sfert de oră ca să pot găsi perspectiva paharului plin. Greu, foarte greu. Însă, dacă nu ne complacem şi vrem mai mult cred că putem găsi toţi acelaşi răspuns. Frumosul, confortul, plăcerea şi tot ceea ce ar însemna “jumătatea plină a paharului” porneşte strict din noi.
Nu cred că schimbarea vine din impunerea unui anumit model celorlalţi. Schimbarea, chiar şi socială, derivă din oameni, din cine suntem şi cum ne manifestăm în raport cu ceilalţi şi cu sine. Cred în schimbarea autoimpusă. Cred în schimbarea pe care o naştem fără să ne dăm seama atunci când suntem nemulţumiţi de noi dar suntem fericiţi de ceea ce facem. Fericirea nu naşte orgolii, nu naşte veleităţi, nu acumulează valori ci le îmbunătăţeşte pe cele deţinute deja. Un om fericit este totdeauna atent la cei din jur. Un om fericit nu-şi risipeşte timpul cu jocuri de culise ci oferă mulţumire şi celorlalţi.

Mediul în care trăim rezonează cu ceea ce simţim şi facem. Însă, dacă acest lucru nu se întâmplă, tindem să modificăm acel mediu astfel încât acesta să se potrivească realităţii percepute de noi. Ce ar putea ieşi rău dacă suntem fericiţi?

Cred că este foarte important să nu uităm că nu putem schimba nimic din ceea ce se găseşte în jurul nostru. Tot ceea ce putem schimba suntem chiar noi. Schimbându-ne pe noi nu putem decât să propulsăm înainte societatea în care trăim. Schimbarea socială nu poate fi autentică decât dacă este înţeleasă, trăită personal.

Credeţi că se întâmplă acest lucru în România? Eu cred că da.

Datorită jobului am reuşit în ultimul an să ajung de mai multe ori în Republica Moldova. Mentalitatea simplistă – minimalizându-se implicaţiile oricărei acţiuni, discursul comunist, şpăgile pe faţă, nesimţirea, rasismul sunt la ele acasă. R. Moldova este România de acum 15-20 de ani. Nu, acesta nu este un concurs între două state cu aceeaşi naţiune, ci doar cred că astfel se poate înţelege mai uşor diferenţa dintre oamenii schimbaţi şi cei care nu au avut această şansă, între societatea în care trăim noi şi cea din Moldova. Din păcate, de multe ori nu vedem schimbarea, nu vedem diferenţele pentru că trăim în acelaşi loc majoritatea vieţii noastre. Principala diferenţa dintre noi de atunci şi noi de acum este că atunci nu vedeam sau ne prefăceam că nu vedeam. Cred că asta este principala caracteristică a românului comunist şi a celui postdecembrist: orbirea. Eram orbi şi nu vedeam mai mult decât aveam voie, nu gândeam mai mult decât ni se permitea sau decât am fost învăţaţi să gândim. Astăzi vedem urâtul, vedem nedreptatea. Şi chiar dacă nu toţi, suntem destui care ne revoltăm, care vrem mai mult. Credeţi-mă, este mai mult decât sperau părinţii noştri. Este mult prea puţin pentru generaţiile care vin. Şi asta mă bucură nespus. Nemulţumirea lor de acum mă bucură pentru că îşi vor căuta mulţumirea mai târziu. Vor continua schimbarea. Mârlanii, ipocriţii, profitorii, descurcăreţii, etc vor dipărea încet în hohotele noi generaţii. Mă bucur că sunt nemulţumit în continuare şi mă bucur că am prieteni nemulţumiţi. Încă mai avem speranţe.