G.I. Joe – efecte speciale vs. storyline expirat

Zilele trecute mi-am clătit ochii repetat cu ajutorul unui film nou, fresh, în ţiplă. Este vorba de G.I. Joe, o peliculă cu o multitudine de efecte speciale, însă cu aceeaşi tristă bătălie între bine şi rău tipic americană, câştigată ca de fiecare dată de către apărătorii naţiunii. Filmul, în regia lui Stephen Sommers, a avut norocul să fie atins de un buget imens.

Acţiunea începe prin anul 1600 când un membru al clanului scoţian McCullen este acuzat că vinde arme atât patriei mame cât şi francezilor, motiv pentru care i se topeşte o mască pe faţă, în timpul procesului el menţionând răzbunător, printre ţipete evident, că numele lui va dăinui peste secole. Revenind în prezent, expertul în arme James McCullen ( interpretat în film de către Christopher Eccleston), proprietar al firmei de armament cu rezonanţă mondială MARS, descoperă nanotehnologia cu ajutorul căreia reuşeşte să încropescă câteva bombe capabile să distrugă oraşe întregi. Toată nebunia asta era finanţată de către NATO, rachetele urmând a poposi în curtea lor, ascunse de eventuali terorişti. Numai că trupele militare care asigurau transportul lor spre un loc sigur au fost atacate de către o grupare înarmată până în dinţi cu fel de fel de puşti, praştii, veveriţe zburătoare de ultimă generaţie. Reuşesc să scape doi militari, printre care se afla şi un mulatru, singurul element cu adevărat nedibuit de mine în tot acest film, deoarece în general în filmele americane mulatrii mor primii.

Aici intervine o echipă ultrasecretă de profesionişti militari, cei mai şmecheri de pe glob, de fapt şi de sub glob, deoarece îşi aveau baza sub deşert. Aceştia sunt obligaţi de către ministrul apărării să apere cu preţul vieţii rachetele. De aici începe adevărata bătaie generală, bombele fiind furate, recuperate, apoi iar furate şi tot aşa.

Recomand filmul persoanelor agresive, celor împătimite de acţiune şi unei categorii mai aparte de bărbaţi care au fetişuri cu puicuţe în mulaj de latex.

The international – conspiraţii, conspiraţii, conspiraţii

„The international” s-a lăsat aşteptat aproximativ un an, însă a meritat pe deplin întârzierea. Regizat de Tom Tykwer (singura persoană care a realizat primul film la vârsta de unsprezece ani, în anul 1976)  filmul ilustrează un thriller plin de acţiune desfăşurat în mai multe ţări europene, în oraşe cu o puternică încărcătură economică mereu în contrast cu laturile spirituale ale fiecărei etnii . Firul peliculei te duce cu gândul la seria Bourne, parcurgând anumite etape pentru a descoperi o crimă.

Un agent Interpol, Louis Salinger(în film interpretat magistral de Clive Owen), împreună cu procuroarea Eleanor Whitman(rolul ei fiind jucat de Naomi Watts)  investighează şi încearcă să aducă în faţa justiţiei una dintre cele mai puternice bănci din lume: International Bank of Business and Credit (IBBC). Având informaţii că banca finanţează traficul ilegal de arme în ţările sărace, persoanjele principale reuşesc să obţină o întâlnire cu un informator infiltrat în organigrama băncii. Este vorba de vicepreşedintele de achiziţii, Andre Clement, care moare imediat după această întâlnire din cauza unui presupus accident de maşină. Louis se întâlneşte ulterior la Milano cu politicianul Umberto Calvini, cel mai mare producător european de arme. Aceasta confirmă o pistă a celor de la Interpol conform căreia IBBC doreşte achiziţionarea unui program de ghidare a rachetelor, program licenţiat de fabrica politicianului. Când Umberto Calvini este ucis de un lunetist imediat după discuţia avut cu agentul Interpol, Salinger porneşte în urmărirea criminalului, ajungând în dese momente critice pentru siguranţa lui şi a procuroarei, IBBC fiind dispusă să apeleze la numeroase crime pentru a păstra secret acţiunile ei în privinţa traficului de arme.

Finalul este unul surprinzător, toată pelicula ţinându-te cu sufletul la gură în aşteptarea scenei următoare.

Recomand acest film tuturor pasionaţilor de thrillere şi nu numai. De vizionat într-o seară de weekend ploioasă.

Banlieue 13 – Ultimatum

Astăzi am avut plăcerea de a viziona şi continuarea filmului regizat în anul 2004 de Pierre Morel, Banlieue 13, avându-l ca scenarist pe binecunoscutul Luc Besson.  Încadrat pur în domeniul acţiunii, filmul se remarcă prin scene de luptă moderate excelent de către Cyril Raffaeli( având rolul căpitanului Damien Tomaso), stunt masterul principal al filmelor de acţiune hollywoodiene din ultimii şase ani, piperate de mişcările complexe, dar naturale,  de parkour ale lui David Belle( în film interpretându-l pe Leito), inventatorul acestui tip de sport care în ultimii ani a luat amploare atât în Europa cât şi în Statele Unite ale Amercinii şi Asia.

Povestea filmului se învârte în jurul încercării celor doi de a opri distrugerea de către autorităţi suburbiei 13, o zonă total independentă de restul Parisului, unde au fost aruncate persoanele sărace şi cei asupra cărora guvernul nu putea deţine controlul. Suburbia este despărţită de restul oraşului de un gard de beton de zece metri, o adevărată fortăreaţă păzită în permanenţă de oamenii legii. Tomaso şi Leito sunt prieteni deşi cei doi sunt de o parte şi de cealaltă a legii. Leito fiind născut şi crescut în această suburbie a învăţat că fiecare zi este doar o luptă pentru supravieţuire, pe când Damien trăieşte doar sub dictonul „Liberté, Égalité, Fraternité”. Nu lipsesc nici scenele de umor franţuzesc, încadrate excelent pe întreaga durată a filmului.

În momentul în care o companie importantă doreşte construirea unui cartier destinat persoanelor bogate, pe fir intră directorul Departamentului Intern de Securitate Francez , care pentru o sumă considerabilă de bani îşi ia angajamentul să elibereze terenul pe care se află în acest moment suburbia 13. Cu ajutorul subordonaţilor, dispunând şi de o vastă trupă de intervenţie, el realizează o diversiune prin care dezinformează preşedintele, punându-l pe acesta în situaţia de a evacua suburbia 13. De asemenea ştiind că Damien Tomaso este cel mai pregătit om din poliţia franceză, singurul capabil să le pună beţe-n roate,  îi înscenează acestuia o posesie de heroină. În drum spre închisoare, Tomaso reuşeşte să-l anunţe pe Leito despre ce s-a întâmplat. De aici până la un film plin de adrenalină nu mai sunt decât doi paşi şi vreo trei mişcări de shotokan.

Recomand acest film tuturor celor care nu au mai văzut demult o peliculă cu o acţiune explozivă, regizată ca la carte. De asemenea puteţi arunca un ochi şi la prima parte în speranţa că veţi întelege mai uşor şirul evenimentelor.