Mănca-o-ar pe mă-sa de băiat

Săptămâna trecută a circulat prin presă un caz mai puţin obişnuit ce ar fi făcut invidios orice protagonist pofticios al bancurilor cu canibali.

După ce şi-a cheltuit toţi banii pe votcă şi jocuri de noroc, un rus şi-a omorât mama pentru că nu vroia să-i mai dea bani pentru băutură, iar apoi, de foame, a mâncat din ea timp de o lună. Şi-ar mai fi gătit la ea mult şi bine dacă un poliţist ce l-a urmărit până acasă, după ce acesta furase un telefon mobil, n-ar fi văzut trupul ciopârţit al femeii, îngheţat, pe balcon. Ce face şi alcoolul ăsta din oameni… Îţi bei toţi banii, îi bei şi pensia lu’ mă-ta, mai furi câte ceva ca să mai faci rost de nişte bani de băutură, dar cât să şi bei… Te mai răzbeşte şi foamea; mai trebuie să şi mămânci…

Aşa se face că după ce micuţul înfometat a pledat vinovat, argumentând gestul său prin simplul motiv că îi era foame, judecătorii s-au mai înmuiat puţin şi i-au făcut o reducere a pedepsei de la 15 ani la 14 ani şi trei lui. Era şi firesc, nu? Dacă micuţului îi era foame şi maică-sa nu îi mai dădea de mâncare… Ce-ar fi trebuit să facă? Să dea în cap la oameni pe stradă? De câtă inconştienţă ar fi putut da dovadă recurgând la un asemenea gest în condiţiile în care cina zăcea pe balcon?

Nu ştiu cât va cântări pentru micul canibal o eliberare cu nouă luni mai devreme la o condamnare de mai bine de paisprezece ani. Pentru viitoarele posibile prăzi, colegii de celulă, va conta fiecare clipă.

În urma “Morţii domnului Lăzărescu“

După ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu cu ochii, am simţit o amărăciune care îmi inunda tot corpul. A fost un sentiment care s-a amplificat treptat, treptat pe măsură ce bolnavul îşi urma neajutorat retragerea din scena vieţii, condamnat la indiferenţă. Nimic din cele surprinse de regizor nu a fost exagerat.
Toate hibele unui sistem medical putred care au făcut posibilă consumare acelei drame a bolnavului plimbat de la un spital la altul, toate aceste lipsuri şi-au găsit deja loc, în mintea oricărui posibil muşteriu al acestui sistem imperfect, într-un imperiu al resemnării. Şi nu de puţine ori întâlnirile cu sistemul medical românesc, dar nu numai, se reduc în toată gradoarea lor la un decor de-al lui Kafka în care personajul principal, oricare dintre plătitorii asigurărilor medicale, dă piept cu implacabilitatea dar şi cu însăşi inutilitatea bine făcută.

Ce s-a întâmplat vineri la Slatina cu bărbatul de 62 de ani care a murit după ce a fost plimbat patru ore de la o secţie la alta, întocmai ca protagonistul din filmul lui Cristi Puiu, nu scoate în evidenţă decât un alt episod al crimei mascate cu premeditare. Este de incidenţa penalului ca un medic să refuze dreptul la viaţă al unui pacient prin pură indiferenţă. Iar cinismul şi lipsa oricărei fărâme de umanitate ale unor medici sunt de-a dreptul înfiorătoare. Sunt perfect de acord că meseria de medic să dezumanizează. Este o măsură de precauţie pe care fiecare practicant al meseriei acesteia e nevoie să şi-o ia. Nu ai cum să fi receptiv şi să te laşi copleşit de problemele tuturor pacienţilor. Orice medic ar claca emoţional la câte drame trec prin faţa lui. Ca medic e firesc să vezi lucrurile detaşat. Dar de la o atitudine distantă deloc privată de profesionalism până la indiferenţa în serviciu este un hău imens. Un hău care s-ar umple cu ani buni de închisoare.

În cazul petrecut la Slatina, o comisie de anchetă s-a instituit imediat ce vestea privind condiţiile inumane ale morţii unui pacient s-a transformat în ştire. Şi au căzut şi capete, cu toate că toţi cei implicaţi în aceast caz au susţinut cu tărie că şi-au îndeplinit întocmai atribuţiile. Faptul că s-a aşteptat o oră şi jumătate confirmarea că pacientul are asigurare medicală a fost considerat o măsură procedurală firească de cel ce a pus-o în practică.

Dar şapte destituiri din functie nu pot acoperi neglijenţa ce a condus la moarte unui om. Toate măsurile drastice, care de altfel se impuneau, şi toate acuzele vehemente ale unui ministru al sănatăţii absolut siderat nu au anvergura morală să acopere cele întâmplate. Nu pot face uitate nici măcar actele similare care s-au petrecut în anii precedenţi în acelaşi cadru având în mijloc personaje din rândul aceloraşi medici, pentru că nu mai departe de anul trecut un copil rom în vârstă de un an şi jumătate, singurul supravieţuitor al unui incendiu, a fost plimbat timp de o oră de la o secţie la alta din cauza unui medic care a refuzat internarea sa pe raţiuni rasiale, în acelaşi registru alt medic, ortoped, fiind reclamat că ar fi folosit în timpul unei operaţii un cleşte de tăiat sârmă. Şi câte şi mai câte cazuri similare or mai aştepta să iasă la iveală. Revoltător este că în aproape fiecare situaţie e nevoie de o nenorocire mult mai mare pentru ca ele să fie auzite de cine trebuie şi ca cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.

Şi acum vine întrebarea: când sunteţi parte dintr-un sistem sanitar ca cel blamat până acum, cum preferaţi să acţionaţi în situaţia unei extreme urgenţe? Să bagaţi plicuri cu bani în buzunarele doctorilor pentru a le câştiga atenţia sau să refuzaţi încurajarea dării de şpagă, lăsându-i pe ei să-şi facă treaba cum ştiu mai bine? Când şi unde se va rupe cercul ăsta vicios?