S-a întâmplat că într-o seară a întârziat mai mult metroul. Şi tot mergând eu agale de la un capăt la altul al falezei (peronul , adicătelea), am zărit agăţzat pe unul din stălpi, un manifest. Că tot aveam o grămada de treabă, am stat de mi-am aruncat un pic ochii pe el.
Manifestul chema la protest împotriva documentelor cipate. Adicătelea alea cu CIP.  Cum că hai să dăm din mâini şi din picioare şi să spunem NU… Am dat din umeri şi am trecut mai departe. Mi-a rămas însă pe creier adresa de web din finalul manifestului. Cică „rămailiber.ro”. Până la urmă, stăteam eu şi mă gândeam, care-i legătura între libertate şi nenorocitul ăla de cip? Că, din câte ştiu, nu are cin’ ştie ce informaţii. Da, sunt date cu caracter personal, dar asta cuprinde prin definiţie documentul cu pricina. Diferă doar modalitatea de citire. În comparaţie cu datele de trebuie să ţi le lectureze tovarăşul organ, atunci când e cazul. Mare chestie!… Poate e mai bine aşa: mai sigur înveţi pe cineva să treacă docomentul peste un aparat de citire şi apoi să apese ritualic câteva botoane decât să te asiguri că într-adevăr individul în cauză chiar ştie  să citească.
Şi, până la urma-urmei, libertate de la ce? Că io unul nu m-am simţit niciodată îngrădit pentru că aveam buletinul în buzunar. Şi nici n-am avut mustrări de conştiinţă când l-am mai lăsat p-acasă, în loc să-l ţin la purtător.
Şi, în general, nu mă ştiu cu musca pe căciulă. Eh, nu-s io ăla mai sfântu’ din cetate, dar, mânca-v-aş sufletul, de la gândul mustrător al călătoriilor fără bilet pe RATB până la psihoza urmăririi mele, a lu’ Petru, de Interpol, SIE, SRI, CIA şi alte cele prin accesarea datelor de pe cip… E vorba de multă ţiglă lipsă….
Adică, în mintea mea aia simplă, cam ce libertate mi se îngrădeşte? A anonimatului? Hai să fim sobri! În fine!
Ajung amuşi acasă şi îmi amintii de fluturaş. Curios nevoie mare, şi profitând că am prins firul purtător de net, dau şi caut adresa. Adică aia cu ramailiber punct ro.
Când se încarcă prima pagină, îmi scoate ochiul un articol care ţipa din titlu cam aşa : „începe însemnarea cu cifra fiarei – suntem obligaţi să acceptăm noile carduri de sănătate”…
Numărul fiarei. Aha! Oamenii erau clar de-ăia liberi!
Atât de liberi pe cât îi lăsă Domnul. Dumnezeu sau cum l-o fi chemând, fiecare pe limba lui. Începeam să mă dumiresc cam cum stă treaba. Mai jos, un articol împotriva primarului. Asta nu m-a mirat. Subiect: că a mutat troiţa din faţa Teatrului Naţional. Mda, nu pot să zic că a făcut bine… Da’  zic eu că o să fie reamplasată. Şi că există autorizatie pentru chestia asta – dadadadaDADADA, ştiu cum se fac autorizaţiile astea; da’ bag mâna în foc că măcar formal s-au asigurat că au hârtiile grămadă şi cu toate ştampilele trebuincioase. Şi, până la urmă, Teatrul Naţional nu e chiar Patriarhia Romană.
În fine! Trec şi de asta… Deja mă cam lămurisem ce şi cum e cu libertatea asta. Mă uit la semnatarii unui articol… Îl mai găsesc o data pe pagină.  Zic: ăsta e ăla mai reprezentativu’. Pe numele lui: Mihai Rapcea. Hai să vedem ce găsim despre el.
Şi am găsit, tată! De la cuvântări în Noua Dreaptă, la fraternizare întru revelaţie spirituală prin f_u_t_@reala mistico-zeiască. De-aia cu MISA, mai exact. Nu dezvolt, că nu e un blog anti-Rapcea. Fiecare e liber să se informeze şi să judece cât îl ţin neuronii.
Aaaaa… Atât. Gata! Nu-i aşa că parcă n-am zis nimic în articolul ăsta?
Cei care cred asta, să-l mai citească o dată.
Şi dacă tot nu, apăi să-întrebe.

Dunăre