Acelaşi nou început

Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.

Gânduri de sărbătoare

    Astăzi am fost deranjat de o rază. Geamul opac al măştii mele a fost străpuns de solia luminoasă a soarelui, tulburându-mi privirea pierdută printre mlaştinile interioare, spărgând imaginile în cioburi. Acum, când e frig, eu a trebuit să-mi deschid neputincios fereastra alter-ego-ului, doar pentru că, din principiu, nu puteam lăsa o rază să aştepte. Pentru că, de sărbători, ar trebui să-i facem pe alţii fericiţi, aşa cum cineva ar trebui să ne facă pe noi. Dar dacă, presupunând liric, nicio rază nu m-ar face fericit, de ce aş fi eu politicos?

   Astăzi fruntea mi-a fost acoperită de o pală caldă de vânt, adusă, probabil, de ecourile strigătelor din mine. Acum, când e frig, am fost nevoit să-mi descopăr mintea închistată în slăbiciune, doar pentru că adierea uşoară nu putea fi lăsată să treacă. Pentru că, în zilele cu Moş Crăciun trebuie să ne pese de unii şi de alţii. Ipotetic, nepăsându-mi de sănătatea frunţii mele, de ce aş prinde vântul primăvăratec?

   Astăzi am privit zăpada topindu-se, hrănind pământul. Deşi ar trebui să fie frig, gheaţa devine uşor apă, apoi aer. Iar eu, căzut în iarnă, am fost obligat să privesc o renaştere a naturii într-un moment în care griul nu are voie să devină albastru. Pentru că, în zilele cu daruri şi alint, ar trebui să admirăm căldura în fiecare imagine care ne iese în cale. Dar dacă, făcând o supoziţie cu tentă reală, în noi frigul este stăpân deplin, cum putem să nu transformăm în gheaţă orice floare pe care am atinge-o?