Un nou an început prematur cu gânduri democratice, fără spasme idilice, doar speranţa unei lupte drepte cu o conştiinţă terfelită arbitrar de terţe interacţiuni. Finalul introspecţiei, ambiguă puţin din cauza aerului greu de distilerie, din a treia zi după revelion era pozitivă, autoobservarea nu îţi mai provoca atâţia fiori. Ai lăsat în spate multe, nu le-ai călcat în picioare, ci doar le-ai umbrit puţin sub talpa piciorului de sprijin, precum un chiştoc ascuns subtil. Ai sperat că te vei schimba, că lumea va fi mai bună cu tine, că duşmăniile nu-şi mai au locul între semeni, porţia de viaţă putând fi împărţită cu lejeritate de către toţi. Ai tras linie, rigla nu era ciobită.

Au trecut mai mult de şapte milioane de secunde de când ai luat viaţa în piept cu adevărat, de când i-ai privit pe toţi mai cald, cu ochiul admiraţiei, în dauna condiţiei de român care a suferit mai multe piedici decât participanţii la un campionat de lupte greco-romane. Remarci că gustul de pelin n-a dispărut, ba chiar începe, din nou, să-ţi inunde simţurile. Oare chiar nimic nu se poate schimba p-aici? Oare toţi sunt dictaţi de propriile plăceri, de propria dorinţă de a subjuga persoana alăturată? Altruismul nu-şi are loc în dicţionarul explicativ carpato-danubiano-pontic?

Sperai să te schimbi, vroiai chiar. Eforturile depuse n-au avut niciun rezultat, te complaci acum, îmbrăţişsat suav de zâmbetul fals al celorlalţi. Discuţiile de complezenţă te înmoaie încet deşi le simţi ura în suflet. Începi să uiţi ce ţi-ai propus, vrei să le mai laşi un timp să ardă mocnăit, sperând că la început de an să nu fie stinse de tot. Promiţi că le vei lua de la capăt pe viitor. Trec patru luni şi-ţi place unde te afli: înconjurat de umbre cu chip familiar, orbit de tentaţii, convins că eşti mai bun decât alţii.

Laşi capul duios într-o parte, viaţa ţi se scurge încet … îţi place.