Restaurant Blanduziei, specific românesc în centrul Bucureştiului

• Cârciuma din drum, Promo •

Căldură mare, moncher, mai ales sâmbătă. Căldură dar şi foame, sete şi, mai ales, dorinţa de a sta undeva la umbră. Fiind ora prânzului, paşii au început să miroasă urme de cârciumă, respectând directivele sosite dinspre sus. Am găsit locaţia, să vedem prestaţia.

Pe strada Academiei numărul 2 se află restaurantul Blanduziei. Privit din afară, aduce cu tipul de restaurant românesc, în care este imposibil să nu apară şi elemente de kitsch. Terasa, acolo unde am profitat noi de munca bucătarului, este decorată simpluţ, cu elemente tradiţionale neaoşe, cu multe flori şi cu umbrele de terasă marcate cu nume de bere. Nici mică, nici mare, terasa ofera, totuşi, un colţ de linişte şi bun pentru a servi ceva de-ale gurii. Poate senzaţia este dată şi de faptul că mai sunt doar două mese ocupate. Ospătarii, doi la număr, fac parte din categoria celor care o viaţă numai asta au făcut, orice urmă de zâmbet fiindu-le ştearsă de pe faţă, de timp probabil. Foamea şi setea fiind din ce în ce mai presante, am trecut direct la comandă , lăsând analiza detaliilor pentru mai târziu.

Câte o adiere de vânt mai alunga puţin din toropeala ce ne-a cuprins în aşteptarea mâncării. Băutura a venit repede, foarte normal pentru o terasă goală. Am observat dalele de pe jos, nu prea în ton cu mesele de lemn şi rogojinile de pe pereţi. Pentru nişte beri, după o zi de muncă, merge. O muzică populară se auzea pe fundal iar mirosul de grătar îşi făcea simţită prezenţa uşor, uşor. A, a venit mâncarea. Gustoasă şi, ca de obicei, ciorba în cantitate dublă faţă de felul doi. Fiind restaurant pe lângă Universitate, nu am clipit din ochi prea des la vederea notei: două ciorbe de fasole (cu salată de ceapă roşie), o mămăligă cu brânză şi smântână, o porţie de ficăţei cu pireu (din cartofi, nu fulgi), o salată de vară, două ape minerale şi o cafea ne-au costat 80 de lei. Şi nişte chifle, să nu uit. Oricum, meniul oferă o bogată paletă de mâncăruri româneşti, tentante numai prin denumire.

Restaurantul Blanduziei are, pe lângă terasă, o încăpere de aproape 50 de locuri dar şi o cramă cu aproximativ 60 de locuri. Am înţeles că au o ofertă bogată de vinuri româneşti în meniu precum şi o trupă de lăutari care se joacă cu timpanele clienţilor. Data viitoare o să-mi fac timp să descopăr mai în amănunt aceste aspecte. Nu există wireless pentru doritori dar nici nu cred că este nevoie. Am să mai dau o tură pe acolo, să ştiu dacă bila neagră din buzunar o voi scoate la lumină sau nu. Între timp, puneţi mâna să munciţi, să aveţi bani de bere!

Cafe Bistro Vilacrosse, mâncare şi băutură în centru

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cafe bistro

   Într-una din peregrinările serale către zonele curgătoare cu bere, gastronomie şi privelişti voluptoase de vară, am nimerit în Pasajul Vilacrosse, un gang celebru al Bucureştilor, aflat apropape de Universitate şi pătat cu influenţele rustico-orientalo-neaoşe. Nu excelează în curăţenie, estetic sau confort dar se pot găsi câteva opţiuni de testare a stomacului şi gâtlejului.  Să purcedem, în consecinţă…

   Aseară am ales Cafe Bistro Vilacrosse, un restaurant ascuns printre multitudinea de mese din pasaj. Înăuntru ne aştepta o atmosferă destul de caldă şi simplă, împrăştiată peste cele opt sau nouă mese acoperite cu feţe de masă în carouri roş-albe. Pereţi bej, lustre cu abajur şi decor având urme de rustic oferă la o primă aruncare de privire un spaţiu intim, numai bun de servit masa şi citit presa. Aerisirea destul de bună te face din când în când să uiţi că te afli într-un local de fumători. Personalul este destul de amabil şi uşor de reperat, ceea ce mi se pare de bun simţ pentru un restaurant mic. Hai să consumăm ceva, dacă tot am intrat.

   Prima pagină a meniului afişează definiţia straielor gastronomice: „o bucătărie ungurească cu accente ardeleneşti”. Foamea din mine mă îndeamnă să trec repede peste analiza de preţ însă, într-o perioadă de criză, reuşesc să desluşesc cu brio cifrele din dreptul fiecărui fel de mâncare. Să spunem, deci, că localul  Cafe Bistro Vilacrosse nu este unul ieftin, chiar un pic peste medie. Adică, băutorii de Ursus lasă 6 lei pe o bere, cei de Tuborg lasă 7 lei. O iahnie de fasole de post costă 9 lei iar o ciorbă de văcuţă este tot 9 lei. Plusăm şi cu ficăţei+cartofi ţărăneşti care ne uşurează de 16 lei. Bîrrr! A-propos de uşurat, toaleta este una singură, universală şi are intrarea printr-o cabină telefonică similară cu cele londoneze. Cum s-ar spune, mersul la toaletă echivalează la propriu aici cu datul unui telefon.

   Dar să revenim la mâncare. Porţiile nu sunt proporţionale cu preţul acestora dar sunt gustoase. Mâncarea poate fi servită mai repede sau mai târziu, în funcţie de felul comandat, jumătatea de oră fiind, până acum, plafonul maxim. Recomand castraveţii muraţi care sunt excepţionali. Pentru cei care suferă de transpiraţii de după masă există aer condiţionat. Iar pentru pofticioşii care vor să caute pe google pastilele care sunt recomandate pentru digestie avem o veste proastă: nu există reţea wireless.

   Măcar o dată merită să încercaţi o experienţă la Cafe Bistro Vilacrosse, chiar dacă este sezon estival şi terasele sunt la putere.  Cine ştie, poate vă place.

 

P.S.: Aseară, pe nota de plată era trecută o bere în plus. O fi fost greşeală, n-o fi fost…

 

Piranha, încă o dată şi mă-mpuşc

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   Am zis că nu mai calc în restaurantul Piranha. Ignorant, am făcut-o. Şi am rămas cu un gust amar, deasupra celui de bere şi ţigară. Urmează povestirea unei seri pătate de ignoranţa şi dobitocia unor angajaţi ai clubului care se vrea cu pretenţii.

   „Concert Viţa de Vie în club Piranha”, anunţă crainicul radio la finalul unei zile pline de praf şi neuroni storciţi de vlagă.  Bă, ce să fac? Mergem, că e de treabă trupa, bem o bere şi, cine ştie, poate avem noroc cu servirea. Urmează telefoane, stabilit oră de întâlnire, tot tacâmul. La ora 19.00 sunt prezent acolo. Evident, majoritatea meselor sunt rezervate (a-propos, pentru amatori, rezervările costă 20 de lei pentru masă de patru persoane şi 40 de lei pentru masă de 6 persoane) iar restul de mese au deja muşterii puşi pe sorbit bere. Nu-i nimic, mă bag înăuntru şi mă aşez la o masă chiar în faţa bucătăriei şi în mijlocul „centrului de comandă” al ospătarilor. Am evaluat situaţia şi mi-am propus să fac o repriză de călire sufletească. Gen să nu cer nimic ci doar să aştept o atenţie din partea celor care ar fi trebuit să-mi ofere până în acel moment măcar un bună-ziua. Ceea ce nu s-a întâmplat. După cele douăzeci de minute în care am îndurat exemplar fumul de ţigară, căldura (aerul condiţionat nu mergea, normal) şi ignoranţa băieţilor şi fetelor cu şorţuri „Piranha” am îndrăznit să fac un semn. Unul discret, politicos şi plin de sete. L-am făcut şi pe al doilea şi pe al treilea. „Doriţi ceva?” vine, în sfărşit, întrebarea. Mi-am înghiţit răspunsul „da, aş dori să vă bat pe toţi şi apoi să vă dau foc” şi m-am limitat la a întreba dacă poate cineva să-mi aducă o bere şi un meniu. „Ăăă, staţi să văd cine se ocupă de zona asta…Vasile, Maria, cine este aici? Cine?…Unde e? Da?…Păi…Nu e aici? Cheamă-l dacă îl vezi…Nu e el? Da’ cine e?”. Nu are rost să continui şirul de întrebări tâmpe ale domnişoarei. După vreo cinci minute apare şi „responsabilul” pe zonă şi, implicit berea.

   Dar iată cum se complică situaţia în momentul în care mai sosesc doi amici. Deci câţi eram acum? Trei, în p#la mea! Adică trei beri am mai comandat doamnei care acum, surprinzător, nu a întârziat decât cinci minute. Dar berile s-au terminat iar noi mai aveam de stat ceva vreme acolo, aşa că ne-am pus la pândă. Noi speram, în puerilitatea noastră, să prindem momentul în care doamna cu nota apare, să dăm repede din buze iar apoi să aşteptăm cuminţei sucul de hamei. Am rămas cu ochii înroşiţi de atâta pândă şi cu setea mai accentuată. Unui alt ospătar, jenat probabil de feţele noastre triste, i s-a făcut milă şi a venit să ne întrebe ce am mai dori să consumăm. Am dublat comanda, pentru siguranţă, şi am fost rezolvaţi în ritm alert. Simplu? Ei bine, nu! „Patroana” zonei a prins momentul şi ne-a întrebat contrariată de unde am luat berile. „Din Piranha, dobitoaco!” aş fi vrut să-i spun dar nu se cădea. Încă. „Ni le-a adus un coleg de-al dumneavoastră.”. „Păi, şi de ce v-a luat comanda? Nu are voie să se bage peste zona mea. Cine e?”. „Cucoană, matale crezi că noi stăm după fustele tale până vii şi ne întrebi de sănătate? Domnul a fost amabil, ne-a văzut că aşteptăm ca proştii şi ne-a servit!”. Deja ne enervasem.”Uitaţi-l, dumnealui este.”. „Băi, cutare, de ce ai luat comanda de aici? Nu ştii că eu servesc aici? Nu ştii că n-ai voie?”. Am avut un moment impresia că trăiesc într-un film prost sau că cineva neinspirat doreşte să se amuze pe seama reacţiilor mele retarde, privind această scenă. Dar nu, nu era aşa. Totul era real, în faţa mea şi a amicilor mei. „Păi, doamnă, dacă nu veniţi mai des pe aici, tot la colegu’ o să apelăm. Şi nu ne pasă nouă cum aveţi voi treburile pe aici. Ori ne serviţi ca lumea, ori…”. „Ştiţi, mă iertaţi, sunt mese multe rezervate şi mai am câteva de servit. După aceea vin şi la dumneavoastră.”. De unde am tras concluzia că prioritate au mesele rezervate, că doar de aia costă.

   Mai sosesc şi alţi amici, masa se animă, concertul se apropie. Dorim să comandăm de mâncare. Nasol moment, se pare. O să vedem mai încolo de ce. Apare doamna, tot greu aşteptată, reuşim să dăm comanda de mâncare (chestiuni clasice, mici, cartofi prăjiţi) după care o lovim cu tradiţionalul „cât timp durează?”. O abordare relativă, aş spune, pentru restaurantul Piranha. Acolo, timpul, aşa cum este el acceptat de Sistemul Internaţional şi aşa cum îl ştim noi, capătă alte nuanţe. Minutul nu mai are 60 de secunde, ora nu mai are 60 de minute. Nici măcar termenii evaluativi, gen „repede”, „puţin”, „imediat”, „în curând” nu au aceeaşi însemnătate. Revenind, ospătăriţa ne anunţă că mâncarea ne va fi servită, speră dumneaei, „cât mai repede cu putinţă. O să insist la bucătărie să le facă repede.”. Mai luăm şi o comandă de bere şi aşteptăm. Locaţia în care ne aflam (în faţa bucătăriei), cumulată cu foamea care creştea în noi cu fiecare minut, ne oferea şansa de a concepe cele mai voluptoase, bizare sau grobiene scenarii gastronomice, urmate în final de proiecţia sexuală peste ospătăriţă.

   Dar iată că începe concertul. Primele care rup uşa sunt fetele. O clipă, băieţii rămaşi în încăpere au schimbat o serie de priviri între ei, cu berile în mână şi cu respiraţia tăiată. O clipă, rotaţia Pământului a încetinit. Despot a scos primul tril. Stomacul continuă urletele iar timpul curge în ciuda noastră. Nu voi descrie aici concertul şi atmosfera pentru că nu este cazul. Vă pot descrie, în schimb, cum aseară, timp de două ore (!), am suferit de foame şi nervi alături de amicii mei. Nesimţirea şi bătaia de joc la adresa noastră a atins punctul culminant în momentul în care ni s-a spus că la bucătărie nu mai sunt mici. La două ore după ce am dat comanda! În condiţiile unei beri în plus la bord, am fi sărit la bătaie. Oricum, schimburile de replici de după au fost de prisos.

    Nu este prima dată când mă lovesc de o situaţie de acest gen în club Piranha. Un restaurant care, de-a lungul anilor, a evoluat din punct de vedere al esteticului. Dar, aşa cum ne şade nouă bine, ambalajul este preferat conţinutului. Peştii piranha au fost înlocuiţi, se pare, de papagali. Şi nu mă refer la pasărea aceea inteligentă. În ciuda activităţilor muzicale destul de active petrecute acolo, imaginea este stricată de atitudinea celor care ar trebui să-şi dea seama că din banii consumatorilor îşi iau salariile si dividentele. Aşa cum spuneam, aseară am asistat la un concert reuşit, încheiat cu un serviciu client nereuşit. Am salvat, până la urmă, seara cu o şaormă din Regie.

La Scînteia, cuib de propagandă gastro-lichidă

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   la-scanteia

   Un prieten mi-a povestit la un moment dat despre o cârciumă interesantă, pe undeva pe Ferdinand. Îmi spunea ceva despre relicve comuniste, barmani pletoşi, muzică bună şi mâncare pe măsură. Apoi, mi-a mai spus că a ajuns acasă la patru dimineaţa, rupt în fund de băutură. Păi, în acest caz, cum să-l cred? Drept urmare, mi-am luat inima în dinţi, portofelul în buzunar şi am purces spre locaţia cu pricina. Pentru studiu, evident.

   Aşadar, mergând pe bulevardul Ferdinand, între Foişorul de Foc şi intersecţia cu Mihai Bravu, am nimerit la numărul 73 restaurantul La Scînteia. Situat într-o casă cu etaj şi demisol, pare în regulă de afară, mai ales că imobilul este renovat. Odată pătruns pe tărâmul localului cu nume comunist, prima mă loveşte terasa. Neaglomerată, aşa cum se întâmplă de obicei pe la noi, maxim cinci sau şase mese şi frumos aranjată. Un copac imens străjuieşte curtea, deci atmosfera este liniştitoare. Intru în interiorul casei, transformat într-un restaurant, aşa cum spuneam mai devreme. La demisol este o cameră cu patru mese, simplu decorată şi numai bună de rezervat cu prietenii pentru onomastici sau jocuri de societate. Sau, pur şi simplu, pentru a bea în linişte, mai ales că vis-a-vis este şi buda, nefiind astfel obligaţi să parcurgeţi distanţe apreciabile.

   La  următorul nivel ne lovim de bar şi de alte două încăperi. Una este mai tot timpul rezervată barmanilor, rudelor şi prietenilor acestora. Sunt trei mese dar găsim agăţat pe perete şi un televizor LCD. Decorul nu sare cu nimic în ochi şi nu prea se leagă de numele locaţiei. Cealaltă încăpere are urme comuniste, respectiv poze cu Ceauşescu, Stalin, frânturi din documentele vremii şi cărţi propagandiste aşezate frumos pe poliţe. Stând la o bere cu un prieten de-al meu în respectiva cameră şi belind ochii pe decorurile din jurul nostru, am avut o revelaţie ascultând muzica locului, în speţă System of a Down, Sepultura, Type o’Negative, Iron Maiden: cum se pupă, oare, cele două mesaje din încăpere? Cum s-au înţeles rockerii cu sistemul comunist?

   La ultimul etaj, încă o cameră pentru delectare, decorată mai spre Elisabeta Rizea şi camarazii săi de luptă. De asemenea, găsim şi o terasă la acest nivel cu doar patru mese şi destul de prietenoasă. Pe timpul verii berea rece şi coroana copacului de deasupra pot face un pic de masaj mental, ajutându-ne să uităm de cele cincizeci de grade Celsius ale aerului. Oricum, cârciuma este dotată  cu aer condiţionat, deci putem să ne ferim de fotonii sorinelului şi în interior. Bucătăria este pentru cei care nu sunt extrem de pretenţioşi iar preţurile sunt mai jos decât cele din centru. Există în meniu si oferte de genul „parizer pe ziar”, pentru cei care sunt legaţi temporal de perioada cu pricina. Eu am mâncat şi în căminul studenţesc aşa ceva (sau mai nasol) şi nu eram pe vremea adepţilor lui Lenin. Mă rog… Lunea bucătăreasa este liberă, ne-a explicat o domnişoară cu piept generos şi ipostază de rockeriţă, care serveşte pe terasă. Este de remarcat şi un nene trecut de patruzeci de ani, cu păr lung şi alb, barbă pe măsură şi tricou cu Maiden, care mai tot timpul (mai ales spre final de program) se plimbă împuşcat în aripioare. La un moment dat, o vom face şi noi.

   Hai, lăsaţi calculatoarele închise şi treceţi la bere.  La o vreme caldă, merge o bere rece. Caldă, rece, adjective.

Leii puţini din Leu

• Cârciuma din drum, Martor şi tartor, Promo •

   cantina-leu

   Toată lumea vorbeşte de criză financiară, economică sau de altă natură. Mie mi se întâmplă, de cele mai multe ori, să fiu în criză de timp. Iar când se apropie ora prânzului, criză de stomac. Corelat cu partea economică, sistemul meu de ghidare către sala de mese m-a îndrumat în ultimele zile spre vechea locaţie de studenţie. Mai exact, în Complexul studenţesc Leu. Şi, surprinzător, nu la Jegosul, pentru a înmuia neuronii în berea la halbă şi a privi mai apoi tâmp în cioburi, ci în cantina „groapă”, aflată în dreapta intrării în Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (alături de Jurnalistică şi Psihologie).

   Complexul studenţesc Leu îmi aduce aminte de anii în care foamea nu era o senzaţie greu de înfruntat, mai ales dacă trupa de „beţivi ordinari”, aşa cum îi plăcea administratorei căminului C să ne alinte, era mai tot timpul reunită şi pusă pe şotii. Mai un şotron, mai un diafilm, mai o chitară, uite aşa reuşeam să împăcăm stomacul. În prezent, nu mai reuşim să păcălim la fel de uşor organul cu pricina, în consecinţă mai trebuie să-i dăm şi de lucru. Aşa cum puneam mai devreme, cantina din Leu, cea din dreapta intrării în clădirea facultăţii, mi-a dat ocazia să redescopăr mirosuri şi figuri din trecut. Decorată în vechiul stil al cantinelor comuniste, cu aceleaşi personaje la servire ca acum opt ani şi păstrând acelaşi iz de mâncare gătită cu aceleaşi ustensile de zeci de ani, locaţia cu pricina este, paradoxal, şi o oază de tinereţe, mai ales prin prisma clienţilor săi. Cine reuşeşte să dea o fugă până acolo în jurul prânzului, se poate considera norocos din punct de vedere gastronomic, precum şi economic. Ideal este să prinzi coada de ora 12-12:15 astfel încât să nu amâni cu mai mult de zece minute desfătarea papilelor gustative. Doamnele care servesc sunt amabile aşa cum le stă bine unor personaje de vârsta dumnealor şi chiar te îndrumă către meniul potrivit. Tăvile din plastic şi tacâmurile din inox seamănă cu cele folosite de bunici în perioada interbelică dar nu reprezintă un impediment în momentul în care eşti fericitul interlocutor al ospătăreselor. Deja îmi plouă în gură.

   Meniul este destul de variat şi acoperă o paletă largă de gusturi ale clientelei. Ciorbele sunt excepţionale, la fel şi felurile secundare, ca să le zic aşa. Există şi variante de desert, respectiv prăjiturile din cofetăria copilăriei, precum şi sucuri sau bere. Evident, nu se fumează. Atmosfera, aşa cum spuneam, este sub media luxului din restaurantele din branşă dar pentru cei care nu ţin cont de aceste aspecte, chiar nu contează. Am remarcat faptul că, deşi afară aerul are în jur de 35 de grade, în cantină este răcorel. Dar să revnim la partea economică. Păi, cu numai 8 lei noi, am servit aşa: o ciorbă de fasole, iahnie de fasole cu şniţel de pui şi o salată de varză. A, şi cinci felii de pâine. Sau, săptămâna trecută, am avut o altă combinaţie: ciorbă de perişoare, salată orientală, mâncare de fasole verde şi un piept de pui prăjit. Cu pâine, normal. Am plătit numai 12 lei noi. Ia să vedem, ce platou mi-am mai construit…Ciorbă de pui cu tăiţei, ardei umpluţi şi pâine, din nou. În total, şapte lei şi patruzeci de bani. Mai zic? Să nu uit, intrarea în campus, dacă vii cu maşina, te costă un leu, la negru. Sau doi lei cu chitanţă. Programul este de luni până vineri, cu închidere la ora 20:30. În general, dacă un fel de mâncare se termină, nu se mai prepară în ziua respectivă (în special la ciorbe).

   Una peste alta, pentru cei care au gustat în mod constructiv şi distractiv viaţa de cămin, reîntoarcerea la atmosfera unei cantine studenţeşti ar fi de bun augur. Mai ales dacă preţurile au rămas ca în tinereţe iar mâncarea seamănă cu cea adusă de nenea mecanic de locomotivă. Poftă mare, dacă daţi o tură!

O'Hara, două hare

• Cârciuma din drum, Promo •

   ohara

   Momentele petrecute după final de muncă sunt, în general, cele mai aşteptate. Dacă sunt consumate împreună cu prietenii, într-o locaţie relaxantă pentru creier şi ficat, cu atât mai bine. Drept urmare, să vedem ce se întâmplă dacă facem un tur prin cârciumile din drum.

   În ultima perioadă, dacă aţi fost mânaţi de sete pe acolo, centrul istoric din Bucureşti a intrat pe un făgaş apropiat de cel normal. Nu chiar apropiat dar, oricum, sunt nişte schimbări în bine faţă de anul trecut. Se mai renovează din clădiri, din străduţe, în ritm tipic mioritic pentru că sunt legate direct de autorităţi. Dar asta este o altă poveste. Aşa cum spuneam, au apărut din ce în ce mai multe baruri şi terase. O bilă neagră, pentru modul haotic în care sunt dispuse. Astăzi, însă, ne vom concentra asupra uneia dintre ele.

   Pub-ul O’Hara se află pe strada Franceză numărul 13. Destul de mic (în jur de nouă mese) dar încăpător întotdeauna pentru clientela sa. Autodefinit irish-pub, în afară de reclamele la Guiness înşirate pe pereţi, într-un fel de poveste a celebrei beri negre, restul este un amalgam de medieval (ţinând cont de armura şi săbiile încrucişate prezente) şi rustic european. Tavanul înalt, în formă de arcadă, din cărămidă, conferă o aparentă senzaţie de spaţiu aerisit. Vara chiar se întâmplă aşa, pentru că intrarea formată din două uşi mari, de geam, stă deschisă larg. În sezonul mai friguros, fumul îţi pătrunde până la chiloţi, ventilaţia fiind rar pornită. Din raţiuni de economie de curent, probabil, alături de românescul mod de a „chinui” clienţii.

   Una peste alta, este un loc plăcut, unde te poţi obişnui repede. Terasa montată vara este cochetă, muzica ne aduce aminte de U2, The Cure, R.E.M. sau Simple Minds şi, pentru cine are chef, se poate juca Darts. Sunt şi două televizoare, ce rulează sport. Barmanii, un nene şi  o tanti, sunt amabili şi te lasă să-ţi savurezi berea în linişte, chiar dacă închiderea este în jur de ora 12 noaptea iar tu nu dai semne că-ţi pasă de asta. Preţurile sunt acceptabile (6 lei halba de Tuborg). Budele sunt separate (beţivi şi beţive) deşi, după o perioadă mai lungă de slalom printre halbe, nu mai contează în care din ele îţi marchezi teritoriul.

   Pentru a vă face o părere personală, mergeţi până acolo. Până la urmă, gusturile nu se discută. Noroc!