Planşeta maimuţelor

Am urmărit aseară spectaculosul recital de autogoluri al celor de la CFR Cluj, în meciul cu Bayern Munchen. Abia azi am aflat că scorul final a fost 3 la 2 pentru nemţi, şi nu 2 la 1, aşa cum am remarcat eu. Ai dracu’ nemţii ăştia, muncesc şi-n somn…

Nu vreau să comentez în niciun fel conţinutul tehnic al confruntării pentru că nu mă pricep. Las asta în seama colegilor mei, academicienii, respectiv a domnului Bilă, şef la Departamentul Sportiv Semi-Forza Steaua al Revistei Cioburi. Ce mi-a sărit în ochi, în schimb, nu a fost o petardă sau vreo brichetă din tribune, ci tocmai atmosfera făcută de spectatori precum şi diferenţa de mentalitate dintre ai lor şi ai noştri. Şi, inevitabil, mi-aduc aminte de recentul „derby” dintre Dinamo şi Steaua. Mi-aduc aminte nu de meciul în sine, destul de anost, ci de confruntarea susţinută cu multă abnegaţie de suporterii celor două echipe. Mai exact, tradiţionalele lupte de maimuţe.

Nu am să înţeleg niciodată (şi nu cred că este ceva de înţeles) ce scurt-circuite se produc între sinapsele celor doi sau trei neuroni aflaţi sub scalpul ultraşilor. Pe lângă faptul că partea sportivă a unui meci, adică partea interesantă şi importantă, nu excită prea mult receptorii atrofiaţi ai gibonilor amintiţi mai sus, nici măcar ideea că ar putea să-şi umple mecla cu sânge nu-i ţine departe de stadion. De fapt, tocmai asta cred că este şi ideea, să împartă nişte picioare şi pumni, asezonaţi puternic cu „muie” şi „sugi p#la”. Imaginile de la tv vorbesc de la sine.

Soluţia de curăţare a suporterilor-paraziţilor oferită de Jandarmerie nu este una tocmai eficientă. Adică dă rezultate pe moment dar nu de lungă durată. O soluţie optimă şi eficientă ar fi cazarea maimuţelor în taberele militare din Afganistan. Acolo, îmbrăcaţi, hrăniţi şi înarmaţi corespunzător (mai ceva ca la mă-sa natură acasă), băieţii responsabili cu scandalul în şi pe lângă stadioane vor putea să pună în aplicare toate metodele de scuipat, înjurat, fut#t bocanci în gură şi pumni în nas, plus că vor avea bonus şi arma cu gloanţe adevărate.

Îmi doresc să stau aşezat confortabil pe un scaun de pânză, privind liniştit cum la 15 metri în faţa unui vehicul de recunoaştere se deplasează un grup de ultraşi, îmbrăcaţi militar şi transpirând abundent. Apoi, când vor călca pe mina amplasată de talibani, să-mi iau acuarela şi să încerc să nimeresc cât mai bine roşul acela care va ţâşni în toate părţile. Toate astea, cu Ilie Dobre în căşti, la emisiunea Fotbal minut cu minut.

Primatele, parcarea şi neuronii distruşi

   gibon

   O cititoare nervoasă din cale afară ne-a trimis la redacţie filmul unei păţanii cotidiene, prea banală pentru a fi băgată în seamă. Dar pentru că şi noi suntem cu nervii la pământ iar existenţa noastră este involuntar legată de cotidian şi banalitate, ne-am hotărât să expunem cele povestite de domnişoară, în speranţa că reuşim salvarea câtorva neuroni ai dânsei. Nu cităm nimic, forma fiind a autorului. Fondul, în schimb, este real şi pe bune.

   Aşadar, într-o frumoasă după-amiază de primăvară, pe final de post al Paştelui, duduia cu pricina se decise brusc să viziteze pe cineva în Drumul Taberei. Odată ajunsă la obiectiv, următorul pas a fost parcarea autoturismului proprietate personală. Unde anume? Pe spaţiul public, normal. Public, adică public. Nu îngrădit, nu plătit de vreun gibon, nu adjudecat (cel puţin în teorie) de nimeni. Pac, pac, vorba altui gibon (cerem scuze organismelor de protecţie a animalelor pentru această analogie), sus maşina pe trotuar şi dus la bun sfârşit vizita. La revenirea pe spaţiul neîngrădit menţionat mai devreme începu desfăşurarea acţiunii. Un nene, genul de sectorist după vorbă, după port, tocmai îşi lăsase amprentele pe ştergătoarele autoturismului domnişoarei, îndreptându-le falnic către cer. Gest total deplasat, din moment ce în această poziţie ştergătoarele nu vor curăţa niciodată parbrizul maşinii. Ca atare, starea de nervozitate apăru de urgenţă în scenă, bucuroasă că are de mâncat nişte neuroni tineri. Schimbul de replici ivit între cititoarea noastră şi domnul de mai devreme nu are rost a fi prezentat, cert este că urmarea a fost apelarea Poliţiei Comunitare. De către duduie, evident.

   Pentru că Drumul Taberei este în Bucureşti iar Bucureşti este în România, este lesne de înţeles promptitudinea şi respectul faţă de cetăţeanul plătitor de servicii comunitare manifestate de capetele-goale-purtătoare-de-caschete-contra-soarelui. În speţă, doi poliţişti comunitari, veniţi ca urmare a solicitării cetăţenei agresate verbal (şi cât pe ce şi fizic) de către masculul trecut de a treia tinereţe (după aspect), netrecut de grădiniţă (după capacităţile intelectuale) şi singur pus stăpân pe bucata de trotuar unde domnişoara îşi parcase maşina. Fără a bate câmpii degeaba, firul istorisirii este bubuit de un scurt-circuit în momentul în care unul din cei doi tablagii găsi soluţia: ”Domnişoară, haideţi să evităm situaţia tensionată, nu mai parcaţi aici..Nu vedeţi că domnul îşi ţine aici maşina mai tot timpul?”. Încercând din răsputeri să-şi înfrângă reacţiile unui criminal în serie, replica reclamantei rămase oarecum în eter: „Domnule, acesta este un spaţiu public. Dumneavoastră vă auziţi când vorbiţi? Nimeni de pe acest trotuar, în speranţa că legal avem voie să parcăm aici, nimeni nu are dreptul de a revendica vreun centimetru pătrat! Primul venit, primul servit, nu?”.

   Întrucât discuţia a scos la iveală şi alte personaje sosite în ajutorul domnului îndrăgostit de ştergătoare, respectiv soţie şi nepoată, dar şi pentru că trecutul celor patruzeci de ani lucraţi în armată, declaraţi de sus-numit, reflectă în totalitate inflexibilitatea şi gradul de înţelegere a anumitor chestiuni de ordin civilizat pentru nenea „proprietar” de trotuar, preferăm să nu o mai lungim ci să prezentăm sub forma unor linii scurte alte aspecte interesante ale povestirii. Ce am reţinut, aşadar: domnii poliţişti încercau să o convingă pe domnişoară să nu mai parcheze acolo pentru că, oricum, ea nu era din zonă şi astfel ar fi evitat discuţii fără rost (deşi, repetăm, spaţiul era public). De asemenea, a urmat reproşul că solicitarea de intervenţie a fost fără fond, din moment ce agresiunea fizică nu a existat, ca atare nu va fi niciun proces verbal. Nu mai conta faptul că a fost agresat un bun proprietate personală şi că datoria celor doi poliţişti era de a preveni şi acest gen de lucruri. Şi că era nevoie de câteva vînătăi ca totul să fie în regulă. Lehamitea şi izul de alcool al miliţienilor erau prezente prin definiţie.

   Domnişoara nu s-a lăsat învinsă de sistem. A mers la Inspectoratul de Poliţie pentru a depune o reclamaţie împotriva celor doi bugetari. Replica domnişoarei de la ghişeu este demnă de filmele balcanice: „Doriţi să mergeţi în instanţă?…Dacă nu doriţi să mergeţi în instanţă atunci nu are rost să faceţi plângere.”. Orice alte cuvinte sunt de prisos.

   În timp ce ne pregăteam să dăm pe ţeavă textul de mai sus, primim deodată o scrisorică de la prietenul domnişoarei, martor şi dumnealui la păţania descrisă mai înainte. Pentru că ne pregăteam să închidem redacţia, având deja rezervată masă la o cârciumă (şi nu puteam amâna, nu?), am decis să prezentăm textul în forma brută. Aşadar, minunaţi-vă:

 

   „Sosesc, în schimb, ajutoare pentru partea vătămată, prietenul ei, coproprietar al maşinii şi rezindent în acea zonă de <<bon ton>>. Tipu’ e nervos, are treabă la birou, are multe pe cap, numai de imbecili care nu-i lasă gagica-n pace nu are chef , dar ce să facă… Întreabă pe un ton răstit perechea de dinozauri ce au cu nevasta, cu maşina şi, în general, cu viaţa lui de om. Bătrânul cimpanzeu nu recunoaşte că i-a agresat cel puţin gagica şi că domnişoara a parcat pe locul lui. Trecut prin încă 4-5 experienţe similare, prietenul vede roşu în faţa ochilor şi începe să le explice pe un ton urlând, pe înţelesul celor patru primate (să nu uităm de cei doi poliţişti)  sensul cuvintelor „domeniu public”, adică şi dacă vii cu crucişătorul intergalactic direct de pe Alfa Centauri ai voie sa andochezi acolo, nimeni nu e proprietar sau chiriaş pe domeniul public, indiferent că stă în zonă de 500 de ani. Un poliţai dă din cap umil şi uşor speriat, dându-i dreptate după care o taie repejor în maşină, unde deja era aşteptat de celălat organ. Multumiti fiind că a apărut altineva să rezolve conflictul, se retrag în glorie.

   Femela gibonului decrepit, o babă cu părul vâlvoi şi priviri rătăcite, pare a intra uşor în panică şi încearcă să fie mai împăciuitoare. Dând dovadă de nişte preocupări academice, umbla cu un teanc de fotografii ale maşinilor din zonă, fiecare cu un bileţel cu notiţe. Îi spune tânărului că ea poate aranja ceva cu locurile de parcare şi dacă scapă de o anumită rablă de acolo îi dă lui locul, de parcă ea era fericita posesoare. Bătrânul cimpanzeu nu se lasă uşor, bolmojeşte de ceva, o adunătură de proprietari care au hotărât anumite chestii, în fine, ceva greu de reţinut. Nu pune botul la logica elementară a tinerilor care-i explică pentru a mia oară că nu el este proprietar, argumentele astea nu ţin la tataie. Unicul neuron atrofiat îl îndeamnă să-l pună cu botu’ pe labe pe tânăr, întrebându-l dacă a făcut armata, argument suprem de bărbăţie şi vitejie în mintea „rumunului” retard. Tânărul  îi raspunde nonşalant că nu iar Moş Asfalt concluzionează: „ Nici nu meriţi să discut cu dumneata”. El a făcut 40 de ani de armată. Se vede. Pare-se că acel unic neuron pe care cei doi bătrâni „caveman”, aduşi de soartă, de comnunişti sau de mai ştiu eu cine, din fundul ţării în cartierul dormitor, este pe cale să facă implozie. Suprasolicitat, Tataie Carieră Militară, Comandant Suprem al Loganului, Contraamiral al Trotuarului din Faţa Blocului începe să interpeleze trecători pe stradă, surescitat, ţipând în gura mare că d-aia a ajuns ţara de râpă, din cauza unor tineri ca ăsta, cu cercei, că trebuie organizare, că nu se mai poate cu tineretul ăsta, etc.

   Lăsând elucubraţiile retardice la o parte, Moş beşleagă ar trebui să ştie că ţara a ajuns de râpă din cauza unor organisme unicelulare ca el, complet inutili societăţii, parazit într-o armată de securişti timp de patruzeci de ani, cu o pensie frumoasă plătită şi de tinerii cu cercei, care muncesc cât şapte să ţină în spate specia asta decrepită care a votat pentru „stabilitate”, l-a votat pe Iliescu cinşpe’ mandate. Reperele pe care le are vis-a-vis de cât ţi-e plapuma, de bun simţ, de propretate poate se aplică în pădurea din care a ieşit, în niciun caz în societatea unei urbe. Totodată, tinerii ăştia obraznici muncesc ca să plătească şi „organele” – Poliţia Comunitară – o adunătură de trântori analfabeţi, căcăcioşi şi complet incompetenţi, în pofida sloganului „ Siguranţă şi Încredere”. A cui siguranţă şi a cui încredere, mă întreb. Că a unei domnişoare pe stradă, ziua în amiaza mare, în niciun caz.

   Din păcate nu este nici primul, nici ultimul caz. Cartierele dormitor, neadaptarea la spaţiul şi societatea urbană a populaţiei bipede silvico-speologico-rurale care a început de peste juma’ de secol să invadeze oraşul duce adesea la astfel de conflicte între cele doua specii, omul şi veriga lipsă dintre cromagnon şi neanderthalian. Din păcate se înmulţesc prin pui vii, sunt prolifici şi se adaptează repede noilor condiţii, reuşind să se impună speciei autohtone. Soluţii de deparazitare? Sincer, nu ştiu…Poliţia Comunitară nu va face nimic. Probabil, la următoarea fază, îi sparg faţa, îi dau foc la maşină iar pe babă o târâi de păr înapoi în peşteră, de unde a venit. Dacă tot ne întoarcem la origini…”.

  

Vă rugăm, nu faceţi asta acasă!

Mulţumim lui Bogdan Alexandrescu pentru participare J

 

Meserie de criză ?

Dat fiind faptul că se apropie sărbătorile de iarnă, fie ele credincioase sau nu, o mare parte din purtătorii de peturi cu apă şi dero din intersecţii, precum şi majoritatea celor cu şapte fraţi, părinţi decedaţi şi cel puţin o boală prin buzunare au luat cu asalt subteranele ocupate, aproape zilnic, de masa de plătitori de taxe şi contribuţii sociale. Cu alte cuvinte, s-a dat drumul la colinde în metrou. Folosind acest mijloc de transport spre corporaţia unde îmi sacrific doza cotidiană de neuroni, mă lovesc involuntar cu timpanele de sunetele izvorâte din gura colindătorilor descrişi mai sus, sunete nu tocmai suave. Alături de mine, aceeaşi problemă o au şi restul locatarilor din conservele Metrorex. Şi acum, unde vreau să ajung: săptămâna trecută i-am văzut apărând cîte unul (prima reacţie a unui nene a fost să-i dea bani unui cântăreţ din acesta, numai să tacă. A insistat chiar…). Apoi, au început să apară câte doi. La începutul acestei săptămâni urlau câte trei. Tot aşa, până când, astăzi, a năvălit o trupă de şase (!) discriminaţi, normal, urlând din toate puterile ceva ce aducea cu un colind. Una peste alta, mă gândeam că în ritmul acesta, în vreo două săptămâni, nu o să mai încapă lumea în vagoane din cauza trupelor vocal-instrumentale de ocazie. Sau, de fapt, criza financiară a început să se agraveze şi concedierile s-au înmulţit iar cei rămaşi fără slujbă s-au reprofilat ? Până la urmă, toată lumea vrea să aibă un cârnat şi o sarma pe masa de Crăciun, nu ?

Sunt în ceaţă…

Privind tâmp în gol, am fost tulburat de o întrebare ieşită din mijlocul neuronilor afumaţi de tutun: în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu, ceaţă foarte deasă) cum se descurcă eroii-personaje celebre ? Ok, Superman nu cred că îşi face probleme, doar el vede prin obiecte, deci zburatul pe ceaţă ar fi floare la ureche pentru dumnealui. Dar ce face Spiderman, tată ? Din câte am văzut eu, stimabilul personaj nu posedă accesorii care să-i permită desfăşurarea misiunilor de salvare pe o asemenea vreme. Care va să zică, răufăcătorii pot acţiona liniştiţi în aceste momente..Sau or fi făcut şi cei doi vreo alianţă ?
 

Discuţiile unui şoarece corporatist, la punctul de fierbere

„Stimate şef, sunt în urmă cu multe lucruri. Am o listă întreagă de parcurs dar întârzierea nu se datorează, şi sunt sigur de asta, capacităţilor mele de a roade tot felul de dosare. Am reuşit să trag o linie pentru a cuantifica, într-un fel, realizările din ultimele săptămâni. Sunt de acord, lista rezultată este foarte scurtă. Nu, nici eu nu înţeleg de ce lista este atât de mică, raportată la perioada trecută. Probabil, pe undeva, timpul are o scurgere inutilă. Eu încă nu am găsit-o. Şi chiar aş vrea să descopăr defecţiunea pentru că îmi generează impresia de a da în gol, sentiment similar cu sexul când eşti rupt de beat, neplăcut de altfel. Paradoxal, deşi îmi doresc reducerea pauzei, în ideea de a reduce timpii petrecuţi la muncă, ar fi bine să avem la dispoziţie 24 de ore pentru finalizarea agendei zilnice. Măcar să ştim, eu şi alte rozătoare asemeni mie, că odată ajunşi acasă ne putem gândi relaxaţi la soţie/prietenă/soţ/amant/altele, putem mânca privind cu mintea în farfurie şi nu la clădirea corporaţiei, putem să ne propunem pentru a doua zi, după finele de program, o vizită la teatru sau în parc. Dar nu. Refuzul de socializare şi transcendere familială ne apasă până adormim, fie în faţa unui pahar de alcool, fie cu ochii pierduţi prin cameră. Planurile zilei următoare sunt altele şi au legătura exlusivă cu tabele, termene limită, cerinţe ale angajatorului. Întrebările de genul „tu nu faci, tinere, copii ?” au început să fie agasante. Nu, nu fac. Spermatozoizii mei au alte priorităţi. Nu au timp.Au alte dead-line-uri. Şi, din câte observ, agenda lor este făcută pentru un timp foarte îndelungat. Încep să cred că singura cale de acces la ei va fi cu programare.

Sintetizând, nu am reuşit să fac ultima cerinţă apărută în capul listei de priorităţi. Dar promit că o voi rezolva. Solemn, promit acest lucru. Va trebui să găsesc, mai întâi, un magazin cu timp. Ieftin şi mult. Cu neuroni la kilogram.”

 

Deocamdată, şoarecele corporatist mai lucrează în acelaşi loc. Şeful său a trecut cu vederea acest e-mail primit de la rozătoare, zâmbind pierdut. A mărit, în schimb, lista. La muncă, nu la întins mâna !

 

Starship suckers

Într-un top al gogoşilor electorale Mircea Geoană ar ocupa nestingherit primele poziţii. Mai nou, acest personaj al scenei politice din România, unde rulează de ani buni piese din ce în ce mai proaste, a declarat că a avut discuţii cu oficialii N.A.S.A. pentru o eventuală trimitere în spaţiu a unui astronaut român, probabil pentru a-i readuce PSD-istului creierii pe planetă.

Ar fi interesant de găsit nişa de alegători căruia acest mesaj i se adresează mai ales că, în general, mulţi dintre compatrioţii politicianului sunt oricum cu capul în nori. Mă rog, nu cred că acum oamenii de ştiinţă români, ăia care mai sunt şi care studiază fenomenul cu pricina, se vor buluci să-şi manifeste intenţia de vot în favoarea celor susţinuţi de Mircică (sau poate chiar în favoarea lui), la fel cum nu cred că discuţia cu N.A.S.A. a avut loc.

Oricum, în acest sens, sugerez cercetătorilor autohtoni să-şi canalizeze neuronii şi bugetele fabuloase pentru a acorda sprijin tuturor proiectelor de acest gen astfel încât candidaţii la diversele funcţii politice şi administrative să aibă ce promite, şi pe parte tehnologică, în campanile lor căci pe parte economică le-a dat-o altcineva.

Astfel, România ar putea fi prima ţară care să deţină tehnologia teleportării (excelentă în concedii, excursii), călătoria în timp (multiuz), camere holografice (mai ales pentru pensionari), nave interstelare (?) şi multe altele. Bine, ar mai câteva dar aici nu suntem noi descoperitorii: autostrăzi, curăţenie, parcuri, şcoli, etc. Probabil din acest motiv nu ne batem capul cu ele, este important să venim cu ceva nou…Era să întreb iar dar ştiu răspunsul: nu, nu le este ruşine.

Alice în tara figurilor

Fiecare figură intersectată cu raza mea vizuală îmi stârneşte, de la o vreme, o curiozitate de-a dreptul obscenă privind întâmplările din spatele său, cele care ajută la modelarea ei în acel moment. Fiecare chip întâlnit în peregrinarea cotidiană mă pune să-mi imaginez diverse scenarii ale filmului derulat în spatele cortinei afişate în şi de mulţime. Costumul elegant susţinut de privirea lansată în gol, mersul legănat însoţit de un zâmbet pe măsură, trupurile împreunate şi înfăşurate cu adiere de vânt, toate acestea mă aruncă în spatele fiecărei scene, mai mult sau mai puţin, ascunzându-mi, de fapt, povestea din mine. Pentru cele câteva momente de reverie, pătrund uşor într-o lume pe care mi-o pot construi cu ajutorul celorlalţi, profitând de un scurt şi simplu contact vizual. Prefer să citesc nuvelele altora în loc să le corectez pe ale mele. Cu fiecare pagină străbătută simt cum anotimpul prezent îşi reia culorile uitate printre rânduri iar timpul îşi dă silinţa să piardă din când în când nişte minute. Toți monstruleții devoratori de neuroni se așează cuminți, cu mâinile la spate, privind curioși acest spectacol, dându-mi uneori câte un sfat privind firul poveștii. Iar eu continui, puțin câte puțin, să devin propriul meu regizor…

Ați privit vreodată figurile celor pe care îi întâlniți, imaginându-vă câte o poveste ?

Scurt istoric de subteran

  Cine se trezeşte de dimineaţă ajunge departe, cică. Cine se trezeşte de dimineaţă şi merge cu metroul ajunge pachet de nervi, asezonat la greu cu sudoare. De la corporatişti  gelaţi inclusiv pe părul de pe piept, până la omuleţii cu ochi roşii produşi de  curentul din cârciuma de lângă staţie, cu toţii împart acelaşi peron sau vagon. Ca o societate evoluată ce suntem, normal că ţinem pasul şi cu ultimele strigăte ale tehnologiei şi ale bunului confort. Acest lucru se observă încă de la intrările în subteran, unde accesul este limitat la o singură uşă prin care, dacă ai neşansa de a fi proprietar de puţine kilograme, poţi fi azvârlit violent către lumea din care tocmai ai sosit. Deosebit de precis este indicatorul de timp al peronului care îţi poate arăta enervant de clar cât de puţin ţi-a lipsit să apuci ultimul metrou. Nu vei ştii nicodată cât o să aştepţi ca prostul până la sosirea următorului tren. În fond, de ce te-ar interesa ? Dar iată că apare şarpele de oţel. Acum îţi doreşti să nu deţii surplus de kilograme. Îţi doreşti, de fapt, să mergi spre casă unde ai putea să faci o baie, curăţând de pe tine începutul nu tocmai roz al zilei. Cauţi în acelaşi timp răspunsuri la fel de fel de gânduri legate de procreere, taxe, occident. Nici nu-ţi dai seama când ieşi la suprafaţă. Până la urmă ai scăpat de trafic şi claxoane, nu ? Metrorex, măi domnilor, voi când crăpaţi ?