Un gest poate aduce soare lângă noi

Sunt gesturi ale celor din jur care îți pot însenina ziua, exact când nu te aștepți. Cei din jur pot fi persoane a căror prezență este obișnuită dar pot fi și indivizi întâlniți aleatoriu și efemer. Important este că, prin momentul oferit ca o rază de soare pentru restul orelor din zi, rămân undeva, pitiți în memorie.

Într-o societate plină de invidii și suspiciune, simplul salut între vecinii aceleiași scări poate fi categorisit ca un eveniment rar și ieșit din comun. Fiecare își poartă gândurile, fiecare își respectă sau nu comunitatea (sau, să-i spunem vecinătatea). Deseori, dialogurile între locatarii unui bloc (și aici mă refer în mod special la București) sunt însoțite de cuvinte nu tocmai potrivite pentru a fi redate, având la bază diverse neînțelegeri, stupide de cele mai multe ori. Generațiile trecute, poate de șaptezeci sau optzeci de ani, mai pot povesti și îndruma cât de cât spre un comportament oarecum mai civilizat, asta dacă ar avea cine-i asculte. Cei care au crescut în mare parte numai la bloc, în cartierele gri și înghesuite, și-au pierdut orice formă  de înțelegere pentru cei din jur, pentru ideea de comunitate.

Gândurile acestea tulburi, cotidiene, mi-au fost spulberate ieri de un bătrân simpatic, întâlnit întâmplător în spatele blocului, în timp ce veneam spre casă. Îl văzusem cum, înainte să se intersecteze cu traiectoria mea, a salutat respectuos o tânără care își plimba cățelul, purtând un dialog scurt cu aceasta iar la finalul discuției, galant, s-a aplecat și i-a sărutat mâna. Un gest frumos, normal și primit cu o oarecare stângăcie de domnișoară. Zâmbind în fața scenei de dinaintea ochilor mei, am fost întrerupt de același bătrân care mi-a adresat, salutându-mă, câteva cuvinte. „Ce om gospodar aici, ajută la treburile casei! Așa, tinere, foarte bine. Să trăiești!”. Eu nu făceam altceva decât să duc două sau trei plase în mână, venind de la magazin. L-am salutat respectuos și am plecat spre blocul meu, mulțumit că mai există oameni normali, civilizați.

Nu vreau să fac un caz special din această întâmplare (deși, experiența de până acum mă face să-l consider un caz extrem de rar) însă încerc să-mi închipui de ce nu se leagă ideea de comunitate în urban. Îmi aduc aminte de copilărie și de oamenii întâlniți, educația primită și multitudinea de gesturi din societatea în care existam atunci iar tot ce văd este opusul a ceea ce se întâmplă acum. Faptul că, în lift, vecinul nu-mi răspunde la salut, mă face să mă gândesc dacă șansele de a vindeca societatea românească de aceste mizerii este reală. Soluția, însă, nu este ca de acum înainte eu să nu mai salut vecinul. Nu, îl voi saluta până când va spune și el un bună ziua. În acel moment, voi putea vorbi despre o schimbare în bine. Un exemplu individual, pe care ar trebui să-l proiectăm global. Sunt gesturi, cum ar fi salutul vecinilor, respectul față de bătrâni (în autobuze sau pe stradă), oferirea copiilor o înghețată, etc., care au devenit clișee deși, paradoxal, sunt rar întâlnite. Eu cred că le putem considera arme, pentru a oferi zâmbete și altora. Și, până nu încercăm, de unde vom putea știi că nu funcționează?

Unde dai și unde crapă

    Acum aproape o lună am purtat o discuție cu un preot tânăr, dintr-un orășel de munte. Îmi explica diferențele dintre fosta sa parohie și cea actuală, diferențe între modul de a gândi și de a se purta al oamenilor. Mi-a rămas în cap o întâmplare amuzantă, pe de o parte.

   Într-una din slujbele sale de duminică părintele a inițiat o discuție cu enoriașii săi din fosta parohie menită să trezească, într-un fel, respectul față de natură și protejarea mediului. Majoritatea dintre ei obișnuiau să arunce în râul care le trecea prin spatele casei gunoaie și resturi menajere iar preotul încerca să le explice că ceea ce făceau nu este bine. Nu este bine pentru râu, pentru natură, pentru vecinii din aval. Argumentele sale, menite să stopeze acest fenomen, erau îmbinate cu noul context în care se afla însăși țara, membră U.E. și angajată să respecte norme de protecție a mediului. „Gândiți-vă la copii voștri, oferiți-le locuri frumoase și curate.”, le spunea părintele. „Râul este limpede și curat de la Dumnezeu, păstrați-l așa. Gândiți-vă ca la o păstrăvărie, așa trebuie să fie de curată apa.”, a punctat parohul.

   Oamenii au stat, au gândit și, într-un final, au deschis ochii. Preotul avea dreptate. La puțină vreme după discursul părintelui, au început să se vadă rezultatele. Într-adevăr, gunoaiele nu mai erau aruncate în râu iar apa devenise iarăși limpede. Ce făcuseră enoriașii? „Părinte, te-am ascultat, căci ai grăit drept. Când vii să ne vizitezi păstrăvăriile?”.