Muntele e indicat să îl vezi de trei ori: iarna, toamna şi vara. De fiecare dată, deşi e acelaşi, nu îl primeneşte nimeni forţat, e altfel. E tot acolo… [pauza de o cana cu vin, simt ca mă lasă inspiraţia].
Da, deci muntele… Mă, daca n-aţi fost pe el, degeaba citiţi articolul, vedeţi mai bine cum scăpaţi de mahmureală, în 14 paşi simpli: http://www.wikihow.com/Deal-With-a-Hangover-the-Day-After
Scuze pentru ieşirea în decor, dar rămân fără idei când, de multe ori, aceloraşi persoane, trebuie să le răspund la întrebări precum:
De ce mergeţi pe munte? (vă dă ăia ceva? – ar completa cineva)
Sau …
Ce v-o plăcea vouă să staţi la cabane din alea cu buda în fundu’ curţii? Cât vă iese mai ieftin faţă de o pensiune. Nu vă înţeleg nene.
Nici nu trebuie.
Da mă, am fost şi eu tânăr şi mă căram cu cortul zile întregi.
Aşa, şi? Ai îmbătrânit, piatră la rinichi, scolioză dextroconcavă? Te-a rupt Counter-ul în două (şi nu mă refer la cântar)? Ipohondru, apatic patologic, ori suferind de marasm, da, te înţeleg. Că anturaj, benzină şi cazare se face rost instant în restul de situaţii. Iar momentul se potriveşte de comun acord, ca de fiecare dată.
Acu pe bune, ce o fi atât de riscant să mergi în miez de aprilie, primăvară în toată regula, pe Ceahlău. Ceva ploaie pe drum, 6 grade dimineaţa, nimic urât. Nimic de pierdut, doar sute de kilometri concentraţi pe volan şi împrejurimi, pe o vreme de făcut copii, nu alta.
Traseul… Ei bine, parc naţional fiind, traseul e ca la carte. Ascensor mai lipsea şi puneau afiş Ceahlăul Mall – pantofari wellcome. Prognoza era de bun augur, chit că seara de dinainte arăta ca naiba. Dintre toţi munţii, al nostru afişa cea mai mică temperatură: 0 grade. Restul erau pe plus.
Asta înseamnă numa’ bine, urma noi să aflăm pe parcurs: o pufoşenie de zăpadă…
Gata, am stricat farmecul, povestea se termină aici, nu-s Sadoveanu să o dau în digresiuni analgezice. 6 ore în loc de 3:30, poze cu nemiluita… lumea îmbrăţişândă de bucurie că a cumpărat parazăpezi, înghite altul în sec că le-are în maşină, cineva în loc de cagulă a câştigat o bască eccossaise, nu contează: moralul e mereu pe plus (Ungure, zi-i lu’ Hrisant ce iei în fiecare dimineaţă, ăla nu crede că eşti agitată-natur).
Şi să nu uităm, zăpadă. Alături de o poză de calendar:
Cabana Dochia ocupată, poate dormim la schit (hell yeah, la schit, ura, cum să nu), apare drept liberă o cameră de 4 locuri (săr’na cabanieru, care a taxat fix 4 locuri, noi fiind 3+3, în fapt). Vârful Toaca bifat la amurg, retur nocturn sub Frontala Şefă care dă maree altora, kilometri de poze, moralul pe plus+.
După urcuş cu zăpadă până la brâu ce poate fi mai frumos? Coborâre cu zăpadă până la brâu? Exact.
Se improvizează repejor alte parazăpezi, că Jgheabul cu hotaru nu era deschis. Se apasă pe butonul “hai la vale” şi aia e. Nu stai să peticeşti ceva ce merge strâmb, îi dai înainte, până la consumul total.
Mă, deci pe mine ăştia mă bagă la spam dacă mai continui cu articole din astea fără noimă.
De fapt o să fac altfel. Bag partea a doua după Paşti, că mai sunt chestii de povestit. Totul e să nu încercaţi asta acasă, de capul vostru sau fără echipament adecvat sau pe vreme necâştigătoare.
Serios vă spun.
Max