Amor nou – un Ceahlău

Muntele e indicat să îl vezi de trei ori: iarna, toamna şi vara. De fiecare dată, deşi e acelaşi, nu îl primeneşte nimeni forţat, e altfel. E tot acolo… [pauza de o cana cu vin, simt ca mă lasă inspiraţia].

Da, deci muntele… Mă, daca n-aţi fost pe el, degeaba citiţi articolul, vedeţi mai bine cum scăpaţi de mahmureală, în 14 paşi simpli: http://www.wikihow.com/Deal-With-a-Hangover-the-Day-After

Scuze pentru ieşirea în decor, dar rămân fără idei când, de multe ori, aceloraşi persoane,  trebuie să le răspund la întrebări precum:

De ce mergeţi pe munte? (vă  dă ăia ceva? – ar completa cineva)

Sau …

Ce v-o plăcea vouă să staţi la cabane din alea cu buda în fundu’ curţii? Cât vă iese mai ieftin faţă de o pensiune. Nu vă înţeleg nene.

Nici nu trebuie.

Da mă, am fost şi eu tânăr şi mă căram cu cortul zile întregi.

Aşa, şi? Ai îmbătrânit, piatră la rinichi, scolioză dextroconcavă? Te-a rupt Counter-ul în două (şi nu mă refer la cântar)? Ipohondru, apatic patologic, ori suferind de marasm, da, te înţeleg.  Că anturaj, benzină şi cazare se face rost instant în restul de situaţii. Iar momentul se potriveşte de comun acord, ca de fiecare dată.

Acu pe bune, ce o fi atât de riscant să mergi în miez de aprilie, primăvară în toată regula, pe Ceahlău. Ceva ploaie pe drum, 6 grade dimineaţa, nimic urât. Nimic de pierdut, doar sute de kilometri concentraţi pe volan şi împrejurimi, pe o vreme de făcut copii, nu alta.

Traseul… Ei bine, parc naţional fiind, traseul e ca la carte. Ascensor mai lipsea şi puneau afiş Ceahlăul Mall – pantofari wellcome.  Prognoza era de bun augur, chit că seara de dinainte arăta ca naiba. Dintre toţi munţii, al nostru afişa cea mai mică temperatură: 0 grade. Restul erau pe plus.

Asta înseamnă numa’ bine, urma noi să aflăm pe parcurs: o pufoşenie de zăpadă…

Gata, am stricat farmecul, povestea se termină aici, nu-s Sadoveanu să o dau în digresiuni analgezice. 6 ore în loc de 3:30, poze cu nemiluita… lumea îmbrăţişândă de bucurie că a cumpărat parazăpezi,  înghite altul în sec că le-are  în maşină, cineva în loc de cagulă a câştigat o bască eccossaise, nu contează:  moralul e mereu pe plus (Ungure, zi-i lu’ Hrisant ce iei în fiecare dimineaţă, ăla nu crede că eşti agitată-natur).

Şi să nu uităm, zăpadă. Alături de o poză de calendar:

Cabana Dochia ocupată, poate dormim la schit (hell yeah, la schit, ura, cum să nu), apare drept liberă o cameră de 4 locuri (săr’na cabanieru, care a taxat fix 4 locuri, noi fiind 3+3, în fapt). Vârful Toaca bifat la amurg, retur nocturn sub Frontala Şefă care dă maree altora, kilometri de poze, moralul pe plus+.

După urcuş cu zăpadă până la brâu ce poate fi mai frumos? Coborâre cu zăpadă până la brâu? Exact.

Se  improvizează repejor alte parazăpezi, că Jgheabul cu hotaru nu era deschis. Se apasă pe butonul “hai la vale” şi aia e. Nu stai să peticeşti ceva ce merge strâmb, îi dai înainte, până la consumul total.

Mă, deci pe mine ăştia mă bagă la spam dacă mai continui cu articole din astea fără noimă.

De fapt o să fac altfel. Bag partea a doua după Paşti, că mai sunt chestii de povestit. Totul e să nu încercaţi asta acasă, de capul vostru sau fără echipament adecvat sau pe vreme necâştigătoare.

Serios vă spun.

Max

 

Asociaţia Pro-Sindrofia

„Diseară o sa avem musafiri, ştiţi ce aveţi de făcut” era îndemnul cel mai motivant de a face curăţenie temeinică în vremurile tare demult trăite. Trentenarilor sihaştri, holteilor votivi şi corporatiştilor neînsoţiţi, „a avea musafiri” sună depresiv. A face o marţi, sună altfel.
Ceaiuri dansante le zicea prin liceu – sau chindii – cum era vorba în partea mea de lume.
După care, în facultate, ne-a pălit iniţiativa de a face „chefuri”. De ce azi? Pentru ca e marţi (Salut Robert!). Şi s-a perpetuat, cât timp a existat colectivul. După care a urmat perioadă corporatistă şi ascensiunea către… pe treptele sociale… saaau. Nu ştiu ce evul mediu a avut loc, dar o vreme buna parcă n-a mai existat asa ceva, sau mi-s amintirile voit estompate.
Conceptul a reieşit la suprafaţă cu diverse arome: Marţea cu scorţişoară (când era timp de vin fiert), Marţea de joi (când în marţea de marţi era rost de patinoar), Marţea cu mujdei (sau Şalăul dansant), Marţea în deplasare. Indiferent de zi, dacă programul extra-profesional, preferinţele culinare sau idiosincraziile sociale coincid proporţional cu cheful de viaţă, se poate declara marţi.
Conceptul este simplu şi îl puteţi experimenta oricând lipsa de fiţe şi pofta de nou-gătit se reunesc în ceea ce, de multe ori se numeşte, socializare offline. Cum se ajunge la ea (mail, facebook, sms, porumbei călători) este irelevant, totul e să fie.

Şoptitul până la limita spartului de timpane când se dezbate cine este criminalul din Mafia, genunchii înghesuiţi în jurul mesei la năvala peste saramură, stropii de salivă ale aproapelui la o discuţie înflăcărată de al treilea pahar de vin, tot ce înseamnă atingere, căldură, transpiraţie umană, muzică, sporovăială fără vreun obiectiv şi alte încântări de senzori. Aia e.
Adică o reuniune de lumi, care, printr-o întâmplare sau alta au ceva in comun. Restul e trecut drept marca înregistrată.
De ce e nevoie musai:
1. Spaţiu pentru manifestare.
Dacă într-o garsoniera au intrat 18, sau în 3 camere tot atâţia, e clar că mai mult de bucătărie şi sufragerie (în ordinea asta) nu va fi nevoie.
2. Lista de ingrediente.
Asta se comunică în scris confirmiştilor iar fiecare va aduce aportul aproximativ ergo-distant, fără să spargă puşculiţa.

3. Reţeta
Asta e mereu secretă, anunţacul o dictează indirect prin lista de ingrediente. Daca mixezi fără discernere ce scrie la punctul doi, sigur nu te descurci să intuieşti despre ce va fi vorba: dovlecei, chipsuri, lipii libaneze, piept de pui, mango, suc neacidulat, bere, morcovi, caşcaval, castane, praz, vin de casa, usturoi.
4. Adunarea, creşterea suspansului, demistificarea, completarea cu noi-veniţi, ultrajul papilelor şi descătuşarea limbii în ghiduşii sociale adecvate.
Ce scrie mai sus.
5. Deznodământul
Înainte de ruperea tradiţionala a uşii se asigură temeinic că tot gunoiul e sub preş, vasele sunt în zona chiuvetă-blat-masă din bucătărie.

Cine n-a priceput conceptul să mă sune. După care iar evul mediu.

Max



Cu lotca prin Lunca

Inspirat de ce a putut scrie un venetic despre plaiurile natale (salut, Niculaie! http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pledoarie-pentru-macin_id_3446.html), mi-am pus în cap sa trag o relatare antidoctă despre o vânare de ştiuci pe vânt, la umbra pomului lăudat. La Lunca (http://www.complexlunca.ro/), unde totul nu-i la fel. Oricât de des ai merge, găseşti câte ceva care să te bage în ceaţă. Dacă abordaţi vreun drum nocturn, prescurtând pe la Cernavodă spre Nazarcea, pe unde nici offroadul nu răzbate, puneţi „Blue Hotel” de Chris Isaac şi luaţi traseul închis, decopertat si de evitat (de doi ani de zile tot aşa-i). Pe alocuri tăiat fideluţă şi parcă destinat testării nervilor la proba de răbdare: „ce talent faci cu ăla de pe contrasens?”. Mai ales dacă „ăla” e vreun autocar legitim. Taci mâlc şi realizezi că cei 20 km economisiţi se complimentează cu urări citrice de la bucşe plus fix acelaşi timp pierdut ca pe drumul standard.

Trăitul pe lung al clipei, cu 20km/h, în rafale de „Lost Highway”. Vulpi multe pe traseu, stelele toate pe cer iar la orizont concert de muzică electrostatică roşie, cu luminiţe. Doar bate vântul şi creşte piatra în Dobrogea, cum să nu fie rost de boom energetic cu ventilatoare într-una. Muriţi!

Am mers alături de un drum ca la carte făcut de americani între Baia şi Ceamurlia cea de gripă aviară dădătoare… şi niciun magazin deschis după 10 noaptea. Noroc cu benzinăria flancată de babaici, de la intrarea din Jurilovca.

Pescuit, ţuică şi vin pe lac = festin, vorba lui Roger vâsleorul.

Alături de Valerică pescarul şi cu mine, reportacul, ne-am aflat trei „meşteri” în ale datului la rame, începând cu ora 5, că atunci senzaţia este.

Ăilalţi trei, profitorii, au investit într-un motor electric şi duşi au fost.

Cum să explici, mă, fiorul bălţii către tabăra adversă? În câteva secvenţe îmi răzbat gânduri despre păsăretul proaspăt dezemigrat, răsăritul pastelat, foşnetul menuet al stufului, oglindirea soarelui până în străfundul obscur al apelor, răbdarea mulinânda. Dar n-ai cum să răpui dezbaterea nici pomenind despre genetica masculină a vânătorului sau originea acvatică a neamului ori despre pacea absolută care spulberă orice chef de muncă atunci când ştii că vin serbările firului învârtoşat. Puterea priceperii depinde şi de tipul spicului ce dă culoarea şuviţelor: nativ sau aclimatizat, proaspăt sau trecut prin tăvălugul vieţii.

Miristea de după pârjol, încă punând beţe în talpa ghetelor, dar lasând loc holdelor de trestie din noul an, mocirla întunecată, greu de intuit şi neplăcut surprinzătoare pe moment, oasele matinal pătrunse de umezeală şi frig, infinitul stufărişului ori dogoarea tâmpă şi tihnită n-ai cum să ţi le însuseşti de la tastatură. Poate doar după o sticlă de vin la vreun bistro, şi numai punând la cale o nouă excursie, percepi din ce în ce mai intens o astfel de experienţă. Iar din poze poti doar să insinuezi temperatura între anotimpului ăsta atipic şi greu de imitat: o toamnă, calendaristic primăvăroasă, la momentul acordării cu o oră mai înainte a ceasului. Care aici, ca şi în Elveţia, nu se întâmplă. Ora e mereu aceeaşi, cea de iarnă. Slujbele se anunţă atavic, pe vechi, şi se ţin iulian.

Despre legenda lui Jurba, pădurea de stejar de unde s-a auzit clopotul, reţeta de „şti” şi cât de nemaipomenită e Dobrogea, data următoare, însă.

Ura! Etapa naturală, cea de bun augur, a udării minciocului, cu întârziere, s-a produs. Dupa ore în şir de bântuit după ştiuci şi terminând explicaţiile cu blisca, jumătatea pragmatică a participanţilor trece la secţiunea „pluta”. Iar succesul se arată a fi la fel de nepriceput. Căci scopul în sine nu este cel care trebuie căutat, ci plăcerea parcursului şi înecatul porilor cu viaţă, nerăbdătorilor este. Şi chiar dacă, la ora consemnării, o captură per căciulă nu mi se pare treabă, downshiftingul indus unora e numa’ bun. Excluzând secătuirea pompei de benzină, cazarea, barca ori taxa de pescuit, fireşte.

Şi excluzând inconsistenţa celor ce se vor din partea locului. De aia zic că la Lunca mai mereu ai parte de altceva, fără să mă refer la cât de întins e firul: nu te anunţă cât e taxa, unde e pe bani şi unde nu, care e metodologia de facturare, de ce data trecută era aşa iar acum e altfel.

În rest mă abţin şi rămân la trăirile neşlefuite ale sfârşitului de săptămână, făcut parcă în ciuda lui noiembrie (duminica a fulguit chiar), alături de întâlnirea cu răpitorul care a binevoit a stârni priviri înciudate undiţei mele: e caras, ba nu, e ciortan că-i galben, ba nu…

Era chiar legenda din Lunca: Exagerat Bibanul.

Max

Dietă astrală

Incredibil! Speriat de faptul că redacţia Revistei Cioburi a prins greutate în urma proiectelor gastronomice începute în preajma Crăciunului, un cititor scăpat dintr-un univers paralel a reuşit să ne repare faxul doar gândindu-se la el. În acelaşi timp, printr-o simplă pocnire din degete, ne-a transmis rândurile de mai jos. Noi ne-am enervat pentru că a trebuit să introducem diacriticele.

„Dragi doamne şi domnişoare, domnilor,

În urma deselor solicitări venite pe calea undelor tele-kinetice, am decis să vă dezvălui o reţetă bine păstrată de mii de ani de gardienii porţilor stelare ale Smârfilor. În calitate de ultim reprezentant al acestei populaţii, venită din îndepărtate galaxii, pe timpul când Terra nu era încă o planetă aşa cum o percepe umanitatea azi, am decis să vă predau Marea Dietă Astrală a Smârfilor Pleşuvi. Aveţi grijă! Ea nu trebuie să ajungă în mâinile cui nu trebuie pentru că, odată aflat acest secret de duşmani, Smârfii vor trebui să vină şi să distrugă planeta voastră! După ce o citiţi, o memoraţi şi o veţi păstra doar în mintea voastră, asigurându-vă mai apoi că o puteţi lăsa cuiva de încredere, pentru a proteja şi generaţiile care urmează.

Aşadar, pregătiţi-vă ochelarii, aruncaţi ultimele biluţe din nas, spălaţi-vă pe mâini şi luaţi o sacoşă de rafie, pentru că veţi merge la piaţă! Ce trebuie să cumpăraţi:

Carne:

-peşte

-vită

-pasăre (găină sau curcan).

Lactate:

-iaurt (cutie mică, poa’ să fie şi cu grăsime)

-brânză dulce proaspătă de vacă

-ouă (se consideră a fi lactate)

Legume:

-orice fel de legume, în afară de cartofi, mazăre şi fasole.

Fructe:

-lămâie

-grapefruit.

Acum, pământenilor, ce trebuie să ştiţi. Este musai să mâncaţi de cinci ori pe zi. Mesele principale vor fi prima, a treia şi a cincea. A doua şi a patra masă vor fi, de fapt, gustări care să nu depăşească 100 g de aliment (aici puteţi savura un iaurt mic, un grapefruit, doi morcovi cruzi sau orice altceva ce vă mai trece prin cap, din lista de mai sus). La mesele principale puteţi mânca oricât dar vă asigur că vă veţi obişnui cu puţin. Mesele trebuie să aibă trei ore între ele. Important: trebuie să respectaţi aceleaşi ore la care veţi mânca, în fiecare zi! Numai aşa organismul vostru va înţelege că sunteţi obsedaţi şi trebuie să slăbiţi.

Ca mod de preparare, este bine să respectaţi următoarele reguli:

-carnea se va face doar fiartă, înăbuşită, la cuptor sau la grătar.

-legumele le puteţi mânca oricum (bineînţeles, curăţate şi spălate, nu fiţi nehaliţi), însă dacă sunt crude este mult mai bine.

-lactatele ştiţi voi cum să le mâncaţi (ouăle doar fierte sau făcute ochiuri fără ulei, în tigaie şmecheră. Nu mâncaţi mai mult de un ou pe zi, respectiv patru ouă pe săptămână).

Alte reguli: beţi minim doi litri de apă pe zi, faceţi cât mai multă mişcare (sexul este puternic recomandat) şi cântăriţi-vă o dată pe săptămână, dimineaţa, după ce aţi lăsat sub capacul toaletei treaba aia murdară.

Ce este interzis? (tocmai ce am captat o undă cu această întrebare)

Păi, este interzis să faceţi următoarele lucruri:

să nu amestecaţi la aceeaşi masă lactate cu carne. În rest, orice combinaţie este permisă.

-să consumaţi alcool.

-să mâncaţi făinoase (pâine, paste, etc).

-să mâncaţi grăsimi (merge un pic de ulei adăugat într-o salată sau la un mujdei de usturoi).

-să prăjiţi alimentele (mă repet, ştiu…).

-să consumaţi dulciuri (inclusiv zahăr în cafea sau în ce mai puneţi voi).

-să mâncaţi alune, seminţe.

De fapt, aveţi voie să daţi iama doar în alimentele prezentate la început. E mai simplu aşa de înţeles, clar?

În prima lună veţi scăpa de vreo 8-10 kg iar apoi ritmul va fi menţinut la unul sau două kg pe lună (în minus, dăăh!). Trebuie să respectaţi acest regim minim şase luni iar apoi o viaţă întreagă.

Acum, după ce v-am dezvăluit secretul păstrat de mii de ani, pot să plec liniştit în galaxia mea. Bine, eu oricum trăiesc într-o lume a mea, deci nu e cazul să mă deplasez şi fizic. Gata, am încheiat receptorul de unde.

Succes,

Ultimul Smârf Pleşuv Rămas Întreg La Cap (la ultimele trei nume aş putea renunţa)”

Şi noi credem la fel.

Petrecerea de Adio / Bun venit

   Lumea e în schimbare. Se schimbă clima, se schimbă nivelul de trai, se schimbă clasamentul ţărilor “la putere”, se schimbă tot. Ultimul eveniment de care am auzit să se schimbe, la care am şi participat activ, este petrecerea de burlaci/ţe ţinută înaintea fiecărei legări pe viaţă între doi oameni. Sau pe câţiva ani, că şi acest ”până moartea vă va despărţi” s-a schimbat în orice altceva.

   Din câte am aflat , din surse foarte sigure (Go#gle), această practică a pornit de la tinerii spartani, care înaintea fiecărei ceremonii de căsătorie dădeau o petrecere de pomină pentru a marca trecerea de la un statut la altul. De ceva timp încoace, domnişoarele viitoare soţii s-au gândit că ar fi frumos să aibă si ele o astfel de trecere. Foarte frumos, nimic de zis. Schimbarea s-a produs în momentul în care viitorii miri nu au mai considerat de ajuns o singură noapte de pomină, ci “comemorează” evenimentul cu un mini concediu în ţări străine.

   Barcelona este unul din locurile în care astfel de petreceri-concediu sunt dese. Am avut, cum spuneam şi mai sus, şansa de a participa la o astfel de practică. Distracţia distracţie, puţin shopping, locuri multe de vizitat şi Sangria pentru hidratare în loc de apă. Nu pot spune în ce a constat distracţia, deoarece am depus un jurământ de tăcere, pe care dacă îl voi încălca voi avea de suferit cazne din cele mai nebănuite. Iar fetele alături de care am participat la “serbarea” cu pricina au părut foarte serioase în privinţa acestui lucru!

   Am observat, în schimb, în perioada petrecută în acest oraş foarte multe grupuri de femei/bărbaţi care sărbătoreau acelaşi lucru. Bine, percepţia diferă foarte mult de la un sex la altul. Grupuri îmbrăcate în tricouri cu însemne « Mary is starting her new beautiful life by getting married », sau « It’s Phillip’s last living week-end, after that he’ll be married » sau, cel mai tare grup, în care mirele îmbrăcat în rochiţă roz cu cosiţe blonde umbla nestînjenit în mijlocul zilei prin oraş. Ceva mai inovator decât tricouri însemnate, ce-i drept. Practic, un dezmăţ de o seară nu mai este de ajuns într-o lume în care tot mai mulţi sunt speriaţi de viaţa în doi şi atunci e nevoie de un week-end de pomină, la o destinaţie destul de îndepărtată, dacă se poate, pentru a nu se afla nimic din cele petrecute, totul fiind transformat într-o petrecere perfectă, până la urmă.

   Probabil, în timp, lucrurile se vor schimba şi mai tare. Eu aştept cu nerăbdare petrecerea de burlaci/burlăciţe în care mirii se vor hotărî să nu se mai întoarcă, împreună cu tot alaiul de rigoare, sau, într-un moment de beţie, să se căsătorească cu camerista/barmanul de la hotel.

 

29721_133574899991679_100000175105734_373544_6607278_n

Tatuajul, artă sau moft?

Suntem ceea  ce părem, de cele mai multe ori. Suntem ceea ce ne înconjoară şi ceea ce modelăm în jurul nostru. Suntem mai mult decât vedem. Vedem ceea ce colorăm sau ceea ce murdărim. Suntem prinşi în fiecare moment pe care timpul ni-l oferă şi pe care viaţa ni-l desenează. Adunăm clipele pline de savoare sau încărcate de ploi şi le strecurăm, picătură cu picătură, în suflet.

Teo poartă un mesaj. E mesajul celor care ajung în preajma talentului său şi se pleacă în faţa pensulei electrice. Pielea devine martora clipelor din suflet, bune sau rele, colorate sau cenuşii. Este artistul care dă formă gândurilor.

Noi l-am întrebat diverse:

RevistaCioburi: Salut, Teo! Zi-mi, te rog, de unde a pornit ideea cu salonul de tatuaj?

Teo: A pornit acum doi ani şi jumătate când eu, de fapt, vroiam să mă las de tatuat. M-a susţinut naşul meu care mi-a spus că decât să renunţ la nouă ani de muncă mai bine încercăm, să vedem ce iese şi dacă nu merge, închidem, ne vedem de treabă şi aşa mai departe.

R.C.: Pasiunea pentru desen când ai descoperit-o? În ce fel ai cizelat-o?

Teo: Cred că în jurul vârstei de patru ani. Bunica mea, care era femeie de servici într-un liceu, îmi aducea caietele care le mai găsea prin bănci. Eu rupeam foile scrise şi pe restul mă apucam să desenez. Dar numai pe caietele de matematică şi neapărat studenţeşti, nu alea mici 🙂 De cizelat, am cizelat-o printr-o pură întâmplare. Iniţial, am vrut să dau la medicină  şi în momentul în care am văzut că liceul sanitar nu mai există, a intervenit un prieten de-al lui taică-meu care i-a întrebat pe ai mei de ce nu mă lasă să dau la Tonitza, mai ales că aveam talent, începuse şi el să-mi explice nişte chestii pur tehnice… În fine, m-am apucat să desenez cu câteva zile înainte de examen, şi am intrat. Penultimul dar am intrat. Am terminat sculptura, apoi am vrut să dau la Facultatea de Arte, la grafică, dar pe vremea aia nu prea aveai şanse dacă nu aveai bani mulţi aşa că am lăsat-o baltă cu facultatea vreun an, un an jumate şi m-am apucat de cealaltă pasiune, respectiv tatuajul. Am intrat până la urmă la Restaurare. În consecinţă, mi-am cizelat talentul prin multă practică 🙂

teo1

R.C.: Cum este văzut tatuajul în România?

Teo: Eu, unul, cred că destul de bine, cel puţin în ultima vreme, adică nu mai văd atâtea aversiuni cum erau în 2002 sau în 2003. Înainte, dacă aveai tatuaje, mai puneai şi un cercel ceva, erai direct Satana. Ajungeai să te baţi cu oamenii din cauza asta. Acum lumea e mai relaxată, ne ajută cred şi emisiunile de pe la tv sau poate lumea a început să facă diferenţa între cei tatuaţi mai „răi” şi cei tatuaţi care au ceva de zis.

R.C.: De ce se tatuează oamenii, de fapt?

Teo: Păi cred că, în general, sunt oamenii care au ceva de zis şi vor ca alţii, în speţă artiştii ca mine, să-i ajute să-şi arate acele gânduri, într-un mod creativ şi pe o pânză căreia nu ai ce să-i mai faci să dispară. Există şi oameni care fac asta doar pentru design, pentru a-şi completa forma sau ceva de genul acesta.

R.C.: Ce te fascinează mai mult, desenul în sine sau conceptul din spatele său?

Teo: Ambele. Din punctul meu de vedere, nu prea au cum să meargă separat, trebuie să le dai importanţă amândurora. Şi chiar nu am ce să comentez mai mult de atât.

teo2

R.C.: Are Teo un stil al lui?

Teo: A început, a început. Nu avea înainte dar a început. Oricum, e foarte greu să cauţi un stil, uite întreabă oamenii care fac artă. Eu unul nu pretind că fac artă, eu spun că mă distrez în timp ce desenez pe oameni. Dar, oricum, e destul de greu să găseşti un stil al tău.

R.C.: Există artişti care te-au influenţat în ceea ce faci?

Teo: Da, sunt mulţi. Îţi dai seama, de 11 ani de când mă joc cu aparatele astea… Sunt spanioli, americani, chiar şi aproape de noi, adică din Ungaria. Sunt oameni care au făcut chestii faine înaintea multora şi abia acum tehnicile lor sunt folosite. E vorba şi de viziune, evident. Uite, un exemplu este Anil Gupta care a preferat să lucreze doar chestii serioase, cu însemnătate.

teo3

R.C.: Care a fost cea mai faină chestie care ţi s-a întâmplat până acum în cariera (sau mini-cariera) ta de artist?

Teo: În primul rând sunt surprins de mine. Există momente în care intri într-un fel de blazare şi apoi, dintr-o dată, scoţi nişte chestii tari. Deşi ştiu că eu le-am făcut, mă uit totuşi şi nu-mi vine să cred că eu le-am realizat.

teo5

R.C.: Au existat momente în care ai refuzat să tatuezi? Dacă da, de ce?

Teo: Am refuzat odată să tatuez pe cineva pe penis. În general, încerc să nu refuz, ci să deschid mintea celor care vin cu idei aşa-zise stupide că ar putea să arate şi altfel.

R.C.: Există festivaluri de genul celui de la Sibiu. Cum ajută aceste convenţii pe cei ca tine?

Teo: Ajută pentru că, pe lângă emisiunile de profil, mai sunt şi aceste festivaluri, convenţii şi lumea îşi mai deschide ochii faţă de acest fenomen. Pe partea financiară, nu prea cred.

teo4

R.C.: Pentru perioada următoare, să zicem un an sau doi, ai vreun proiect important în plan?

Teo: Da, ştii că vorbeam noi la un moment dat de un album de tatuaje dar la câtă treabă am, am cam rămas în urmă cu el. Eu sper să-l termin, totuşi pentru că îmi doresc să arăt lumii că uite, şi românii se tatuează, că şi românii sunt creativi.

R.C.: E greu să tatuezi în România, şi mă refer strict la partea tehnică: ustensile, cerneluri, alte materiale?

Teo: Acum chiar nu mai este greu. Dacă ai cunoştinţe în domeniu şi ştii ce ar trebui să-ţi cumperi e destul de facil. Într-adevăr, e mai costisitor doar dacă vrei anumite scule, altfel e ok.

teo6

R.C.: Ce lucruri îţi plac în România şi ce lucruri urăşti cel mai mult, deopotrivă?

Teo: Cel mai mult îmi place faptul că sunt tot mai mulţi oameni care nu au avut treabă cu tatuajele vin la mine şi mă lasă să fac ce vreau pe pielea lor. Bine, au norocul că eu sunt unul din puţinii care îşi doreşte să le facă ceva frumos. Şi ce urăsc? Prefer să nu mă mai gândesc la chestia asta. Îmi consum energie pe care aş putea să o folosesc la altceva.

R.C.: În încheiere şi poate un pic pe lângă subiect: crezi că există Dumnezeu?

Teo: Normal! Din moment ce eu desenez, tu stai cu reportofonul în mână, florile mor… Normal că există.

teo8

Pe Teo îl găsiţi aici.

Varianta audio a interviului va fi postată cât de curând.

[flashvideo file=/wp-content/uploads/2010/05/ICA001.flv /]

Din vid în plin şi din haos în lumină

Căutăm în noi răspunsuri justificate.

Căutăm pe lângă noi justificarea acțiunilor noastre nefăcute prin acțiunile nerezultate. Căutăm în noi liniștea, căutăm pe lângă noi odihna. Căutăm în trecut, scormonim, privim la lucrurile care ne-au durut și nu le dăm voie să plece. Ne convingem singuri că doar urâtul creează stări, că doar negrul e culoare, că doar durerea contează, că durerea a mâncat tot, că doar abisul ne protejează.

Uităm de tot. Nu ne agățăm decât de tristețe, nu ajutăm rănile să se vindece, le scărpinăm până sângerează iar și iar. Ne convingem singuri că doar asta a contat, că nimic din ce a fost nu a existat. Uităm să fim noi, ne învelim cu o carapace groasă, scorțoasă, imună. Punem sare pe răni, le lingem așa sărate și dacă nu credem că suferim îndeajus mai adăugăm piper. Grăim cuvinte cu dublu sens incerți pe acțiunile noastre, urmărim reacțiile și sensurile înțelese și dacă ne doboară, apelam la celălalt sens, ambiguu, în dorința păstrării unei uși deschise.

Nu vedem jumătatea plină. Doar pe cea goală. Doar abisul. Doar negrul care se adânceşte şi care devine și mai negru. Rana încă deschisă sângerează. Rană peste care tot mai punem sare. Trebuie închisă din interior. Dacă o acoperim nu înseamnă că s-a vindecat. Dacă nu o mai vedem nu înseamnă că nu mai e. Depinde doar de noi dacă vor rămâne cicatrici sau dacă urmele vor fi insesizabile.

Depinde doar de noi dacă devem jumătatea plină!

Pinguinulfurios

Un gest, două mânuţe, 3 Dorinţe

„Ce poate fi mai înduioşător decât zâmbetul sau plânsul unui copil? Ce te face să te simţi mai bine? Să priveşti un copil zâmbind sau să ignori plânsul şi suferinţa lui? Noi ne dorim să vedem cât mai multe chipuri zâmbind. Şi pentru că dorinţa nu este suficientă,  haideţi să luptăm pentru micuţii mai puţin fericiţi şi mai puţin feriţi de necazuri.
Plânsul unui copil nu poate trece neobservat, el atrăgând atenţia chiar şi celor mai ignorante persoane, iar zâmbetul celor mici luminează şi cele mai întunecate suflete!

Empatia este primul semn că vrei să devii mai bun. Din fericire, există şi oameni care pot oferi din inimă fără a pretinde nimic în schimb. Iar când mai mulţi asemenea oameni se întâlnesc, se pot naşte lucruri frumoase.

În acest fel s-a născut şi proiectul 3 Dorinţe, un proiect tânăr, care a început anul trecut în decembrie, între prieteni, din dorinţa de a-i ajuta pe copiii fără posibilităţi materiale internaţi la spitalul Fundeni. Hăinuţele, jucăriile, fructele şi dulciurile strânse atunci, punând mână de la mână, au reuşit să aline pentru o seară suferinţele unor copii neajutoraţi, reînviind spiritul Crăciunului de care niciun copil nu ar trebui privat, într-un spaţiu deopotrivă al suferinţei şi al speranţei, spitalul.

Şi pentru că un lucru frumos nu ar trebui să se termine niciodată, anul acesta, aceeaşi oameni şi-au îndreptat atenţia şi către copiii internaţi la spitalul Victor Gomoiu, făcând un apel la orice voluntar doritor să se alăture acestei cauze, contribuind cu medicamente, haine, electrocasnice, jucării şi nu în ultimul rând, cu speranţă. Nici copiii internaţi la spitalul Fundeni nu vor fi uitaţi. Şi lor li se va oferi iarăşi o mână se ajutor, vizând în special problema lipsei medicamentelor.

Cu cât se vor aduna mai multe donaţii, cu atât mai mulţi copii nevoiaşi se vor bucura de ele. În cazul în care se vor strânge mai multe jucării şi hăinuţe atunci pachetele vor fi oferite copiilor din spitalul Fundeni.

După cum ei înşişi susţin, coordonatorii proiectului au gânduri mari. Tot ce trebuie să facem noi, ceilalţi, este să oferim o mână de ajutor.

Cei care vor să afle mai multe despre proiect pot accesa adresa virtuală a acestuia aici. Lista medicamentelor de care copiii au nevoie o puteţi găsi pe site-ul campaniei dând click aici iar pentru modalităţi de strângere a donaţiilor puteţi afla mai multe detalii aici.

Un gest poate aduce soare lângă noi

Sunt gesturi ale celor din jur care îți pot însenina ziua, exact când nu te aștepți. Cei din jur pot fi persoane a căror prezență este obișnuită dar pot fi și indivizi întâlniți aleatoriu și efemer. Important este că, prin momentul oferit ca o rază de soare pentru restul orelor din zi, rămân undeva, pitiți în memorie.

Într-o societate plină de invidii și suspiciune, simplul salut între vecinii aceleiași scări poate fi categorisit ca un eveniment rar și ieșit din comun. Fiecare își poartă gândurile, fiecare își respectă sau nu comunitatea (sau, să-i spunem vecinătatea). Deseori, dialogurile între locatarii unui bloc (și aici mă refer în mod special la București) sunt însoțite de cuvinte nu tocmai potrivite pentru a fi redate, având la bază diverse neînțelegeri, stupide de cele mai multe ori. Generațiile trecute, poate de șaptezeci sau optzeci de ani, mai pot povesti și îndruma cât de cât spre un comportament oarecum mai civilizat, asta dacă ar avea cine-i asculte. Cei care au crescut în mare parte numai la bloc, în cartierele gri și înghesuite, și-au pierdut orice formă  de înțelegere pentru cei din jur, pentru ideea de comunitate.

Gândurile acestea tulburi, cotidiene, mi-au fost spulberate ieri de un bătrân simpatic, întâlnit întâmplător în spatele blocului, în timp ce veneam spre casă. Îl văzusem cum, înainte să se intersecteze cu traiectoria mea, a salutat respectuos o tânără care își plimba cățelul, purtând un dialog scurt cu aceasta iar la finalul discuției, galant, s-a aplecat și i-a sărutat mâna. Un gest frumos, normal și primit cu o oarecare stângăcie de domnișoară. Zâmbind în fața scenei de dinaintea ochilor mei, am fost întrerupt de același bătrân care mi-a adresat, salutându-mă, câteva cuvinte. „Ce om gospodar aici, ajută la treburile casei! Așa, tinere, foarte bine. Să trăiești!”. Eu nu făceam altceva decât să duc două sau trei plase în mână, venind de la magazin. L-am salutat respectuos și am plecat spre blocul meu, mulțumit că mai există oameni normali, civilizați.

Nu vreau să fac un caz special din această întâmplare (deși, experiența de până acum mă face să-l consider un caz extrem de rar) însă încerc să-mi închipui de ce nu se leagă ideea de comunitate în urban. Îmi aduc aminte de copilărie și de oamenii întâlniți, educația primită și multitudinea de gesturi din societatea în care existam atunci iar tot ce văd este opusul a ceea ce se întâmplă acum. Faptul că, în lift, vecinul nu-mi răspunde la salut, mă face să mă gândesc dacă șansele de a vindeca societatea românească de aceste mizerii este reală. Soluția, însă, nu este ca de acum înainte eu să nu mai salut vecinul. Nu, îl voi saluta până când va spune și el un bună ziua. În acel moment, voi putea vorbi despre o schimbare în bine. Un exemplu individual, pe care ar trebui să-l proiectăm global. Sunt gesturi, cum ar fi salutul vecinilor, respectul față de bătrâni (în autobuze sau pe stradă), oferirea copiilor o înghețată, etc., care au devenit clișee deși, paradoxal, sunt rar întâlnite. Eu cred că le putem considera arme, pentru a oferi zâmbete și altora. Și, până nu încercăm, de unde vom putea știi că nu funcționează?

Un cetăţean popă

IPS_TeodosieÎnaltpreasfinţitul Arhiepiscop Teodosie al Tomisului este, în sfârşit, anchetat pentru luare de mită şi instigare la fals intelectual. Această cercetare este iniţiată ca urmare a dezvăluirilor unui reporter “sub acoperire” de la România Liberă în urma cărora reiese că Înaltpreasfinţitul a cerut bani şi diverse cadouri pentru înscrierea reporterului la Facultatea de Teologie, fără ca acesta să aibă pregătirea necesară. Înaltpreasfinţitul acceptă această cercetare cu demnitate, ştiindu-se nevinovat, conform comunicatului Arhiepiscopiei Tomisului.

Această stare bruscă de demnitate a ÎPS Teodosie nu poate apărea, după mintea mea, decât în cazul a două situaţii. Fie ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi s-a dezis de lumesc, fie jocurile nu au fost încă jucate iar mâinile domniei sale sunt aproape curate. Deşi într-un stat democratic există prezumţia de nevinovăţie, nu pot să evit ceea ce pentru marea majoritate a constănţenilor era evident. ÎPS este cunoscut pentru legăturile strânse pe care le are cu lumea politică şi mai ales cu cea financiară. Se pare că nu este nevoie să îi dăm Cezarului ce este al lui, acest traseu financiar putând suferi modificări în funcţie de regiuni, în acest caz intermediarul fiind chiar ÎPS.

Ceea ce putem spune cu certitudine în acest caz – cert pentru opinia publică dar incert pentru braţul “lung” al legii – este că oricare dintre variantele de mai sus ar fi adevărate noi nu avem decât de câştigat. Astfel, dacă se va adeveri că ÎPS are mâinile curate şi conştiinţa uşoară, nu vom putea spune decât că mai avem în ţara asta cel puţin o instituţie pe care ne putem sprijini moral. Da, în cazul acesta am mai avea o speranţă că morala nu va dispare definitiv de pe aceste pământuri. În al doilea caz în care ÎPS L-a regăsit pe Dumnezeu şi prin el şi demnitatea proprie, nu putem decât să ne bucurăm, efectul re-preasfinţirii acestuia pogorându-se asupra noastră, a tuturor.

Acum, fiind cât se poate de serioşi, ce rol mai joacă Biserica în viaţa noastră programată? Ne doare în cur de mitele luate de ÎPS aşa cum ne doare şi de jocurile politice de fiecare zi. Arhiepiscopi, clerici, funcţionari sau politicieni – pe toţi îi privim cu aceeaşi ochi. Tentaţia este prea mare şi morala prea îngustă pentru a face ceea ce este corect. Partea bună este că nu prea ne pasă. Partea rea este evidentă.