Sindromul săracului

Nu suntem săraci de-acum. Adică de vreo doi ani, de când a răbufnit criza. Nici de când a venit noua guvernare. Sau ultimul preşedinte. Nu suntem săraci nici de când am făcut primul împrumut post-decembrist la FMI.

Ne-am născut săraci şi am rămas cu asta în sânge. Acţiunile multora sunt, în mare parte, pentru a-şi demonstra că au scăpat de sărăcie.

Nu intrăm în restaurante mai de doamne ajuta doar pentru că nu avem chef să gătim acasă sau pentru a ne delecta cu anumite specialităţi culinare.

Nu cumpărăm ţoale de firmă pentru că avem gust şi ştim ce e calitatea. Faptul că luăm ceva “de firmă” ne e suficient.

Nu intrăm într-un anume local pentru a ne clăti papilele cu un vin bun. Nu ne strângem într-un pub pentru că ne era dor să mai schimbăm o vorbă unii cu alţii (dovada că jumătate din timpul de “socializare” e dedicat up-date-urilor de status pe Facebook sau de răspuns la tot soiul de comment-uri pe site-uri similare).

Nu achiziţionăm ultratehnologie prin bârloguri pentru că le-am folosi într-adevăr (ooo, şi ce sisteme audio am vazut prin unele locuri doar pe post de mobilă, ca de, nu putem deranja vecinii – trebuie, nu-i aşa, să le respectăm dreptul la fericire sau, cum îmi place mie să zic, antrenamentul pentru veşnica şi neîntristătoarea odihnă).

Nu.

Toate acestea sunt pentru a ne demonstra nouă că am scăpat de sărăcie.

O sărăcie impusă şi de faptul că, şi să fi avut bani, nu prea aveai ce să cumperi cu ei.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau trei-patru mărci de pantofi. Cam tot atâtea de televizor. Sau radio. Sau magnetofon.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) erau 4-5 soiuri de prajituri în cofetării. Şi două de suc.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era o aventură să ai un video în casă.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) era super şmecherie să ai o jucărie chinezească – iar liniile chinezeşti şi creioanele cu guma în capăt erau o confirmare a unui status de nivel mediu “în lume”.

Pe vremea lui Ceaşcă (ultima decadă) mingiile de piele sau de vinilin erau scoase din casă nu pentru a fi bătute pe maidan, ci ca o dovadă a faptului că există!

Pe vremea lui Ceaşcă era pericol de puşcărie dacă aveai în casă mai multe alimente decât puteai să cumperi pe cartelă (puştanii de azi nu înţeleg poanta lui Toma Caragiu din scheciul “Mefisto” când Dumnezeu îl lasă pe mâna Dracului pe unul care, prins în casă cu o sută de kile de ulei a dat vina pe El, motivând că îi trebuia uleiul pentru candelă). Cartela aia! Am mâncat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea de la mama când am pierdut nenorocita aia de cartelă! Abia undeva, după 20 de ani am înţeles cam ce însemna…

Lista ar putea continua mult şi bine. În fine…au trecut.

Revoluţia a însemnat imediat libertatea de a cumpăra. De toate. Orice. Pentru că se putea!

Şi lumea a început să cumpere! Până la ultimul leu! A fost o mini-demenţă atunci: se făceau vizite “hai să vedem ce şi-a mai luat cutareasca…”

Iar noi am crescut cu sindromul ăsta. Nu pentru că am fi înţeles foarte bine ce se întâmpla dar pentru că aşa am văzut la ai noştri.

Nu-mi spuneţi că există o logică în a-ţi lua o plasmă în casă sau nu ştiu ce gamă de electrocasnice în condiţiile în care ratele pot să însemne şi jumătate din salariu. Sau, cum spuneam la început, în a avea nu-ştiu-ce ce sistem audio în condiţiile în care atunci când vrei să măreşti volumul începe concertul de percuţie de ţevi, pereţi şi calorifer. Sau să iei ceva doar pentru că “toată lumea are…”

Problema e că ai noştri copii se ridică din cauza sindromului ăstuia al nostru al sărăciei  cu un alt sindrom: al avuţiei.

Şi noi ne uităm la ei şi îi bodogănim şi îi criticăm că nu ştiu să aprecieze banul.

De la cine să înveţe asta? De la părinţii care au bucătaria Nekermann, cu ultra-tot-ce-trebuie dar care mănâncă de la Mc’Donalds?

***

Sindromul sărăciei îl simt de fiecare dată când, vrând să ies la o sticlă de vin cu tata într-un local, “să ne mai clătim ochii” – sanchi, pentru a-i demonstra că mi-e bine, că îmi permit să beau o sticlă de vin oraş –  îl văd reticent şi cum încearcă să mă convingă: “Da’ nu mai bine luăm DOUĂ sticle de la chioşc şi stăm acasă…?”

Dunăre.

De la Filip la sindromul Stockholm

M-am întâlnit deunăzi cu prietenul meu, Filip…Îl, ştiţi cel cu linii, întrebări, ţeluri şi cu boala năprasnică în cap. Eu îl tot cred un tembel dar mi-e greu să i-o spun. De fapt, mi-e milă de patetismul său. Ca de obicei, Filip privea tâmp în paharul cu licoare magică din faţa sa, închipuindu-şi tot felul de lumi (unele nici măcar nu erau ale lui, erau copiate), vărsând lacrimi de crocodil sau vorbind de izbăvirea sufletului. Filip, Filip…Cât de ipocrit poţi fi uneori…Dar asta rămâne între noi, nu-i spuneţi.

Îmi povestea că a avut un vis. O revelaţie, cică. El devenise regele unui imperiu cu zâne, eroi, balauri, urzeli dar intrase într-o depresie. Auzi, regele deprimat…Da, regele era deprimat pentru că pierduse binele şi răul. Fără bine şi rău, rolul său dispărea şi, uite aşa, regele nu-şi mai găsea menirea. A chemat vraci după vraci, de peste mări şi ţări, vrăjitori, magi, nimeni nu putea să pătrundă privirea din ce în ce mai rece a regelui, devenit din stăpân sclavul propriilor tenebre. Filip, amice, e un vis…Nu, Filip devenise rege. El, aşa închipuit cum îl ştiam, a trecut graniţa dintre real şi ireal iar acum pierduse, într-adevăr, binele şi răul. Iar eu îl priveam la fel de tâmp, căutând o explicaţie logică a acestui fapt…

Îmi povestea că zânele şi eroii săi îl părăsiseră, dezamăgiţi de neputinţa unui rege. Iar el, cu priviri metalice, alerga după un sens răpit de timp, sperând că doar aşa îşi va putea păstra imperiul, înfloritor odată…Recunosc, m-a speriat un moment Filip al meu. Şi mă durea, oricât de idiot l-aş crede, că nu reuşeam să pătrund capsula în care se ascunsese, să-i pot da o palmă a realităţii. Eu cred că toţi ne rătăcim la un moment dat şi simţim nevoia unei evadări, regi sau umili supuşi, muritori sau nemuritori dar limita unui discernământ solidar cu raţiunea nu poate fi depăşită. Cine ştie, Filip, printr-un miracol, îşi activase o zonă a creierului nefolosită de obicei şi acum iată-l prins în pădurea din vis.

L-am lăsat pe Filip cu ipohondriile sale. Mă gândesc la faptul că, răpit şi abuzat de balaurii săi, Filip nu şi-a depăşit angoasa. Şi mai cred că sindromul Stockholm pune stăpânire pe el. O să întreb un specialist, să fiu sigur. Şi o să-l iau şi pe Filip cu mine. Sigur mai are o şansă.