Suntem în Decembrie 2008. Mai exact, 22 Decembrie 2008. Acum nouăsprezece ani se dărâma un regim jignitor pentru orice naţiune. Spontan sau nu, protestul popular a reuşit scrierea unui alt capitol din istoria României, sângele întins peste străzile martore acestui eveniment fiind pecetea rămasă pentru urmaşi. Indiferent care a fost scenariul de bază al mutării politice din Decembrie 1989, cert este că orizontul poporului a căpătat altă culoare. Durerea a devenit speranţă. Cei care şi-au jelit morţii, fie atunci, fie în perioada neagră a regimului comunist, au renăscut privind către şansa copiilor încă neatinşi de plaga dictaturii.
Suntem în 22 Decembrie 2008. Ion Iliescu, primul preşedinte al României „libere” a participat, alături de alţi români, la comemorarea eroilor căzuţi pentru libertate acum nouăsprezece ani. A fost huiduit şi lovit cu ouă de un bătrân, după ce ieri a primit o rafală de monede. Gestul, condamnabil în opinia unora, a stârnit, probabil, o umbră de satisfacţie în sufletul altora. Nu sunt în măsură să judec incidentul. Este definitoriu pentru PSD-ist, în schimb, răspunsul dat de fostul preşedinte: „…este opera unor dezaxaţi care trebuie ignoraţi. Este ura tâmpită a unor oameni lipsiţi de cultură, lipsiţi de moralitate elementară şi de respect”. Stimate domn, să ne gândim un moment cum a tratat aceşti „dezaxaţi” regimul care v-a crescut pe dumneavoastră. Regimul în care v-aţi format convingerile şi în timpul căruia aţi pus semnătura pe documentele ce declanşau distrugerea de vieţi. Să ne gândim la „ura tâmpită” faţă de valorile anticomuniste, faţă de cultură, faţă de opinii individuale. Să privim moralitatea torţionarilor, a poliţiei politice, a întregii nomenclaturi. Să ne amintim de lipsa de cultură, fapt care a dus la cretinizarea unei naţiuni întregi. Şi, nu în ultimul rând, haideţi să ne gândim la ignoranţa faţă de morţii din Decembrie ’89, aşa cum aţi construit-o dumneavoastră. De ce nu aveţi onoarea să nu mai întinaţi idealurile tinerilor de atunci ? Când veţi sfârşi, domnule Iliescu ?
Suntem în 22 Decembrie 2008. În urmă cu aproape o lună au avut loc alegeri. Alegeri libere, aşa cum se întâmplă de nouăsprezece ani în România. Aşa cum şi-au dorit oamenii ieşiţi în stradă în Decembrie 1989. România de azi nu seamănă cu cea de acum aproape două decenii, asta-i clar. În schimb, tumoarea a rămas aceeaşi, manifestându-se sub forme din ce în ce mai odioase. Iar leacul împotriva sa va fi cea mai bună ofrandă adusă eroilor comemoraţi zilele acestea.
Exerciţiu involuntar de sinceritate al lui Mircea Badea
Câinele de pază al „democraţiei” motăneşti, adică Mircea Badea, a avut iar un exces de zel în bătălia pe care o duce împotriva lui Traian Băsescu. De această dată, dumnealui a urmat exemplul jurnalistului Muntandar al-Zaidi, cel care şi-a aruncat şoşonii după George Bush. Bineînţeles, scena gândită de Mircică a fost una imaginară, în sensul că „dihorii” săi au fost aruncaţi simbolic, către un Traian Băsescu închipuit după ecran. Motivele care stau la baza acestei manifestări sunt cunoscute şi nu are rost să fie amintite aici.
Una peste alta, personajul angajat în reţeaua de Antene nu vede cu ochi buni viitorul spaţiului său de emisie, cel puţin nu în cadrul aceluiaşi trust. De altfel, pe blog-ul său, Badea bate nişte aluzii vis-a-vis de această chestiune, cauza fiind, printre altele, alianţa politică născută în aceste zile. Haide, bre nea Mircea, păi de ce ai motive de panică ? Ce legătură are politicul cu presa ? Sau, mă rog, ce legătură are politicul cu presa lui nea Voiculescu ? Şeful tău e un om corect, obiectiv şi nu intervine în colorarea opiniilor matale şi ale colegilor matale, nu ? Că dacă era aşa, sigur te luai şi de el şi-l dădeai de pământ…Care-i treaba, de fapt ? Aaa, spui că ţi-e frică de îngrădirile care ar putea să apară de acum înainte, că, vezi Doamne, presa îşi va pierde din drepturi şi că emisiunea pe care o faci tu de patru ani „cu chinuri” va intra în proces de alterare. Păi, stai un pic…Despre ce alterare vorbeşti ? Nu o să mai poţi a-ţi arunca năduful peste Băselu şi gloata sa ? De ce ? Cine te va opri ? Şeful tău…? Pentru că este în coaliţia de la putere acum ? Vezi, involuntar ai recunoscut…Pentru că dacă ţi-e frică de schimbarea de direcţie a sudălmilor matale doar pentru că Dănuţ intră la putere înseamnă că (până) acum, fiind membru al opoziţiei, patronul îţi trimitea mesaje cu un alt parfum. Parfum pe care pantofiorii tăi de frustrat l-au degajat cu brio către ţinta dictată tot de şeful tău. Şi chiar aşa, de ce ţi-e frică ? Mai sunt şi alţii de înjurat, acum în opoziţie, care-i problema ? Sau, fără să-ţi dai seama, ai început să o iei personal ?
Nu (mai) sunt un fan al preşedintelui României. Şi este foarte bine că oamenii politici, în general, sunt călcaţi în picioare de către jurnalişti (cu siguranţă merită toţi). Eu sunt de părere că ar trebui admonestaţi grobian de tot poporul, însă acesta este un alt subiect. Mă îngrijorează faptul că în România lui 2008 nu există presă independentă. Şi îmi creşte tensiunea observând acest fenomen, mai ales acum, la comemorarea morţilor din decembrie 1989. Sângele apă nu se face, la fel cum morţii sunt cu morţii iar viii sunt cu viii. Este deosebit de trist faptul că morţii de la „revoluţie” sunt degeaba, dacă privim din acest punct de vedere. Cine lecturează printre rândurile jurnalismului românesc, vede limpede slugărnicia afişată politic. Iar Mircea Badea, prin temerile sale, tocmai a demonstrat acest lucru.
Vremea trece, relele rămân
În perioada anilor 1950, când regimul torţionar comunist era în linie dreaptă către distrugerea ultimelor conştiinţe naţionale şi intelectuale, dreptul de vot corect era deja o amintire. Nu este cazul să amintesc câte suflete au suferit în acea perioadă (şi nu numai atunci) dar ar fi bine de precizat că metodele de reeducare au dat roade aproape în totalitate , în sensul modelării „omului nou” comunist. Tehnica de subjugare psihică era una bine pusă la punct, parcursă în etape bine definite, finalizarea fiind de cele mai multe ori similară cu spălarea creierului. Majoritatea nefericiţilor ajunşi prin subsolurile închisorii de la Piteşti, elevi şi stundenţi aproape toţi, ajungeau la un moment dat să-şi asume, nemeritat de altfel, trecutul „pătat” şi „crimele” comise înainte de aceşti ani împotriva sistemului comunist. Ajungeau în postura de a crede că erau direct răspunzători de schimbările în bine ale destinului propriu dacă vor lua calea „cea dreaptă”. Atitudinea lor, schimbată, va conta în deciziile ulterioare ale călăilor. Puteau să schimbe în bine viitorul atât timp cât colaborau. Li se spunea că numai aşa vor contribui la dezvoltarea României viitoare, prin însuşirea doctrinei „perfecte”.
Ne aflăm astăzi în anul 2008, la aproape 20 de ani de la dispariţia regimului comunist. A trecut jumătate de secol de la încheierea experimentului de la Piteşti, macabru şi unic prin executarea sa, în neagra listă de exterminare a personalităţii umane. Suntem la două zile de alegerea reprezentanţilor poporului în Parlament, deci ne bucurăm de posibilitatea de a vota corect şi cinstit. Avem acest drept, dobândit în cele din urmă, cu riscul pierderii de vieţi în decembrie 1989. Urmărind campania electorală, am observat cum accentul se pune pe puterea de a decide. Există multe spoturi media care îndeamnă lumea să voteze, scoţându-se în evidenţă forţa noastră de a produce o schimbare. Putem schimba viitorul în bine dacă alegem calea cea dreaptă şi nu rămânem ancoraţi în trecutul plin de indiferenţă. Făcând o similitudine exagerată, avem aceeaşi şansă pe care au avut-o cei închişi în camerele degradante de la Piteşti de a-şi schimba atitudinea în „bine” pentru a mulţumi călăii. Eu nu voi colabora. Din punctul meu de vedere, întreaga clasă politică românească este formată din călăi ai neamului. Decizia de a vota înseamnă de a oferi acestora ocazia de perpetuare a batjocurii asupra ţării. Alţii îşi vor oferi sprijinul iar rezultatul, inevitabil, va fi acelaşi. Însă prefer să nu fac parte din grupul de „colaboraţionişti”. Pentru că oricare din variantele propuse de „eligibili” se înscrie în aceeaşi categorie de torţionari politici şi morali la adresa întregii naţiuni. Nu pot să iau parte, prin oferirea votului meu, la continuarea distrugerii unui popor. Pentru mine, experimentul actual de spălare mentală este nul. Şi mă chinuie gândul că, orice aş face eu sau cei ca mine, distrugerea va fi oricum înfăptuită.
Războiul stelelor verzi (I)
S.F. senzaţional ! Un paianjen a fost pierdut în spaţiu de către echipajul navetei Endeavour. Mă rog, domnii cosmonauţi spun că e pe undeva prin navă, construindu-şi pânza de rigoare şi că îl vor găsi în cele din urmă. Iar apoi vor putea să ducă la capăt experimentul pentru care arahnidele au fost plimbate până acolo…
…Suntem în anul 2080, imediat după alegerile prezidenţiale din S.U.A., cu primul preşedinte de origine afgană din istoria acestei ţări, promiţând pace între popoare şi iarbă la liber. Programele N.A.S.A. au fost anulate de ani buni, majoritatea finanţelor fiind direcţionate către ajutorarea minorităţii albe precum şi către programele de producere a energiei nepoluante.
În România, fiul regelui Cioabă tocmai ce a câştigat şi el al doilea mandat de preşedinte al Rromâniei (între timp, numele ţării s-a modificat, conform ultimului program de guvernare promis de PNG-CD, în anii 2028, de altfel ultimul lor guvern înainte de dizolvare). Minoritatea română a reuşit, după ani buni de tatonare, să înfiinţeze primul partid care să le reprezinte drepturile, alegându-l preşedinte pe Ion Ion Ion Ion Ţiriac, nepotul defunctului om de afaceri român Ţiriac Singularul. Aceştia au semnat protocoale de colaborare cu entităţile similare din Bulgaria şi Ungaria.
Partea de vest a Europei a fost vândută de oamenii de afaceri ucrainieni şi ruşi către afaceriştii din Dubai şi Emiratele Arabe Unite, pe acest teritoriu urmând să fie construite cele mai înalte clădiri din lume, cele mai mari cazinouri şi cele mai luxoase hoteluri. Acestea vor deveni, mai apoi, locurile preferate de distracţie pentru afaceriştii ucrainieni şi ruşi.
China tocmai ce a terminat construcţia celui de-al doilea baraj de pe Yangtze, acesta devenind acum cel mai mare din lume şi va putea asigura alimentarea cu energie a jumătăţii nordice a ţării. Totodată, China a reuşit popularea primei colonii umane de pe Lună, acolo urmând să fie mutate câteva fabrici de textile şi de jucării, costurile de producţie fiind mai ieftine. Reţeaua lor de sateliţi este cea mai eficientă din lume iar vizitele cu echipaj uman pe Marte au ajuns deja la cifra opt.
America de Sud şi-a proclamat independenţa, după ani buni de ocupaţie a trupelor nord-americane şi, sprijinită de Asociaţia Turiştilor Japonezi, a început replantarea junglei amazoniene. Fauna va fi refăcută după ce s-a reuşit reproducerea speciilor dispărute, de către androizii japonezi, în laboratoarele de clonat din Tokyo.
În Australia, serialul „ Fiicele lui McLeod” tocmai termină al 19-lea sezon. În rest, nimic schimbat. Chiar, nimic schimbat acolo…
…Primul semn că ceva este în neregulă a fost sesizat de către astronauţii chinezi. O parte din sateliţii meteo au dispărut subit (lucru observat mai greu din cauză că numărul acestora era oricum prea mare). Primele acuzaţii s-au îndreptat către astronauţii rromâni, aceştia fiind cunoscuţi pentru campaniile de colectare a deşeurilor metalice din spaţiu (în general, din spaţiul altora…). După cercetările ulterioare, s-a dovedit că nu era aşa. Aceştia colectaseră doar o parte din panourile solare ale staţiei spaţiale numărul şapte, folosindu-se de două navete „împrumutate” de la ruşi, urmând „să le punem la palat, la domn’ preşădinte, să să lumineze şî el”, după declaraţiile făcute în faţa anchetatorilor. În fine, unul căte unul sateliţii dispăreau, în urma lor rămânând o substanţă ciudată, care îngreuna accesul navetelor de recunoaştere chinezeşti. Autorităţile au decis să desecretizeze incidentele şi să ceară ajutor internaţional. Primii solicitaţi au fost nord-americanii, având în vedere experienţa lor din trecut pentru studiul fenomenelor din Univers. Aceştia nu au putut fi, însă, convinşi în vreun fel că situaţia poate fi una gravă. Dimpotrivă, sfatul lor a fost de propovăduire a păcii în lume, de ocrotire a animalelor de casă şi de sprijinirea culturilor de opium. Chinezii nu au putut înţelege de ce atâta râs pe capul lor:
„-SUA, SUA, se întâmplă ceva ciudat !”.
„-Good shit, man..! Haide, băi, ce poate să se întâmple..? Nu vezi ce frumos e cerul, natura, oamenii..? Haide, iubiţi-vă !..A-propos, vă preparăm ceva pentru fericire ?”.
Dezamăgită, delegaţia chineză a plecat către vecinul său din est, Japonia, bazându-se pe seriozitatea dar şi pe nivelul tehnologic foarte avansat al acestui popor. Ca o paranteză, 30% din populaţia japoneză era formată de androizi, planul pe zece ani al regelui prevăzând creşterea acestui procent la 60%. În fine, echipele de cercetători mixte, ajutate şi de echipele de cercetători colaboratori la Libertatea (devenit, între timp, ziar mondial) au descoperit că dispariţia sateliţilor nu era singura problemă. În anumite locuri de pe Terra, apăruseră nişte formaţiuni ciudate de relief iar toată zona din jurul lor era extrem de toxică. Clima locală se modificase în mod inexplicabil şi sondele trimise spre explorare nu au reuşit să trimită nicio informaţie şi nici nu mai putea fi recuperate. Alertă maximă, deci. Lumea începuse să afle de aceste evenimente iar tot mai multe ţări au început să colaboreze la acest proiect de cercetare. Până la urmă, era vorba de viitorul planetei. Arabii au renunţat la investiţiile din Europa de vest pentru o perioadă, hotărându-se să ajute Comisia Mixtă de Apărare a Planetei, înfiinţată urgent şi având sediul la Beijing. Ruşii au refuzat colaborarea, datorită lobby-ului făcut pe lângă guvern de comunitatea oamenilor de afaceri, supăraţi că au fost sistate lucrările la parcurile de distracţie din Europa. Ca măsură de protest, Rusia a oprit furnizarea de gaze către China. Americanii au intervenit, oferind iarbă pentru reconciliere şi pace între popoare. Chinezii au redirecţionat energia barajului 2 de pe Yangtze către Centrul de Cercetare Spaţială, lăsând nordul ţării în beznă. Călugării budhişti au iniţiat programul de transcendere către absolut astfel încât populaţia din zonă să-şi reducă funcţiile la starea vegetativă, rezistând crizei. Organizaţiile pro-Tibet din S.U.A. au decis să solidarizeze cu aceşia şi au dublat producţia de opium astfel încât să transceandă şi ei.
Între timp, alte evenimente ciudate au început să se producă. Gheţarii se micşorau într-un ritm alert dar apa produsă nu se regăsea nicăieri. Sondele trimise acolo nu au reuşit transmiterea vreunei informaţii. Temperatura planetei crescuse brusc cu 5 grade, producând pagube însemnate. Formele de relief misterioase căpătaseră o formă şi mai ciudată, descoperindu-se în zona lor aceeaşi substanţă găsită în spaţiu, de unde dispăruseră sateliţii chinezi. Nori din ce în ce mai închişi la culoare se adunau deasupra acestor zone, îngreunând şi mai mult eforturile oamenilor de ştiinţă de găsi un răspuns la aceste fenomene. China a decis închiderea fabricilor de pe Lună, lăsând în şomaj populaţia de acolo. Asociaţia Turiştilor Japonezi a intensificat împădurirea zonei amazoniene, sperând în crearea unui loc ferit de rele. Nord americanii s-au oferit să-i sprijine, furnizându-le seminţe de marijuana. Între timp, au dublat producţia de opium. Preşedintele Rromâniei a făcut apel la ministerul Adevăratei Magii Albe să găsească explicaţii pentru cele întâmplate. Australienii au continuat serialul cu Fiicele lui McLeod. Ruşii protestează în continuare, ameninţând cu invazia Emiratelor Arabe Unite. Sateliţii dispar iar lumea se apropie de distrugere…
(VA URMA)
Cine nu are bătrâni, îi găseşte în campania electorală
Întâmplător şi involuntar, mi-a nimerit privirea zilele acestea peste clipurile electorale ale diverşilor candidaţi la alegerile parlamentare din această toamnă. Evident, toate de prost gust, cu meclele ălora foarte afectate de situaţia economică, de popor, de viitor, de băşinile trase în aer. Mi-e scârbă doar gândindu-mă la acest subiect, nici la bere nu merită de dicutat (nu că la bere s-ar discuta treburi lipsite de importanţă sau sens…) însă am remarcat o chestiune: toţi uninominalii ăştia, în călătoriile lor iniţiatice printre triştii dintre blocuri şi mormanele de gunoaie, apar doar alături de fosile. Toţi sunt doar în mijlocul unui grup de carne expirată, ascultând ofurile legate de pensie mică, medicamente lipsă, debranşare de la căldură, în fine, problemele vârstei a treia. Nimic altceva. Nu tu o faţă mai tânără, un tocilar ochelarist, o blondă cu ţâţe mari, un Dorel plin de vaselină şi cu pâlcul de puradei după el, un corporatist sau măcar un roacher deşănţat…Nţţ. Doar muiane pline de riduri şi apăsate de apropierea doamnei cu coasa. Doar problemele astora contează. Strategiile de viitor includ, în primul rând, bunăstarea expiraţilor. Păi, într-un fel, este normal. Doar ăştia se mai duc la vot. Sunt singurii care mai cred într-o luminiţă falsă de la capătul buletinului de vot, chiar dacă, pentru mulţi, luminiţa aceea ascunde şi o scară (în sus sau în jos, depinde de numărul de riduri) spre capătul de linie. Iar ipocriţii care cerşesc ştampila în căsuţa lor de pe foaie s-au prins de mult de lucrul ăsta. De fapt, asta au vrut. Tinerii orium îşi bagă pula, de multe ori la propriu, şi nu îi mai interesează despre cine ce anume spune, candidează, promite, plănuieşte. Până la urmă au dreptate, fiecare în felul lui. Sictirul politic a triumfat. Revoluţia a murit.
Promit că mai votez doar după ce împlinesc 60 de ani. Sau poate că nu.
S-a răsturnat carul pe foaia de vot
Am făcut o scurtă trecere în revistă a listelor propuse de majoritatea partidelor politice pentru alegerile parlamentare din acest an. În general apar aceeaşi actori depăşiţi ai scenei politice însă, la capitolul noutăţi, imaginaţia începe să o ia razna. Diverse personaje, care din punctul meu de vedere nu au nicio legătura cu drumurile destul de încurcate ale destinului unui popor darămite cu gestionarea acestora, îşi fac apariţia hazliu. Încerc să-mi închipui cum se pot transforma în viitor plictisitoarele şedinţe din plenul actual, ţinând cont de potenţiala formaţie de start a următorului mandat parlamentar. Domnul Cristian Ţopescu va deveni, probabil, purtătorul de cuvânt al aleşilor, transmiţând în direct la viitoarea televiziune a Parlamentului, gândită încă de acum de actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor. Programul va începe cu o scurtă introducere matinală a agendei zilnice, susţinută de Floriiiin Călinescu, aşa cum ştia dumnealui pe vremuri. Va fi asistat de fostul său coleg de bancuri Pro, Tudorel Filiman. Ordinea de zi va căpăta, astfel, o tentă umoristică iar aleşii vor purcede cu spor la votat legi. Fiecare pachet legislativ va putea fi prezentat într-o manieră artistică, pe versuri de Mihai Pocorschi şi Victor Socaciu. Cititori sau interpreţi vor fi pe rând, în funcţie de stilul textului, următorii: Dida Drăgan, pentru programe de tineret, Mihai Constantinescu, care va susţine protecţia animalelor, Furdui Iancu, militând pentru programe de dezvoltare a zonei rurale şi Luminiţa Anghel, pentru strategii de promovare a României peste hotare. Prima parte a zilei va fi încheiată de Dumitru Prunariu care va prezenta în detaliu programul spaţial al şefului său de partid, menit să scoată ţara din mediocritate şi să o ducă, probabil, cu satelitul. Prietenii ştiu unde. După masa de prânz, atenţia aleşilor va fi menţinută extrem de trează, chiar la limita superioară a rezistenţei cerebrale, de către Oana Zăvoranu. Dumneaei va încheia tot într-o manieră artistică lista proiectelor de pe ordinea de zi. Aşa cum spuneam, interpretarea sa va convinge până şi pe cel mai înverşunat „contra” să voteze „pentru”. Pentru ce-o vrea dânsa şi soarele ei. Concluziile zilei vor fi aduse în lumina scenei de către cei doi maeştri, Ion Dichiseanu şi Mircea Diaconu, astfel încât toată lumea să înţeleagă în amănunt discuţiile purtate în ziua ce tocmai s-a încheiat. Evident, într-un decor pus la punct de Oana Mizil. Iar în final, înainte ca domnul Cătălin Zmărăndescu să înceapă evacuarea în linişte şi pace a sălii, se vor trece în revistă planurile pentru a doua zi, minuţios gândite de Anghel Iordănescu şi Laurenţiu Reghecampf. Apoi, pentru o bună tonifiere şi relaxare a creierelor după o zi de muncă, Doina Melinte şi Helmuth Duckadam vor prezenta în pas alergător reuşitele practice ale strategiilor votate până acum. Gata, dom’ Zmărăndescu, stingeţi dumneavoastră lumina ?…Nu, de la întrerupător, dom’le, nu cu rozeta…
…Mulţumim domnului Ţopescu, am preluat legătura… Lăsând gluma proastă la o parte, menţionez că toţi cei enumeraţi mai sus se află pe listele propuse pentru parlamentarele din noiembrie 2008 de anumite partide politice. Alături de dumnealor mai sunt şi alţii, bineînţeles, politicieni cu ştate mai vechi, tineri sau bătrâni, pe dinafară sau băgaţi în problemă. Personal, mă alătur celor care sunt îngrijoraţi în continuare vis-a-vis de viitorul acestei ţări. Celor care, cu fiecare zi afundată în riduri, se gândesc din ce în ce mai serios dacă are rost să-şi lase urmaşi. Vom privi neputincioşi un sistem care se va hrăni, oră de oră, cu frunţile noastre posomorâte. Sau, depinde de caz, din ce în ce mai odihnite. Domnule Caragiale, eu cu cine votez ? Şi, mai ales, de ce votez ?
Credincios pentru o zi
Statisticile spun că, în România, aproape 90% din popor are încredere în cele bisericesti. Acest lucru se poate observa privind stoicismul cu care mulţimile înfruntă oboseala şi temperaturile de afară, aşteptând să atingă moaştele vreunui sfânt sau vreunei sfinte.Pioşenia devine o stare prioritară şi generală. Ştergerea listei de păcate este determinantă pentru a sacrifica ore întregi la călcatul în picioare. Transa colectivă îşi aşteaptă clientela, promiţând duhovnic iertare. Vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Dumnezeu ne iartă, ne ajută.
A doua zi vânzătoarea de cartofi se întoarce la galantar, măsluind kilogramele. Şoferul de taxi revine în cursă, înjurând de toţi sfinţii. Muncitorul se întoarce pe şantier, furând material şi timp de lucru. Politicianul înşeală mai departe. Lista păcătoasă îşi primeşte umplutura, aşteptând următorul sfânt. Atunci vom fi mai buni, vom respecta poruncile. Uneori, nici atunci.
Starship suckers
Într-un top al gogoşilor electorale Mircea Geoană ar ocupa nestingherit primele poziţii. Mai nou, acest personaj al scenei politice din România, unde rulează de ani buni piese din ce în ce mai proaste, a declarat că a avut discuţii cu oficialii N.A.S.A. pentru o eventuală trimitere în spaţiu a unui astronaut român, probabil pentru a-i readuce PSD-istului creierii pe planetă.
Ar fi interesant de găsit nişa de alegători căruia acest mesaj i se adresează mai ales că, în general, mulţi dintre compatrioţii politicianului sunt oricum cu capul în nori. Mă rog, nu cred că acum oamenii de ştiinţă români, ăia care mai sunt şi care studiază fenomenul cu pricina, se vor buluci să-şi manifeste intenţia de vot în favoarea celor susţinuţi de Mircică (sau poate chiar în favoarea lui), la fel cum nu cred că discuţia cu N.A.S.A. a avut loc.
Oricum, în acest sens, sugerez cercetătorilor autohtoni să-şi canalizeze neuronii şi bugetele fabuloase pentru a acorda sprijin tuturor proiectelor de acest gen astfel încât candidaţii la diversele funcţii politice şi administrative să aibă ce promite, şi pe parte tehnologică, în campanile lor căci pe parte economică le-a dat-o altcineva.
Astfel, România ar putea fi prima ţară care să deţină tehnologia teleportării (excelentă în concedii, excursii), călătoria în timp (multiuz), camere holografice (mai ales pentru pensionari), nave interstelare (?) şi multe altele. Bine, ar mai câteva dar aici nu suntem noi descoperitorii: autostrăzi, curăţenie, parcuri, şcoli, etc. Probabil din acest motiv nu ne batem capul cu ele, este important să venim cu ceva nou…Era să întreb iar dar ştiu răspunsul: nu, nu le este ruşine.
Hai să emigrăm fără să ne supărăm!
Am găsit prin presă un raport care reflectă, într-un fel, potenţialul de dezvoltare al României, precum şi nivelul educaţional, social şi cultural al generaţiilor imediat următoare. Pe scurt, se spune că aproximativ o cincime din elevii români şi înscrişi în învăţământul obligatoriu au abandonat studiile. Probabil, nu se pot împărţi între şcoală, muncă şi familie. Le-au ales, se pare, pe ultimele două, dovadă că celula societăţii ocupă un loc important în preocupările acestora dar şi faptul că nu pot îşi pot concepe existenţa fără a munci. Apoi, se mai spune că aproape jumătate din absolvenţii de liceu nu au diplomă de bacalaureat. Evident, au făcut-o din respect pentru natură. S-au gândit că pentru a produce acele diplome dispar nişte copaci, în consecinţă au preferat să protejeze mediul înconjurător. Am mai aflat că circa un sfert din preşcolari nu merg la grădiniţă. Normal. Fiind îndrumaţi de părinţii lor, care au abandonat şcoala pentru a munci, învaţă, de fapt, adevăratele valori ale societăţii. Muncă, muncă şi iar muncă. Încă o cincime din elevii de clasa a patra nu pot înţelege un text scris, spune aceeaşi statistică. Iată o dovadă că micuţii protestează împotriva distrugerii limbii materne şi nu vor să recunoască textele de tip messenger. Bravo lor !
Citind acest studiu, mi-am dat seama că poporul are viitorul asigurat. Pot, deci, fugi liniştit din ţară.
Una la primărie, alta la bălărie…
Am remarcat în ultima perioadă, pe diferite suporturi media, isprăvile unor primari „vrednici” care, sanchi, se străduie în a schimba pozitiv imaginea localităţilor pe care le păstoresc. Sunt deja celebre fântânile multicolore, telegondolele, cu avize de plată peste norma suportată, moral, de contribuabil. Mai nou, cel puţin în capitală, unii edili au început a pune, cică, mare preţ pe spaţiile verzi decorative. Îmi vin în cap palmierii aşezaţi cu aroganţă şi snobism prin diferite intersecţii iar, mai nou, figurinele din plante, apărute ca nuca în perete prin unele sectoare. Pe lângă faptul că, iarăşi, facturile pentru aceste spoieli pot fi peste măsură, intervine şi totala lipsă de bun-simţ şi bun-gust. Dar nu aceasta este problema. Sunt un adept al conservării naturii precum şi al perpetuării exponenţiale a tot ceea ce înseamnă zonă verde, deci, într-un fel, mă bucură preocupările de acest gen. Mă doare, în schimb, faptul că se pot face cu banii cheltuiţi pe aceste porcării populiste şi linguşitoare unele lucruri cu adevărat serioase, din punct de vedere al conservării şi plantării de arbori. Sunt o groază de copaci lăsaţi să moară, există, de asemenea, foarte multe spaţii potenţial naturale neîngrijite. Dar, din păcate, ele nu ies cu nimic în evidenţă, ca şi amplasament. Intersecţiile sunt altceva. Acolo, băieţii cu tricolorul peste costum pot să-şi exprime la nesfârşit părerea lor despre fraierii care îi votează. Hrana spirituală a acestor mase de electori este dată de machiajul strident şi nepotrivit dar deosebit de scump al zonelor unde îşi freacă traseele zilnice. Ieşiţi din cartierele lor cenuşii, anoste, murdare şi betonate, aceşti bipezi cu mintea obosită şi odihnită în acelaşi timp, posesori de manevrabilitate a ştampilei în cabina de vot, sunt amăgiţi cu trei copaci exotici şi patru straturi de flori, încadrate strategic în peisajul oricum stricat al urbei. Relaxaţi de imaginea înfăţişată, indivizii uită de gropi, gunoi, transport jegos, aer murdar, câini vagabonzi, lipsa locurilor de joacă, a parcurilor, în fine, şterg puţin căte puţin lipsa unei vieţi normale. Iar când au tendinţa de revenire, au grijă aleşii să arunce o altă sesiune de transă urbană. Este revoltător faptul ca ne mirăm şi considerăm înfăptuiri măreţe nişte chestiuni care sunt normale şi sunt, oricum, plătite tot de noi. Mă refer aici la lauda exagerată atribuită unor primari care au mai cosmetizat câte ceva, peste medie, folosindu-se, oricum, tot de banul public. Am început să cred că, fără să inventăm vreo tehnologie, am descoperit în România călătoria în timp. Involuăm odată cu trecerea vremii. Deja îmi închipui urmaşii de neam, peste secole, hrănindu-se în copaci. Problema este că vor trebui să se adapteze pentru că, involuntar, copacii vor fi dispărut până atunci.