Fiind membrul insipid al unui cartier mai periferic decât mouse-ul calculatorului unui pensionar, nu mă aştept ca poliţia să-şi facă treaba à la carte, căci de fapt şi de drept nu prea au nimic de câştigat: nu sunt văzuţi de niciun şef, nu pot creşte în rang deoarece facultatea pentru ei a rămas un subiect mai tabu decât revista de la chioşc şi, bonus, centrul de gravitaţie rural-urbană, birtul, este deschis non-stop, gâtul şi ceafa domnului în cauză fiind apărate de o bere la halbă.
Ce mă îngrozeşte cu adevărat este numărul alarmant de consumatori de substanţe interzise, începând cu verde, hash, acid şi terminând cu K şi heroină. Un număr care reuşeşte să crească exponenţial precum inversarea polilor. Majoritatea consumatorilor sunt minori, nişte fructe care acum nu mai visează să dea în pârg. Îmi amintesc cum aproape toţi aveau sclipiri în ochi când ne vedeau pe noi, cei mai mari, jucându-ne diverse, dorind şi ei să intre. Acea sclipire a dispărut treptat, rezumându-se la râsete sacadate şi discuţii onomatopeice.
Defularea mea se îndreaptă strict către mândri purtători ai devizei „siguranţă şi încredere”, cei care nu văd, nu aud, nu vor să stompeze acest fenomen de la cea mai facilă şi de jos treaptă a lanţului. Cum este posibil să-i dai unui amărât de bătrânel supt de vlagă, care probabil a suferit prea multe pe tot parcursul vieţii sale, o amendă pentru simplul fapt că stătea în parc, probabil în zi de pensie, sorbind liniştit dintr-un Burger la litru? Asta în timp ce, la aproximativ cincisprezece metri o gloată de puştani plimbau cuiele pe buze mai ceva ca tâmplarii.
Rareori, loviţi de grandoarea şepcii transpirate, încep să oprească şi să culeagă date de-ţi imaginezi că te înscriu la tombola anului. Nimeni nu scapă agerului poliţist de sector, începând cu vânzătorii de ceapă ambulanţi, mamele care-şi dau copii în leagăne şi terminând cu … doi delicvenţi de şase ani care, nenorociţii, se jucau cu un zmeu( exemplele sunt cât se poate de reale).
Post-scriptum voi relata o lecţie de morala dată mie de către un agent de poliţie, care folosea „voi face” la persoana a doua,plural, timpul prezent.
Într-o duminică, aproape de ora prânzului, în timp ce mă duceam cu un prieten să-mi cumpăr un pachet de tigări, mişcându-ne cracii agale pe uliţa urbană, din neant au apărut două perechi de ochi albaştri. Ne-am intersectat preţ de douăzeci de minute atât privirile cât şi puterea intelectuală, doar după trei minute realizând că dacă tărtăcuţele noastre şi ale lor ar fi unghiuri şi ar fi complementare, unghiurile lor n-ar avea mai mult de zece grade.
Au încercat să ne legitimeze, în ciuda faptului că ei nu se prezentaseră în prealabil. Am refuzat tocmai din acest motiv. De aici circuitele electrice din emisfera stângă l-au făcut pe unul dintre ei să conştientizeze că noi suntem infractori. Au vrut să ne percheziţioneze, nu au reuşit deoarece i-am îmbârligat cu o terţă lege, inexistentă de altfel, fapt care i-a descurajat total. Habar nu aveau de legile în vigoare, teoretic erau praf, iar practic în simbioză perfectă cu teoreticul. Au încercat un mişto de baltă, respins imediat de noi peste fileu mai ceva ca Federer la Wimbledon. Au început să se enerveze. Apoi deodată, unul dintre ei, senin în mimică, ne-a întrebat dacă ne drogăm. Răspunsul negativ a venit sec. După aceea, preţ de cincisprezece minute, ne-a povestit cum fiul lui, acum în vârstă de douăzeci şi şase de ani s-a drogat până acum câţiva ani când s-a lăsat, ajungând acum supervisor la nu ştiu ce firmă.
Înainte să ne ureze succes în viaţă şi sănătate a încheiat plin de compasiune părintească : ” Băieţi, apucaţi-vă de droguri acum cât sunteţi tineri, că mai încolo e mai naşpa!”
Mulţumim mult domnule agent pentru vorba de duh, chiar acum mă voi duce să-mi cumpăr nişte seminţe să le plantez pe balcon lângă muşcata mamei.