Costineşti, satul în vacanţă

Sâmbăta trecută, respectiv ultima zi cu licenţă de vară înainte ca frigul şi ploile lui septembrie să pună stăpânire pe Grădina din Carpaţi, m-a surprins expunându-mi pielea la soare într-una din cele mai animate staţiuni ale mult hulitului, pardon – să mă ierte madam Udrea, râvnitului am vrut să spun, litoral românesc, Costineşti.

Pentru mulţi, staţiunea patronată de Obeliscul ce se arată aidoma un falus trecut de a doua tinereţe, încă mai răscoleşte amintiri precum primul răsărit de soare prins cu coaiele umflate, primul sfârc văzut în carne şi oase sau prima beţie dreasă cu apă sărată de mare. Nu zic că istoria nu se mai repetă. Şi totuşi, vremurile sunt în continuă schimbare.

După cinci zile în care am ascultat doar broscuţele şi am participat, vrând-nevrând, la tombola West Nile, pare-se fără a câştiga, în unul din locurile unde Dunărea se varsă nemţeşte în mare, impactul cu Costineştiul m-a făcut să mă simt ca un leneş, coborât din copac să se cace,  ivit pe neaşteptate într-o cursă de ogari.

Vânzoleală maximă şi distracţie pe cm pătrat. Zanga, frate! Manelele, muzica industrială sau hiturile unei veri târzii hârşâiau timpanul, lăsându-se emise din tot soiul de boxe cu mulţi watti sau telefoane mobile de ultimul răcnet. Grupuri de gigolo-italiano cu mustaţa abia mijită patrulau pe plajă cu muşchii încă încordaţi după sezonul de sapă, etalându-şi tatuajele temporare – identice – cu dragoni spiralaţi pe antebraţul bine lucrat. Pâlcuri de tigrii îmblânziţi de puţinii lei din buzunar, stăteau la pândă atârnând de câte-o bere, doar-doar s-o ivi ocazia să pună mâna pe o halcă de carne. Grupuri de proaspăt absolvenţi de 1-4, absorbiţi – în special băieţii – de silicoanele ce se zbeguiau pe ritmurile muzicii sub soarele arzător, se lăsau ordonaţi de doamna profesoară pentru o nouă confruntare cu valurile mării. Tinere perechi se giugiuleau nestingherite pe cearşaful înghesuit pe nisipul ce se confunda cu covorul de mucuri de ţigară, pungi şi sticle goale. Credincioşi cu miniaturi ale Crucii de pe Caraiman atârnate la gât. Pensionari curioşi să vadă cum se mai distrează tineretul. Câte un Apollo în semi-erecţie, câte o Afrodita în dizgraţie ce-şi purta ţâţele drept buzunare. Câte şi mai câte. Ce lume pestriţă… Asta pe uscat.

În apă, mai spre mal, valuri mari şi puzderie de oameni de n-aveai loc nici să te pişi. În larg, multe hidrobiciclete, o banană plutitoare pentru împătimiţii de senzaţii tari şi aceeaşi ruginită epavă. În aer, vânt puternic şi avioane care atârnau bannere ce făceau reclamă la seminţele Nutline. Ce chestie… La o privire mai amănunţită de jur-împrejur se putea observa că dacă nu păpa banii lu’ tăticu’ românul mânca seminţe.

Când soarele se pregătea să apună, am plecat convins că am nimerit în plin sezon de împerechere a focilor. Ceea ce nu poate fi adevărat pentru că focile nu ar putea suporta asemenea temperaturi ridicate. Am lăsat în urmă o staţiune fremătând de distracţie şi un petec liber de nisip. Costineşti, să trăieşti!

La mare aglomeraţie

Blocată în trafic timp de o oră şi jumătate în timp ce se întorcea de la evenimentele organizate de 1 Mai la malul mării, Elena Udrea  a afirmat că ar fi fost foarte supărată dacă n-ar fi fost încântată de numărul mare de turişti care şi-au petrecut minivacanţa de 1 Mai pe litoral.

Probabil că în cazul în care s-ar fi circulat normal, doamnei ministru i-ar fi scăpat această evidenţă.

Casa de marcat şi grădina

Ieri, Iaşiul a fost în sărbătoare. După ce au auzit de Mr. Vain doar la radio şi l-au văzut pe Mr. Proper doar de la televizor, câteva sute de ieşeni s-au îmbulzit care mai de care să profite de ospitalitatea lui Mr. Bricolage, care, ajuns de curând în oraş, şi-a deschis spre vizitare casa şi grădina.

Aflat în concediu fără plată la Iaşi, reporterul sub acoperire al Revistei Cioburi s-a trezit fără voia lui în mijlocul furnicarului de oameni gata să se calce în picioare, veniţi să mai cumpere câte una-alta pentru gospodărie. Deşi nu a izbutit nici măcar până la finalul incursiunii sale să-şi procure amărâtul de cleşte de cuie după care venise, a reuşit cu greu, dar a reuşit, să smulgă câteva declaraţii la cald câtorva dintre participaţii la asalt, spre ieşire, la coada de la casă.

Reporter: Astea’s condiţii?
Nea’ Miticî (tâmplar din tată-n fiu): Băi, frăţioari, ie nebunii… Io am vinit ca omu’ sî-mi cumpîr o bormaşînă că mă săturasem sî tot dau găuri cu burghiu’ şî ăştia mă calcă-n pişioari. Halal iededucaţie! Sî li fii ruşini! Uiti dimocraţii!

Reporter: Cum e, bre? Înghesuială mare?
Moş Timofte (bunic, venit la Iaşi la nepoţi): Taicî, n-am văzut atâta lume di când venea circu-n sat. Parcî-a-nnebunit lumea!

Reporter: Aţi reuşit? Aţi găsit ce-aţi vrut?
Tanti Lenuţa (gestionară): Da. Io mî bucur c-am reuşit sî găsesc muşama d-asta înfloratî. Aia vechii se toşisi şi era păcat sî nu profit di ofertî.

Reporter: Ce-aveţi acolo? E de firmă?
Nea Voroneţ (om la locul lui) : Abia ce-am apucat sî iau şi io o drujbî. Mai vroiam una şi pentru cumnatî-miu, da’ la ce nebunii ie aicea am lîsat-o baltî. Auzi, ia uiti-ti tu, că ieşti mai tânăr şi io n-am ochelarii la mini. Ari cod di bari sau nu?

Reporter: Sunteţi nervos, ce s-a întâmplat?
Vişan ( zidar priceput cu blugii rupţi în cur): ‘Tu-le muma-n cur cu rafturili lor cu tot. Mi-am rupt blugii când mă cocoţam dupî un sac di rigips. Asta-i bîtaii di joc!

Cam atât. La ieşirea din magazin, reporterul nostru a fost preluat de un agent de pază pe motiv că ar avea cuie în talpă. Din fericire pentru cei prezenţi, problema s-a lămurit fără ca acesta să fi fost nevoit să se descalţe.

Hip-Hopa Mitică

Bucureşti, frig, blocuri gri, staţie autobuz, aglomeraţie. Cam astea ar fi ingredientele de bază ale unei dimineţi aproape imperfecte în capitală. Ca mai tot omu’ şi în mai toate dimineţile, azi am servit şi eu iarăşi din acelaşi meniu. Ce să mai… Una călare peste alta, cu excepţia unor câteva cocârjate, toate bune şi frumoase.

Imediat ce autobuzul a oprit în staţie să mai devoreze nişte călători, m-am lăsat purtat de val şi în secunda doi m-am şi văzut înghiţit de el. Brusc, mi-a atras atenţia un individ cu nişte căşti fosforescente în urechi, care pendula de mama focului în colţul lui din mijlocul autobuzului, ca să zic aşa. Şi trei staţii cât am mers alătrui de el, omul a continuat să dea din cap constant de ar fi luat-o la fugă de ciudă orice metromom. După ce a început să smulgă din lăuntru-i şi o gamă variată de onomatopee, am constatat că toate acestea indicii sonore bateau spre un mare hit La Familia feat. demult fumata MariJuana. Atomic, frate! Coordonatele spaţiale corespundeau. Eram pă zonă. Sălăjaaaaaaaaaaaaan, Pantelimoooooooooon! După blocurile gri / Stă Vasile-Alecsandri. Omul părea însă uitat de timp în colţul lui din mijlocul autobuzului.

Tahicardie urbană

Soarele scuipă flăcări în intersecţie. E praf peste tot. Traficul se îneacă şi tuşeşte sec. Îi ies numai maşini din gât. Simte că se sufocă. Asfaltul e de-o indolenţă crasă; stă să îl calce toată lumea în picioare. Parcă e moleşit, parcă e lipsit de vlagă. Cred că are deja temperatură. Dar termometrul din intersecţie nu indică bine. E prea mult. Sunt prea multe grade. Ar trebui să fie mort până acum. Să cheme cineva un doctor, vă rog.

O sirenă montată pe o capsulă de ampicilină, ce goneşte în josul unei artere, străpunge adânc zgomotul de motoare şi claxoane ce se întinde nepăsător şi lasciv între blocuri. Nu ştiu de ce dracu’ nu i-o fi curgând sânge, că doar e zgomot, nu?! Cred că e o infecţie mai spre centru. Trebuie tratată. Asfaltul e nevoie să mai aştepte. Iară nu se uită nimeni la el. Poate doar câteva priviri pierdute. De când îl stiu, numai pe drumuri stă. Cum o fi rezistând?

Pulsul oraşului se accelerează. Traficul devine infernal. Unde s-or grăbi toţi? E cald rău. Şi nu văd nici un cort unde să se distribuie gratuit ploaie. Măcar câteva picături. Fără o hidratare corespunzătoare nu răzbaţi, e limpede.

Pulsul oraşului e din ce în ce mai neregulat. La radio zic că unele artere principale sunt deja blocate. Iară nu pot înţelege anatomia oraşului. Cum să ai artere principale blocate şi încă să respiri?! Câte inimi are un oraş? Şi de ce, mă rog, aleile nu se numesc vene? Ce oraş e ăsta?

Să se întindă puţin, o să-şi revină…

Statie, va rog!

Am capatat o ura vecina cu nestapanirea de sine fata de soferii de maxi-taxiuri din Bucuresti.

Cred ca opresc aproape oriunde la vazul semnului de “ia-ma nene” sau la auzul cuvantului “statie” ce razbate din spate. Am vazut soferi oprind in intersectie in plin trafic sau pe trecerile de pietoni printre pietoni, in statiile RATB incurcand concurenta sa-si lepede/preia calatorii sau in timp ce erau in coloana tinand pe loc mai bine de jumatate de minut pe cei aflati in spate. Ce pista ma-sii… cateva claxoane in plus nu schimba prea mult nivelul decibelilor din imprejur.

Stiu… la ce haos e in orele de varf in capitala si la ce “meseriasi” participa la trafic, astia sunt mici copii. Dar mie mi-a picat pe maxi-taximetristi pentru ca i-am surprins sistematic in astfel de posturi.

Eu oricum nu apelez la serviciile lor pentru ca nu pot folosi biletul de o luna de care nu fac uz pe RATB si in plus mi-ar mananca si tot maruntul destinat automatului de cafea ( asta nu e chiar o cauza, dar am simtit nevoia sa o spun). Nu mai pun la socoteala ca aici nu poti lua sau negocia o amenda.