Până când nunta mă va lămuri

Zilele trecute am avut ocazia să particip la nunta unor prieteni, graţie invitaţiei pe care am avut onoarea să o primesc. Petrecută în dulcele stil clasic, evenimentul cu pricina s-a întins destul de mult în noapte şi a dat ocazia unor vechi amici să mai schimbe nişte opinii în jurul unor pahare din ce în ce mai nesătule.

Lăsând la o parte compoziţia artistic-gastronomică a nunţii (oamenii să fie sănătoşi şi să se iubească, hai casă de piatră!), am prins într-unul din drumurile din ce în ce mai dese către staţia de reciclare a băuturii două secvenţe muzicale care mi-au dat un pic ceasurile peste cap în timp ce încercam să nu-mi dau urina peste încălţări. Participanţilor la acest gen de manifestări pline de dragoste poate li se pare cunoscut momentul intonării celebrului „La mulţi ani cu sănătate, să vă dea viaţa tot ce doriţi etc.”, moment în care privirile doamnelor şi domnişoarelor devin atât de blajine încât masculii ar fi tentaţi să pună mâna pe un pripon sau pe o vedră de fân, urmat brusc de „Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată etc”, bucată melodică în care domnii îşi testează la maxim rezistenţa corzilor vocale, uitându-se unii la alţii ca o gloată de cimpanzei care abia aşteaptă să se dărâme gardul grădinii zoologice.

Ce nu înţeleg eu este următorul fapt: când se urează mirilor sănătate, fericire, să le dea viaţa de toate, zile senine, fericire, şi alte minuni din acestea de ce după aceea se cântă „şi-altă dată…”? Care altă dată? Adică deja se ştie că unul din cei doi însurăţei (sau poate amândoi) urmează să facă o altă nuntă? După ce li se urează oamenilor numai de bine, li se zice apoi că mai urmează „o altă dată”? Sau e un fel de urare a invidioşilor care nu au avut parte de o nuntă (aşa frumoasă)?

Pe lângă asta, ce înseamnă „o s-o facem şi mai lată”? Nu vorbim tot de o nuntă? Nu vor fi aceiaşi paşi, aceleaşi momente muzicale şi gastronomice? Sau gloata de nuntaşi scoate la iveală fetişurile legate de nunţi? Adică, ce-or să facă? Or să f#tă mireasa în loc s-o fure? Când vine tortul or să se pişe pe lumânări? Or să dea foc la restaurant? Vor dansa pe muzică de mitralieră, or să pună mine la intrare? Pe bune, nu înţeleg…

Bine, este posibil ca  „altă dată” să însemne o altă nuntă, a altui cuplu. Chiar, acum mi-a venit. Cred că asta este. Să-l sun şi pe amicul meu să-i spun că nu are de ce să fie îngrijorat. Acum poate s-o lase pe nevastă-sa să iasă din casă.

Nunta la români

După naştere şi moarte, singurele două evenimente certe în viaţă, cel mai semnificativ moment al conştiinţei colective este indiscutabil nunta. Momentul mult aşteptat de miresica îmbrăcată în rochia de prinţesă – ce afirmă suspinând că a aşteptat această clipă toată viaţa, mult evitat de mirele care într-un final a cedat presiunilor, la ţanc venit pentru părinţii gata să organizeze evenimentul aşa cum ei n-au fost lăsaţi s-o facă, se profilează ca o adevărată corvoadă pentru însurăţei. Heirupul mirilor, de vineri de la brad şi până duminică la potroace,  statul după invitaţi, că e doar petrecerea invitaţilor, nu a tinerilor proaspăt căsătoriţi , stresul că nu ies socotelile şi multe altele, fac ca nunta să devină din evenimentul dedicat exclusiv celor doi miri, un real chin pentru aceştia.

Situat într-o zonă de confluenţă ca cea a Balcanilor, poporul român a dobândit de-a lungul istoriei un bagaj etnografic extrem de diversificat. Iar când e vorba de nuntă, avem la tradiţii şi la obiceiuri, căcălău, Măria ta. Dar cum era şi firesc, noile vremuri şi-au lăsat adânc amprenta asupra acestor obiceiuri. Unii înţeleg acest lucru, alţii nu. Iar când oamenii ţin cu tot dinadinsul să-şi conserve tradiţiile transmise din moşi-strămoşi, de prin colbul satelor şi al caselor din chirpici, în asfaltul oraşelor şi al blocurilor de beton, se iscă penibilul. Păi una era când alaiul îşi urma traseul, la pas, pe uliţele prăfuite ale satului, în chiote de veselie şi alta e când alaiul îşi parcurge traseul, la bordul unor maşini, în sunetul asurzitor al claxoanelor. Păi una era când se încingea hora miresei în bătătură şi alta e când te apuci să dansezi în parcarea din faţa blocului sau în jurul mesei din sufragerie, dans în varianta zip, stresat să nu dai peste vreun bibelou şi să stârneşi o criză de isterie soacrei mici.

Un alt element caracteristic majorităţii nunţilor de la bloc este că nimeni nu se ştie exact care este pasul următor. Şi cât de în temă te-ai afla cu tradiţiile locului, este aproape imposibil ca cineva să nu comenteze şi să nu se mire cu glas tare că la el/ea nu se ţine aşa. În aceste situaţii, cel care are întâietate este, în general, acordeonistul. El este cel care le dictează protagoniştilor, pas cu pas, ce e de făcut, în timp ce aceştia, cuprinşi de emoţia momentului – sanchi,  execută maşinal indicaţiile.

Un alt episod de referinţă este cel desfăşurat în biserică, episod în care însurăţeii îşi pun pirostriile. Moment de maximă importanţă pentru babele din audienţă. O oră de stat în faţa altarului cu ochii geană pe nevastă să nu care-cumva să te calce pe picior că te-ai nenorocit – o să te aibă sub papuc toată căsnicia – în timp ce un preot sau un sobor de preoţi (de la caz la caz) te plictiseşte recitând versete biblice. La sfârşitul slujbei, are loc validarea acesteia.  Dacă ai optat pentru o variantă de slujbă Professional, cu tot pachetul, costul este pe măsură. Dacă vrei să scapi mai repede şi alegi varianta Express, costurile sunt la fel. Întortocheate mai sunt căile Domnului…

Pe parcursul celor trei zile ale evenimentului, bârfele sunt ca la ele acasă. Auzi lumea şuşotind: I-a rupt turna? Eu n-am văzut. Auzi tu, cum să nu-i rupă tura!? sau Uite, fă, că şi-a găsit şi asta bărbat. Ce noroc a avut a dracu’ sau Ia uit-o şi pe soacra mare. Zici că e împăiată.

Ajunşi la salon, tinerii mai au o singură grijă. Să le vină invitaţii. Fără ei,  s-a dus şi avansul la apartament. Tot la salon, cam între peşte şi sarmale, e imposibil ca vreo rubedenie să nu o ia pe ulei şi să nu înceapă să lanseze sistematic, cât o ţin plămânii, urări de bine pentru miri, socri sau naşi, ridicând paharul plin cu vin deasupra unui coc de cucoană special amenajat pentru seara cea mare. Apoi, vrei nu vrei, trebuie să se fure şi mireasa. Cine a mai văzut nuntă fără furatul miresei?! Răscumpărarea ei aduce după sine, pe lângă navetele de bere sau sticlele de whisky cuvenite răpitorilor, şi umilirea lui ginerică care este pus să facă tot felul de lucruri, chipurile trăsnite, de la cântat, dansat, declaraţii de dragoste, toate acestea desfăşurându-se spre deliciul nuntaşilor.

Cel mai emoţionant moment al nunţii rămâne fără doar şi poate dezgătitul miresei. Redat de glasul gâjâit al unui lăutar obosit, de o guristă cu glas duios sau de CD-ul cu însăşi Maria Ciobanu, cântecul de jale Ia-ţi mireasă ziua bună umple babele de lacrimi. Mireasa se aşează pe un scaun, cu gândul că mai e puţin şi a scăpat, şi îşi lasă naşa să îi prindă baticul pe cap, aducând-o astfel în rândul femeilor gata să ia cratiţa în primire. Iar versurile cântecului au un singur scop. S-o facă să sufere. O smulg de la sânul protector al familiei, îi calcă în picioare grădina cu flori, o asmut împotriva mă-sii, lui taică-său, soră-sii şi o pasează fără reţineri soacră-sii. Ce poate fi mai edificator că poporul nostru ştie să sufere?

Apoi atmosfera se destinde cu recuperarea jartelei. Ginerică îşi vâră în văzul tuturor capul sub rochia miresei extrăgând în dinţi, cu mâinile la spate, jarteaua. Moment numai bun să-şi ia noapte bună de la ce nu va vedea cu siguranţă în noaptea nunţii, pentru că, nu-i aşa, mireasa, sleită de puteri după atâtea sârbe şi hore, va cădea răpusă de oboseală. Nu are cum să lipsească nici momentul aruncatului buchetului. Acest obicei tradiţional românesc de sorginte americană lasă întotdeauna două, trei tinere domnişoare cu buza umflată şi loc de miştouri pentru răutăcioşii piliţi, puşi pe şotii.

Când totul se sfârşeşte, tinerii căsătoriţi îşi fac socotelile şi îşi acordă o binemeritată lună de miere de o săptămână la Sinaia sau pe însoritele meleaguri ale Greciei, asta depinde, desigur,  în funcţie de anotimp. Apoi, toarnă vreo doi, trei copii, el îşi face o amantă iar ea îşi creşte în linişte odoarele. Şi uite aşa vor trăi româneşte până la adânci bătrâneţi.

Un cal la Metallica

Weekend-ul trecut am avut stupoarea sa descopar ca posed un puternic nucleu cleptoman. Nu, n-am furat bani, bibelouri cu berze intr-un picior sau mileuri de marimi mici si medii de pe televizoarele vecinelor gospodine, si n-am furat nici meseria de smecher, cu tot cu bratara de aur, a vreunui baiat valabil posesor de BMW. Tanti-n alb intr-un picior, ghici mireasa ce-i? “Doi, zece… doi, zece… s-a furat mireasa!”. Exact! Am furat mireasa. Grupul conspirativ “Unde pentru microunde”, sub indrumarea atenta a unui expert al genului, ce a coordonat operatiunea din umbra, a bifat prima victima in randul proaspetelor neveste.

Trebuie sa precizez ca adevaratii artizani ai furtului de mireasa (cei care au asigurat filajul 24 din 2 ore, cei care au profitat de momentul de neatentie al lui ginerica, dar si al celuilalt grup interesat in rapirea subiectului, si nu in ultimul rand, cei care au sustras victima efectiv din somptuasa locatie, direct pe usa din fata si nu prin fundul vreunui tunel ferit de ochii vigilenti ai lumii) au fost doar doi dintre camarazii mei conspirativi. Unul dintre ei, un cal vorbitor, maestru al deghizarilor, a ales a se deghiza, in noaptea actiunii, intr-un mare dansator, galopand pe rand sarbele si luand la trap toate batutele eliberate din boxe in arena de dans.

Agentul Je (adica lă… Bi-lă) a lasat sticla de guler si a luat microfonul de coada cand a venit vremea rascumpararii. Deci, dupa ce s-au incheiat tratativele, m-am simtit ca Mircea Geoana. Si cand am afirmat asta, cu siguranta m-am referit la senzatia indusa de zecile de blituri atintite asupra mea, ca asupra unui om ce e luat in serios. O sa intram in istoria nuntii ca fiind cei care au deranjat valsul. 1,2,3… 1,2,3…

Odata cu incheierea negocierilor, care au curs intr-un singur sens – adica “zi ba ce dai ca sa acceptam oricum”, s-a facut si primul pas in vederea realizarii unei premiere absolute in randul cabalinelor iubitoare de muzica rock. Suntem pe cale, pe carare sau pe ulita, sa vedem primul cal pe gazon, la un concert Metallica. Multumim lui ginerica pentru epatarea aripei sensibile si uram calului sute de metri patrati de gazon mestecabil si note cat mai inalte si de cat mai buna calitate.

Inca o data, casa de piatra mirilor si cuibusor plin de nebunii! ;)

PS: multumesc calului pentru privilegiul de a ma fi purtat in calarea-i si atunci cand i-a rapit mult ravnitul autograf lui Fuego, marea aparitie a serii, care a surclasat deloc misterioasa disparitie a miresei. “Toata lumea danseaza cu mineeee Tu ai zice sa dansam amandoi”.